Ziua cand am primit fericirea in vizita

Mă privea din uşă,
cu capul uşor înclinat,
parcă mai surâzătoare decât altădată,
copilăroasă şi simplă,
cum o ştiam,
cum mi-o aduceam aminte după atâţia ani
de absenţă,

îi citeam în ochi nerăbdarea de-a ne juca de-a recunoaşterea,
şi, doamne, cât o recunoşteam!
fiecare buclă zbârlită,
gestul leneş cu care o dădea la o parte,
promisiunea căderilor în infern scursă pe buze, pe sâni,
pe mugurii neîmpliniţi ai unui trup de femeie
care i-a fost întotdeauna prea mare,
şi de care, totuşi, n-o auzeam plângându-se niciodată,

mă privea şi-o priveam
şi-aş fi vrut s-o strivesc în braţe,
să mă umplu de ea şi să se umple de mine până s-or revărsă
toate nopţile văduvite de zilele noastre,

aş fi vrut să mă nasc
aici şi acum,
într-o clipă curată a nimănui –
nici a mea, nici a timpului,
şi ieşind din găoace cu ochii lipiţi,
căutându-mă în întunecimea trezirii,
să o simt iar, sprijinită de uşă,
surâzătoare şi simplă, copilăroasă cum aş fi învăţat să o ştiu,

cum învăţam să o recunosc,
pipăindu-i umbra pe îndelete,

fără să mă-ntrebe de ce-mi curg lacrimi din degete,
de ce râd şi plâng şi-mi ascund sufletul,
poate de teamă că nu m-ar mai şti,
poate de teamă că ar intra azi şi mâine s-ar răsfăţa la porţile altor vise,

mă privea din uşă,
cu capul uşor înclinat,
şi eu zâmbeam, ca să nu mă gândesc la nimic,
pozam timpului care mă picta absent
în ziua când am primit fericirea în vizită.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă să plângi, mi-a zis Dumnezeu (II)

nu-mi aduc prea bine aminte
zâmbetul lui
şi nici
ultimele îmbrăţişări
ştiu doar că
pe întunericul din noapte
scrijeleam cu unghiile - TATA
tăcut
de sub umbra rămasă
undeva în timp
mă privea Dumnezeu
de parcă
nu s-ar fi
întâmplat mai nimic
până în ziua în care
mi-a şoptit
întoarce-te în lumină şi
în zborul de pasăre
niciodată în umbrele
care nu se văd
şi vei fi tu însuţi

aşa e

când răsare soarele
în oraşul din mine e lumină
multă multă lumină în amintirea
celui care a fost
tata

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a fost uşor să te rup

Te-ai trezit cu dragostea în trup
şi nu ai mai putut să scapi,
n-a fost uşor să te rup
dar nici prea greu să încapi.

Pe semne ai fost o femeie cuminte
care se simte bine când e cald,
ai mugurii atingerii-n veşminte
şi la gât porţi un smarald.

Tot ce doream aveai de dăruit,
erai o regină plină şi subtilă
cu harul lumii miruit
într-o teamă gingaşe, volatilă.

Nu nebunii, nici aventuri sălbatice
n-am avut în gând să-ţi destăinui,
decât frumoase trăiri poematice
pe care nu le fac nimănui.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o clipă...

ochii tăi nu mă văd
nu mai sunt
o clipă
de timp pierdută
cineva m-a aruncat în lume
o simplă clipă
care nu trebuie nimănui
când mă vezi mă arunci
un bobârnac şi gata
m-am dus
am fost oare dată ţie?
eu cu sufletul meu
transformat în clipa
nici măcar colorată
doar simplă şi incoloră
nu spun nimănui nimic
nici măcar o clipă
iar în final tu sufli
în timp să mă duc
departe
gata ai scăpat de mine
de inutila clipă
care nu are ce căuta
în viaţa ta!

