Şi totuşi, distanţa rămâne, nu mă pot juca în voie cu sufletul ei, cum fac copiii cu nisipul de la mare. Şi, dacă sunt cu dânsa, oricât am fi de emoţionaţi de îmbrăţişările noastre, bucuria nu poate dura multă vreme. Iar imediat ce nu mai suntem împreună, mă simt singur, cu o mie de întrebări la care n-am primit nici un răspuns, cu neîncrederi care nu pot fi calmate, şi Dania rămâne cu o imagine fermacătoare, dar fără realitate, ca un vis, ca un film la cinematograf.

Anton Holban în Jocurile Daniei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem doi oameni care nu pot trăi nici separat, nici împreună.

Anton Holban în Ioana
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi sunt singur

Şi totuşi sunt singur
Şi gândul mi-i pribeag
La cineva care e departe,
La cineva care îmi este drag.

Şi totuşi sunt singur
Şi pe geam privesc,
Cum plânge cerul,
Şi pe el singur îl găsesc.

Şi totuşi sunt singur
Şi sufletul mă doare,
Că n-am aripi să zbor
Până la divinul soare.

Dar în singurătatea
În care mă găsesc,
Mai am putere şi voinţă
Să-i spun vieţii că o iubesc!

poezie de Vladimir Potlog (21 septembrie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ţinut cerul în palmă

Nu-mi venea să cred
un om împingea cerul mai sus
cu demnitate
şi
cu o delicateţe totuşi bărbătească
Nu vă supăraţi
că sunt aşa de mare
Nu vreau să deranjez
pe nimeni
dar
vă pot pune pe masă
toate stelele
Se ştie
printre nori mă simt acasă
Totuşi totuşi
Dragii mei
sufletul îmi rămâne aici cu voi
Deci
nu vă spun
nici măcar la revedere
Am fost Sunt şi Voi fi
aici
în inimile voastre
care
bat
ca
o
lacrimă
în
pleoapa
închisă

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (3 martie 2022)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Serios?! Ascultă, dacă vrei să mai rămâi, atunci plec eu.
Lucian: Dacă pleci tu, plec şi eu.
Lia: De ce? Tu poţi rămâne afară, oricât pofteşti.
Lucian: De unul singur? Ce, ai impresia că sunt nebun? Par cumva a fi? N-am nici un chef să mai rămân. În compania ta, da, ar mai merge, ar fi plăcut, dar aşa, singur, nu, în nici un caz. Nu-s idiot!
Lia: Ah, dar eşti enervant! Nu pricepi că vreau să fiu singură?
Lucian: Nu pricep! Nu la acest capitol. Dacă ar fi vorba despre matematică, poate aş mai pricepe câte ceva, aşa însă... Prefer să fiu enervant.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vă rugaţi împreună, veţi rămâne împreună. Creaţi legături profunde şi spirituale între voi; veţi constata că problemele se vor rezolva treptat. Deşi, câteodată, nu corespunde realităţii, mentalizaţi-vă soţia fericită, plină de sănătate, frumoasă. De asemenea, soţul poate fi văzut ca fiind puternic, tandru, armonios şi bun. Menţineţi neîntrerupt această imagine benefică, până ce transformarea se va produce în realitate.

