Noapte pustie

Parc-am rămas eu singur pe pământ,
În cer ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme,
În urma mea, de nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei răsună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golu-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care,
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se,-ngenunche ca un bou.

poezie celebră de Demostene Botez din Povestea omului (1923)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte pustie

Parcă-am rămas eu singur pe pământ,
În cer, ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei rasună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot in jur aşa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cununile de laur

Parcă-am rămas eu singur pe pământ,
În cer, ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei răsună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovarat de suferinţă,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.

poezie celebră de Victor Eftimiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Acum în miez de noapte
Poetul se deşteaptă
În mine, ca un om.
E ca un "alter-ego"
Desprins de trupul meu,
Născut din taina-mi neagră
Pe care n-o-nţeleg.
Şi el vorbeşte singur
Şi eu transcriu pe negru
Gândirea lui cu duhul
Din care se încheagă:
Un conţopist pe care
În şoaptă l-a trezit
Să nu-i tulbure visul.
Poetu-ncet dictează
În limba-i de fantomă,
Poem din altă lume
Ce-o ştie numai el.
Glas surd şi somnambulic
Înfăşură în vată
Misterul fără margini
Al sufletului meu,
Că el ştie mai bine
Ca mine, ce nu ştiu.
L-ascult până ce singur
De noapte obosit
Îşi pierde şirul vorbei
Şi iar dispare-n somn, -
În lumea ceea neagră
A tainei ce-l primeşte
Ca tot ce e fantomă
Şi-n care n-am putere
Să-l urmăresc, să-ascult.

Poetu-i totdeauna
În mine un strigoi
Pe care-l simt cum vine
Şi pleacă înapoi.
Poetul e fantoma
Unui miner ce-a fost
Şi care sapă-n mine
Ascunse straturi negre
De zeci de ani lumină,
Şi-aduce visu-n lume,
Visat de nu ştiu cine
În nu ştiu care veac.

poezie celebră de Demostene Botez din Almanahul Literar 1970
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colecţionarul de răni

poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru

nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut...
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat

nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auzi iubito cum răsună

Auzi iubito cum răsună
Paşii mei sub clar de lună
Prin oraşul părăsit de tine
Între catrene şi terţine

Şi numai stoluri de egrete
De pe aripi scutură regrete
În liniştea din orele târzii
Surprinsă de melancolii

Îmi amintesc sau mi se pare
Cum aşteptam corăbii de pe mare
Să ne-aducă-n luna lui Prier
Bumbac, nucşoară şi piper?

În jurul meu prea mult albastru
În care-not ca un sihastru
În ochii tăi şi în azur
Şi-n toată lumea dimprejur:

Un matelot fără noroc
Bătut de vânt din loc în loc
Prin aerul înfiorat de pâslă
Prins de furtuni numai cu-o vâslă

poezie de Ion Untaru din Floare de lotus (2006)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soare pe pământ

Petale, spini, sincer nu ştiu,
Sufletele se transformă în beton,
Sărutul tău e pierdut în deşert...
Te văd, nu eşti, te simt,
Poveşti aş scrie,
Dacă tu ai... crede.
Odată un înger a vrut suspans,
Şi-a tăiat aripile şi a venit pe
Pământ.
În cădere liberă a spus:
Vreau să trăiesc!
El a ajuns pe pământ
Şi a rămas nemuritor.
Singura lui căldură venea de la soare
Iar noaptea părea
Un iad puţin mai cald.
Aripile lui au rămas în cer
Şi au găsit o altă pereche de aripi
Alături de care să zboare
Prin nori, furtună şi cer senin
Ştiind că odată
Vor deveni pământ împreună....
Eu nu sunt înger, nu am aripi,
Vreau doar să fii
Soarele meu pe pământ!

poezie de Mircea Ţenche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caut lumina