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuşi dragostea nu e o teoremă

oricât aş reduce la absurd relatiile dintre noi
nu reuşesc să-mi demonstrez mai nimic
nici de ce nu mai am loc în mine
nici de ce-mi curg lacrimile aşa de invers
ca şi cum oceanele s-ar vărsa toate într-un ochi
conform unui principiu nedescoperit de arhimede

poate de aceea toate reciprocele sunt betege
iar pătratele au redevenit
într-un anume fel
rotunde
cât să-mi lase speranţa că totul nu e altceva
decât o operaţie de înmulţire cu nemărginitul
sau doar o simplă scădere a infinitului din zero

desfac un fulg în sentimente
şi-mi este aşa de cald
de parcă olaf mă sufocă cu îmbrăţişările lui
apoi redesenez perfecţiunea
dintr-o singură tuşă
cu sângele tău
parcă din ce în ce mai albastru

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou cu mamă şi copil

În splendide ţinuturi am umblat fără îndoială
în castele clădite de pictori
şi am fost sigură că ele există
Am privit oamenii fără îndoială
şi despre ei n-am aflat nimic
dar tu
te-ai aplecat peste mine ca arborele spre pământ
la înserare
când frunzele se întorc una spre alta
şi strivesc între ele singurătatea
mă ţineai în desimea răcoroasă a braţelor
ca să nu-mi rănesc mersul de asprimea lucrurilor
îmi sprijineai capul
să nu alunece în căutări deşarte
În splendide ţinuturi te-am văzut
poveste de taină a oricărei lumi
îndoite asupră-şi, după imaginea mamei
purtându-şi pruncul trup în trup
Unde nu este spaţiu nu este cădere în gol
pictorii au vrut să lase moştenire
acest fapt neîndoielnic
există orice lucru care poartă în braţe un altul
Eşti aici şi când
frunzele tale s-au aşezat de tot în pământ
ca notele într-o simfonie
sub foşnetul lor galben îmi ţin arborele în picioare
poţi să îţi sprijini capul de mine, mamă
între timp voi căuta să cuprind în cuvinte
odihna roditoare a aplecării spre sine
dar n-ai teamă
nu voi încerca nimic zadarnic
vreau să las moştenire doar
acest ergo sum,
n-ai teamă
te pot ţine în braţe
şi sub furtună nu se va cunoaşte
care din noi a murit în picioare.

poezie de Alexandra Pârvan din Suflare peste păpădii (2013)
Adăugat de Alexandra Pârvan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paraliticul şi frica

Toate trotuarele acestui oraş sunt cârpite
din loc în loc, o casă modernă are trotuarul refăcut cu pietre frumoase
dar pe mine mă încurcă orice denivelare;
consum energie nemăsurată să ocolesc,
să depăşesc acest obstacol;
durează un secol până voi trece noua treaptă,
fiecare pas e o povară, o aventură, o amintire
la fiecare pas aş putea să cad...
veşnic trăiesc cu spaima că-n clipa următoare
mă voi prăbuşi. Nu-mi este teamă de moarte,
îmi este teamă că mă voi trezi în aceeaşi lume
pe care nu o mai iubesc.
Sunt plin de dureri, de temeri
de spaime că într-o zi nu mai pot mişca
şi totuşi creierul va putea să gândească.
Nu înţelegi că şi legumele gândesc şi nu mai vor!
Plâng, fiindcă am pofte, am dorinţe interzise, am amintiri
însă lumea mea nu e a ta
lumea mea îmi aparţine numai mie.
Femeile sunt jumătăţi care se unesc cu jumătatea mea
să demonstreze că iluzia e permanentă, în
jumătate
din mintea mea, din mintea ta, din mintea noastră.
Plâng fiindcă ţi-e milă, că mă compătimeşti, că sunt nervos
şi nu mai pot să mă ascund ca-n alte vremi.
Plâng că mă urăşti sau îţi sunt indiferent
că toată lumea se oglindeşte în ochii tăi.
Plâng mereu
sunt prea multe pietre,
la mine pe stradă trotuarul are altfel de bolovani.
Sunt jumătate câine, plâng cu un ochi
fără lacrimi, fără grimase, fără un tremur pe faţă.
Cealaltă parte e peşte, am ochiul în lacrimi.
Plâng, nu fiindcă mă târâi
ci fiindcă nu mă iubeşti sau nici nu m-ai iubit vreodată...
nu e vina ta, niciodată nu ai ştiut de mine.
În viaţă iubeşti o singură dată, iar eu am iubit,
restul a fost un coşmar şi-aştept cu nerăbdare să-l termin.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de fată