Joseph Murphy în Puterea Extraordinară a subconştientului tău
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce erai tu înainte ca nimic să Fii/fie? Ce rămâne atunci când nici măcar moartea nu mai rămâne? Ce rămâne atunci când nici naşterea nu-ţi mai rămâne? Ce rămâne atunci când nici măcar gândul nu mai rămâne? Moartea mai rămâne? Dar reîncarnarea gândului, de azi, pe mâine şi într-o altă "viaţă" mai rămâne? Dar aceste întrebări, mai rămân? Ce erai tu înainte ca nimic să Fii/fie?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex: Da, Lia, e adevărat; aici, cel puţin, Nis are dreptate. Luci e un om minunat, nici n-am cuvinte cu care să-l caracterizez; nu trebuia să-i fi spus ceea ce i-ai spus. E clar că suferă enorm, îl doare în adâncul sufletului său minunat, l-ai atins tare, nemilos, într-un punct slab, sensibil... Poate ţi se pare incredibil, dar el chiar este sensibil, sentimental; are unele slăbiciuni, pe care însă nu doreşte să şi le arate faţă de ceilalţi.
Lia: Îmi pare rău, n-am vrut, de abia acum îmi dau seama că am greşit. De abia acum realizez cât de mult am greşit... Uff... De fapt, nici nu credeam aşa ceva despre el, nu ştiu de ce am spus, ce mi-o fi venit... Dar n-am vorbit serios. Vă rog să mă credeţi!
Alex: Acum e prea târziu să-ţi mai pară rău. Ceea ce ai spus, rămâne spus, nu mai poţi schimba nimic, oricât ai vrea, chiar dacă ai vorbit serios sau nu. Acum nu ne mai rămâne decât să sperăm că perioada de timp în care el vrea să rămână singur nu va fi prea îndelungată, ci mai scurtă. Altfel, nu ştiu cum ne vom descurca fără el.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai şi Lucian porniră spre locul în care se aflau roboţii. Nu peste mult timp reveniră la bordul navei albastre, pe puntea principală, de astă dată, împreună cu cei doi roboţi, care vor fi roboţii echipajului, deci, aveau un rol important în această misiune. Cu excepţia lui Lucian, doar Nistor îi mai văzuse; restul pentru prima oară. Îi priviră curioşi, chiar şi domnul Manea. Dar nu roboţii erau emoţionaţi, ci tânărul informatician, întrebându-se dacă celorlalţi o să le placă de roboţii lui. Oare îi vor accepta în echipaj, sau îi vor respinge? Dacă n-o să le convină ceva? Desigur, îl avea de partea lui pe Lucian, comandantul misiunii, care-l sprijinea, dar era oare de ajuns?! Ceilalţi ce părere vor avea? Şi directorul?! Şi dânsul fusese de acord ca aceştia să fie roboţii misiunii, dar oare după ce-i va vedea, va rămâne la aceeaşi părere? În mintea lui Mihai se îngrămădiră rapid, în mare viteză, o sumedenie de întrebări stupide, menite să aducă fără motiv nelinişte în sufletul lui...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricât de multă mizerie ar fi în ţara asta, dacă aş fi făcut prostia de a rămâne în străinătate, sfârşeam prost, cu un glonte în cap, undeva într-o cameră de hotel. Dar adevărul e că şi în Bucureşti mă simt străin. Nu mai sunt nicăieri, dacă mă gândesc bine, acasă.

Octavian Paler în interviu în revista "Tango" (2007)
Adăugat de Laura
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem timpul. Noi suntem faimoasa...

Noi suntem timpul. Noi suntem faimoasa
metaforă a lui Heraclt Obscurul.

Noi suntem apa, nu diamantul.,
Cel pierdut, nu cel care stă neclintit.

Noi suntem râul şi noi suntem grecul
care-şi priveşte chipul în apă. Imaginea sa
se transformă prin undele oglinzii fremătătoare
într-un cristal care se transformă-într-un foc.

Noi suntem vanitosul râu predestinat
drumului către mare.

Umbrele l-au înconjurat.
Toate care există ne spun la revedere, toate dispar.

Memoria nu-şi imprimă propria monedă.

Totuşi, există ceva care rămâne,
totuşi, există ceva care jeleşte.

poezie clasică de Jorge Luis Borges, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu tot sunt om!
Eu tot sunt om: ca tine, ca el, ca ea
Şi mereu voi rămâne aşa,
Dar totuşi nu v-am crezut...
În stare de aşa ceva.
Poate nu sunt un matur
Dar şi copiii oameni sunt
Chiar dacă nu aţi crezut,
Eu tot aceea sunt.
Orice aş face pentru voi
Orice, fac pentru mine.
Dar totuşi... cred în sine
Că, nu sunt respectată.

Laşcu Luminiţa (10 septembrie 2022)
Adăugat de Laşcu Luminiţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scopul nostru a fost să îndrăznim să râdem iar, împreună, cu bucuria redescoperirii poftei şi pasiunii de a juca şi a ne juca de-a viaţa simplă, banală uneori, pigmentată cu 'drame' existenţiale care în realitate nu valorează mai mult decât cântecul unui cocoş matinal sau lătratul unui câine când vede o pisică.