O gură de lup muşcă din noaptea sticloasă
cu paşii grei trezesc pietrele drumului
şi mă agăţ cu braţele de zborul păsărilor
care încă-mi mai cântă prin gânduri.
Peretele orizontului se apropie mereu
şi-l proptesc cu ochii să nu cadă.
În gara din amintiri băncile sunt goale,
n-a mai trecut nici un tren de noapte.
Mi se pare că văd doar ferestre aliniate
cu perdelele lăsate cum intră prin oase
ca prin tunelele din munţi.
Îmi înfloresc narcisele bunicii în palme
nu înţeleg ce se întâmplă cu mine primăvara,
florile de liliac îmi şoptesc cu miros de femei
pe care nici nu ştiu dacă le-am uitat
ori se aştern prin mine în poieni
ca la umbra unui stejar fără moarte.
Caut lumina de care mă adăposteam
sub corolele de şoapte ale unui clopot
în seara când lăcrimează icoanele
o picătură de mir pe florile de crin
noaptea îmbracă sutane de călugăriţă
şi ascultă cântecul îngerilor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (10 mai 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunoaşterea de sine

Se scurge timpu-n legea lui firească,
îl resinmţim în cugete din plin
de cum în noi începe să se nască
cunoaştere de sine şi destin.
Sădeşte-adânc în conştiinţa noastră,
prin nesfârşite clipe care curg,
trăiri adânci ce ne vor fi fereastră
pentru-a privi în urmă din amurg.

Şi uneori amurgul ni se pare
doar un prolog la noul început,
prefigurat spre lumea viitoare
urmând cărări ştiute din trecut.
Înaintăm având în noi credinţă
că falnica zidire ce-am primit,
de unică-irepetabilă fiinţă,
e concepută fără de sfârşit.

În drumul nostru descifrăm prezentul
ori tainele trecutului apus
şi-adăugăm noi legi la fundamentul
dorit în viitorul presupus.
Şi ne gândim, în fiecare clipă,
cum să urcăm în falnicul destin
doar genele care prin noi ridică
noi începuturi pentru cei ce vin.

Prezent acum şi conştient de sine,
tu, cel ales din toamna tuturor,
vei retrăi, prin timpul care vine,
un alt apus în veacul viitor.
Şi veac de veac trecut vei fi prin vreme
prin succedenţi care din urmă vin,
în drumul lor mereu or să te cheme
să fii temei pentru un nou destin.

poezie din Cunoaşterea de sine, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2017
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Triptic banal - I

Viens pleurer si mes vers ont pu te faire rire.
Viens rire s'ils t'ont fait pleurer.
(Tristan Corbiere)

Prin curtea pavată cu plăci de bazalt
Răsună grabiţii pantofii de atlaz,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad,
Ce cad din înaltul şi negrul pervaz,
Ce cad din pervazul pătrat şi înalt
Pe plăcile negre şi verzi de bazalt.

Sunt singur...
Odaia-mi cu albii pereţi
Îmi pare enormă cutie de brad
În care nebunul dresor de sticleţi
Şi-a-nchis favoritul...

Şi paşii grabiţi
Răsună prin curtea cu plăci de bazalt,
Răsună grabiţii pantofii de atlaz
Pe plăcile negre şi verzi de bazalt,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad
Şi cântă prin curtea cu plăci de bazalt
La fel cu-aripaţii nebuni cântăreţi.

Şi alba-mi cutie enormă de brad
Se clatină parcă de-atâtea cântări...
Ascult cum se urcă pantofii pe scări,
Se urcă spre mine —
Alesul sunt eu —
Şi paşii se urcă,
Se urcă mereu
Spre cel din odaia cu albii pereţi!...
............

Şi nu mai sunt singur,
Şi nu mai sunt eu.

poezie celebră de Ion Minulescu din Convorbiri critice, III, nr. 12 (25 decembrie 1909)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu ştiu ...

În noaptea grea, când ceasul răsună în cetate,
Eu ştiu că-mi plâng iluzii pierdute în neant,
Că mi-am hrănit orgoliul cu sterpe surogate,
Vândute la grămadă de câte-un traficant.

Când clopotele sună pe limba lor de moarte,
Eu ştiu că-n van se scurge fărâma ce-a rămas
Din drumul meu pe Terra, trecut în paşapoarte
Şi-n timpul care muşcă din ultimul popas.

Când o ciuvică sparge tăcerea întronată,
Eu ştiu că mă aşteaptă strămoşii mei la sfat,
Să le dau socoteală, cu vorba strâmtorată,
Ce am făcut în viaţă şi-n lume ce-am schimbat?!

poezie de Mihaela Banu din Te rătăcesc în gânduri, ca să te regăsesc (2020)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începuturi proaspete

Vine o vreme când de
la capătul livezii
sau
de la colţul străzii
nu
mai începe nimic...
Alergi înfrânt
prin apele oglinzii
ca şi cum
n-ai vedea nimic;
şi-i singura zi
în care te vei lăsa prădat,
călcat în picioare –
ucis (poate) –

pentru că e
singura zi în care
(crezi că) eşti fericit...

poezie de Dana F. Zaharia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

DOR

Nu ştiu cum, mă simt tot singur
Şi parcă sunt trist mereu,
Mi-e dor de frontul lung,
Prin gânduri trec,
Doar bulgări mari de minereu.

În muşchi simt parcă trepidaţii
Ale aceluiaşi perforator C.P.-eu,
Deasupra mea sunt constelaţii,
Nu bulgări mari de minereu.

Urcă zgomotoasă Mocăniţa la Abrud,
Locomotiva mică, suflă tot mai greu,
Razele de soare usucă pământul ud
Şi sclipesc, ca bulgări mari de minereu.

Dar abatajul e departe sub pământ,
Gândul mi-l aduce-n faţă mereu,
Păstrez un singur lucru-n gând,
Bucăţile de minereu.

„Mocăniţa” - Turda – Abrud.
18 noiembrie 1963

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

De drumuri lungi şi aspre obosit,
La capătul pământului, în soare,
Pe ţărmul mării cald am poposit,
Ca toamna, nişte pasări călătoare.

Înalte valuri – fiare mari de plug –
Spumoase brazde peste ţărm răstoarnă.
Ca nişte lanuri grele care fug
Din zare marea-ntreagă se întoarnă.

Vreau singur să pornesc în larg, şi parcă
Să-mi desfăşor tot sufletul în vânt,
Dar simt cumplit că trupul meu e-o barcă
Cu ancori grele prinsă de pământ.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e Iubirea

Iubirea nu există,
E doar o poezie tristă
Scrisă de un poet îngândurat
Care prin veacuri a rămas uitat.

Iubirea-i o poveste începută
De cineva care-a iubit odată,
Dar a murit şi a rămas uitată,
Azi nu există iubire-adevărată.

E un cuvânt ce spus la întâmplare
Adesea te răneşte şi-apoi moare.
Se pierde-n timp, şi e purtat de vânt,
Căci pân' la urmă e doar un cuvânt.

Şi peste timp rămâne doar uitarea
Şi amintirile care se pierd cu zarea.
Ce e iubirea nimeni n-o să ştie,
Şi la final rămâne-o poezie.

Pe care un poet începe a o scrie
Şi scrie rând cu rând neîncetat,
Iubirea e un gând necugetat
Ce la final rămâne-a fi uitat.

E scrisă printre rânduri şi-n poeme,
E discutată printre multe dileme,
Şi s-a vorbit de-atâtea ori despre iubire
Ca mai apoi să fie-o amintire.

Crestată pe pereţi şi pe copaci
Când din iubire nu mai ştii ce faci,
O spui, n-o simţi şi nici nu vei simţi
Ceea ce simţi atunci când vei iubi.

Rămânem la cuvântul aruncat,
Ce spus de-atâtea ori e neînsemnat,
Şi până la urmă iubirea e... se ştie,
O strofă tristă dintr-o poezie.

poezie de Alexandra Grigoreanu
Adăugat de Alexandra Grigoreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt refractar la tot ce-i convenţie. Orice convenţie mi se pare a fi în realitate o tentativă de a mă înşela. Şi încă filmul este în sinea mea protejat, în comparaţie cu teatrul, care mi se pare o culme a convenţionalismului. Nu pot să cred în asigurările unor oameni care vor să mă convingă prin gesturi şi mimică de gerul de pe scenă (să zicem) atunci când eu ştiu că ei mor de căldură, ca şi mine, cel din stal...

Demostene Botez în revista Cinema, nr. 10 (octombrie 1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e omul pe pământ

Ce e omul pe pământ?
O frunză purtată în vânt,
poate un simplu cuvânt
care n-are nici început, şi nici sfârşit.

Poate e o stea care,
Când vine noaptea,
Ea pe cer răsare
Şi când vin zorile moare?

Omul, cine e el?
O fiinţă plină de mister,
Care zice că se teme
De bunul Dumnezeu.