Ion Băieşu în Premiera de la TNB a piesei de teatru " Preşul'' (1972)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut un film rusesc. M-a impresionat un detaliu: un soldat ostenit de muncă multă adoarme îmbrăcat pe un scaun. O fată care îl iubeşte, dar nu i-a mărturisit încă nimic, îl descalţă ca să-i fie somnul mai puţin incomod. Un soldat făcut din linii aspre lângă o fată fragilă. Un peisaj tipic rusesc.

Anton Holban în Jocurile Daniei (1936)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Însă... Cum rămâne cu întrebarea mea?
Lucian: Nu rămâne nicicum. Încearcă să-ţi dai singură seama care ar fi răspunsul. Şi eu fac acelaşi lucru.
Lia: Ce vrei să spui?
Lucian: Nimic. N-am să-ţi spun nici un cuvânt în plus, legat de acest subiect. Dar cum rămâne cu problema urmăririi? Tu ce răspunzi la întrebarea mea? Nici tu nu m-ai lămurit pe mine, deloc.
Lia: Nici n-am s-o fac. Pentru că aşa suntem chit.
Lucian: Bine. De acord. Problemele noastre rămân nelămurite, întrebările fără răspunsuri, dar eu n-aş spune că suntem chiar chit, pentru că problemele noastre diferă... Să trecem însă cu vederea. Ce-a fost, a fost! Oricum, faptul e deja consumat, nu mai poate fi schimbat nimic. Tu ai făcut pe Mata Hari, iar eu, ca de obicei, inevitabil, pe Don Juan... Nu?! Cred că putem pleca spre munţi acum.
Lia: Mai mergem?
Lucian: Evident, mergem! Chiar dacă nu ne-am lămurit, asta nu trebuie să afecteze cu nimic planul nostru. Vom merge, aşa cum am stabilit. Şi pentru că am întârziat puţin cu discuţia asta, o să luăm un avion din apropiere. Ştiu eu unde o să găsim sigur unul. Ce zici? De acord?
Lia: Desigur.
Lucian: Bine, Mata Hari. Dar nu crezi că-i cam periculos pentru tine să accepţi compania unui Don Juan?
Lia: Luci, nu-i de glumit!
Lucian: Ai dreptate. Însă asta presupune să nu mai faci şi altădată pe spionul. Rişti să fii descoperită.
Lia: Fii sigur că n-am să mai fac. Mi-a fost de ajuns! Mi-a fost învăţătură de minte!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitate

M-am rupt de vechea realitate,
Ne-am despărţit indefinit,
Nu ne-am certat, i-am dat dreptate,
Dar recunosc că am minţit.

Voiam să scap, să fug oriunde,
Eram rutină amândoi,
Ea peste tot, iar eu niciunde,
Am tot crezut că suntem doi.

Am stat o vreme împreună,
Mă tot întreb acum de ce
Am aşteptat ca ea să-mi spună,
Dacă nu-s eu sau ea nu e.

Am devenit lumi paralele,
Ascunse-n quantum, undeva,
Privesc spre ele, par zăbrele,
Dar sunt la geamul altcuiva.

Trăiesc o altă realitate
Care se schimbă ne-ncetat,
O tot creez sperând că poate,
Voi deveni tot ce-am uitat.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplă ipostază

Cununi de raze, cât de cât aureolate,
Rupte din nu ştiu ce generatoare de lumină
Îţi sunt aduse proaspăt înmiresmate
Simple culori de o creaţie divină.
Talentul pictorului rămâne extaziat,
În faţa originalului care eşti tu,
Nu poate să transpună pe curat
Aureola simplă a frumuseţii de acu.

Visaţi voi stele, flori, natură, soare
Aruncaţi-vă privirile fără economie,
Sunt încă mic în lumea asta mare
Iradiază sufletul de o mare bucurie
Liniştit mă întreb: Se poate oare?
E posibil totuşi, căci totu-i poezie.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu la pătrat

viaţa este zero, la puterea doi
şi rămâne zero, nuli suntem şi noi

viaţa-i primul număr, împărţit la doi
rămâne jumate, restul la gunoi

viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămân doar sfinţii fără de păcate

viaţa este sfera, cercul şi pătratul
scotocind prin toate, aflăm rezultatul

viaţa e triunghiul, dreptele catete
şi rămâne unghiul fără epitete

viaţa e obtuză, până-n infinit
şi rămâne punctul, singur şi uimit

viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă
şi rămâne moartea... singură, rigidă

viaţa este zero, zero absolut
la puterea doi, un necunoscut

viaţa e un calcul – simplu – cum sunt Eu
însă Eu² = Dumnezeu

poezie de Ionuţ Caragea din Delirium Tremens (2007)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jean: N-am să uit niciodată replicile alea celebre din filmul ăla pe care l-am privit împreună în ziua în care făcusem prima oară dragoste.
Jenie: Dar noi n-am fost niciodată împreună la un film. Singura dată când te-am rugat să mergem era în ziua în care tocmai făcusem a opta oara dragoste cu şeful tău. Te-am sunat, iar tu mi-ai răspuns scurt că nu poţi vorbi, că eşti la un film cu şefu'. Iar când te-am întrebat de ce nu se aude niciun sunet, mi-ai spus că e un film mut, cu Charlie Chaplin.
Jean: Ah, da! Filmul într-adevăr era mut, dar în acelaşi timp foarte expresiv. Oare de ce îmi aduc aminte numai de lucruri care îmi lipsesc?
Jenie: Mâine vei mai avea o amintire duioasă, pentru că eu azi plec, şi pentru totdeauna.

replici din piesa de teatru Acţiunea are loc pe lumea asta, scenariu de Sergiu Burcă
Adăugat de Oana Camelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua cand am primit fericirea in vizita

Mă privea din uşă,
cu capul uşor înclinat,
parcă mai surâzătoare decât altădată,
copilăroasă şi simplă,
cum o ştiam,
cum mi-o aduceam aminte după atâţia ani
de absenţă,

îi citeam în ochi nerăbdarea de-a ne juca de-a recunoaşterea,
şi, doamne, cât o recunoşteam!
fiecare buclă zbârlită,
gestul leneş cu care o dădea la o parte,
promisiunea căderilor în infern scursă pe buze, pe sâni,
pe mugurii neîmpliniţi ai unui trup de femeie
care i-a fost întotdeauna prea mare,
şi de care, totuşi, n-o auzeam plângându-se niciodată,

mă privea şi-o priveam
şi-aş fi vrut s-o strivesc în braţe,
să mă umplu de ea şi să se umple de mine până s-or revărsă
toate nopţile văduvite de zilele noastre,

aş fi vrut să mă nasc
aici şi acum,
într-o clipă curată a nimănui –
nici a mea, nici a timpului,
şi ieşind din găoace cu ochii lipiţi,
căutându-mă în întunecimea trezirii,
să o simt iar, sprijinită de uşă,
surâzătoare şi simplă, copilăroasă cum aş fi învăţat să o ştiu,

cum învăţam să o recunosc,
pipăindu-i umbra pe îndelete,

fără să mă-ntrebe de ce-mi curg lacrimi din degete,
de ce râd şi plâng şi-mi ascund sufletul,
poate de teamă că nu m-ar mai şti,
poate de teamă că ar intra azi şi mâine s-ar răsfăţa la porţile altor vise,

mă privea din uşă,
cu capul uşor înclinat,
şi eu zâmbeam, ca să nu mă gândesc la nimic,
pozam timpului care mă picta absent
în ziua când am primit fericirea în vizită.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfumuri calde

Orele noastre nu se mai
opreau când ne minţeam în
cerc şi, totuşi, ne era
pe atunci bine,
fiind suficientă doar o
moleculă din statuile
vizibile de pe orice relaţie ca
viaţa să meargă
înainte.

Şi mergem şi acum odată
cu ea, considerând
uneori că s-a plivit prea
multă regina-nopţii şi
grâul, cu toată populaţia
îndrăgostită ce vine după
noi sau huiduie în tranşee,
va rămâne neadoptat şi
capabil doar să dea mâna
cu profa de biologie din
a cincea.

Şi totuşi va fi şi el fericit,
ajungând în faţa unei uşi
spre care venele noastre
nu ne împuşcă; acolo n-au
ce căuta nasuri, ştreanguri
ori hărţuiri dintr-o simplă
privire, cetăţenie neavând
nici cuvintele pe care le
paştem când nu ştim în
jurul cui se învârte lumea.

Copiii ăştia din secunde sau
azbociment, trichină sau
Dante feliat pe o ierarhie,
minute care se vor sparge
odată cu noi şi or să ne
lase cu sufletele pe care
nu le-am întrebat niciodată
nimic.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!