Dar face cum vrea el,
Şi bine, şi rău!
Căci aşa a fost şi va fi mereu,
Omul se socoate el singur pe pământ Dumnezeu

poezie de Vladimir Potlog (30 aprilie 2007)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa unui sportiv începe după ce-şi termină cariera. La 30 de ani, un om îşi începe viaţa. Mai mult respect îl câştigi în momentul în care, în a doua viaţă, ai rămas oarecum în cărţi. Pe urmă, când începi al treilea segment al vieţii, faci business, iar oamenii pe care i-ai cunoscut pe vremea când erai superstar, ei se mândreau să fie în jurul tău, erau albinele în jurul stupului. Toate aceste contacte, prietenii, legături pe care le-ai creat în viaţa aia în momentul în care le-ai respectat şi le cultivi şi după aceea, rămân cu tine.

citat din Ion Ţiriac
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară brusc

Soseşte primăvara calm
Prin galeriile subtile
Din care urcă greu, tactile
Influorescenţe de napalm

Primăvara vine brusc
C-am ieşit ca gâzele la soare
Aripi şi lăbuţele să-mi usc
După iarna asta mare

Dorm căţeii toropiţi de cald
Pământul mai musteşte-a sevă
Parc-am intrat de nu ştiu când în grevă
Şi-aş visa un râu ca să mă scald!

Nu m-aş duce nici la băcănie
Să-mi cumpăr de-ale gurii şi nici pâine
C-aş dormi aşa şi până mâine
De necaz. Sau chiar de bucurie

Zarva lumii a rămas departe
Zgomotele nu mă mai ating
Doi copii-n vecini joacă pong-ping
De jocul lor, o viaţă mă desparte

Arde focul în bucătărie
Poştaşul îmi aduce o scrisoare
Dar lenea mea-i aşa de mare,
Şi-mi gătesc de foame o iahnie

O turmă paşte vizavi pe deal
O fătucă saltă pe potecă:
Spuneţi voi, care bibliotecă
Mai ascunde-aşa un ideal?!

Şi-aş vrea să mai lungesc niţel
şederea. Însă mă opresc
Că vine vremea să-ngrijesc
O bubă la un degeţel

Ce pace-n jurul meu respiră
Natura-n care m-am născut
C-aş lua-o iar de la-nceput
Precum Apollo doar cu-o liră!

Dau foc ţărani gunoaielor prin curţi
Ascut securi, repară câte-un gard
Nu-ntreabă nimeni de rimel sau fard
Şi ţâncii ies cu pantalonii scurţi

Ce liniştită zi şi calmă
Că mie mi se-nchide pleoapa
Ogoarele se văd ca-n palmă
Şi mici sătenii, care dau cu sapa

La câţiva paşi, mulţime de izvoare
Îşi caută o albie comună
Şuviţele de apă se-mpreună
Şi pornesc la vale către mare

Nu m-am mişcat din jilţ deloc
De parc-aş fi stăpânul lumii
Şi altă-ngrijorare nu mi-i
Iahnia doar să nu dea-n foc.

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din Oceanul Conştiinţei Fără De Formă, la fel ca oricare creaţie, răsar gândurile care pornesc în călătoria lor de experimentare şi de cunoaştere de Sine. Aceste gânduri sunt ca nişte bule care se dezlipesc de Ocean, luându-şi zborul prin teritoriul relativ al lumii manifestate. Din moment ce gândul s-a despărţit de Ocean, acesta priveşte în jurul său şi vede alte forme separate, care sunt şi ele în propria călătorie de cunoaştere de Sine. Şi, pentru a-şi determina forma şi pentru a se diferenţia de celelalte forme, gândul îşi creează un sine fals, cu care începe să se identifice. Exact ca oamenii. Şi începe să călătorească, însă este mereu conştient de faptul că această călătorie este una de evoluţie şi de avansare - tocmai de aceea, gândul are un singur mare scop: să devină experienţă.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Relaţia cu gândurile
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desprindere de toamnă

A mai venit o toamnă-n viaţa mea
Şi-a mai căzut o frunză peste mine
Mă simt mormânt, şi parcă n-aş mai vrea
Să mai albesc în iarna care vine

Iar au plecat şi berzele şi cucii
Şi m-au lăsat mai singur ca lumina
Prin codru nu mai mişună haiducii
Şi-n beznă mi-a rămas pe veci retina.

Mă simt aşa de frunză şi de ram
Încât mă rup de mine şi rămân
O frunză doar din cel care eram
Şi-un ram din cea ce m-a ţinut la sân.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!