Într-o zi când te-oi vedea, o să fii un oarecare,
Nici un tremur, niciun zâmbet, doar regret şi resemnare.
Nu-mi pasă de ziua aceea, poate n-o s-o mai apuc.
Vreau când se sfârşeşte viaţa, amintirea ta s-o duc
Până-n rai cu mine, sus. Şi de-acolo să simt dorul.
Să privesc cum mergi agale, îţi târăşti cu greu piciorul,
Cel cu care niciodată nu ai vrut să îmi calci iarba.
Ţi-a fost teamă să nu strici, florile de pai şi nalba.
Dar eu ştiu că nu de-aceea n-ai venit în curtea mea.
Nu ţi-e drag deloc de mine. Ce-mi mai plânge inima!
Las' să plângă, să suspine şi să bată ca nebuna.
Eu ii spun mereu că tu, nu eşti soarele, nici luna
Şi că poate fără tine. Îi va fi cu mult mai bine.
Dar ea nu şi nu, te vrea. Hai iubeşte-o, doar o dată.
N-o să-ţi facă niciun rău. Biata inimă de fată.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet învelit într-o lacrimă de mamă

Auzi mama
deseori stau aşa cu tâmpla
sprijinită de cele două degete
pe care ni-le ridicam
în semn de jurământ
atunci când
mă întrebai dacă am minţit
sau nu când mai inventam
câte o scuză
la gesturile mimate
pe care ştiu că
nu îţi erau pe plac

ştiu că tu mă priveşti
de acolo de sus şi mai ştiu că
uneori spartura cerului
e mult prea mică
pentru a mă vedea
aşa cum sunt
ştiu că au trecut
mulţi ani de când
te-ai întâlnit cu Dumnezeu
şi de venit înapoi
n- ai mai venit şi
nici semne
nu mi-ai mai dat
deşi ştiai că am nevoie
doar de tine şi nu de bani
şi de alte lucruri pe care
tu le ai iar eu nu...

acolo tu ai de toate mama
şi eu doar câteceva pe aici deşi inflaţia mi-a înghiţit şi
ultimul bănuţ pe care
l-am strâns pentru cadoul
de ziua ta
să ştii că nu pot să ţi-l mai dau şi
ce rost ar mai avea dacă tu
nu eşti niciodată lângă mine...

iartă-mă mama
nu nu asta am vrut ca să-ţi spun...
am vrut doar să te invit de ziua mea care va fi
pe aprilie 4...

spune-i Dumnezeului tău
că ţi-ai lăsat un copil pe pământ şi că
ai vrea
să-i trimiţi un zâmbet
învelit într-o lacrimă de mamă
şi nimic mai mult...

da mama
ştiu că poate ar fi mai bine
să nu îţi spun despre
lipsurile mele de aici şi
să îţi spun doar că
te iubesc
şi că
am îmbătrânit de când
te tot aştept...

nu nu îţi face griji
dacă Dumnezeul tău ar fi cinstit cu mine
te-ar lăsa să-mi trimiţi
cadoul promis chiar dacă
nu va ajunge pe 4 anul ăsta
pentru gest i-aş mulţumi
sau mi-aş împreuna
cele două degete şi
l-aş întreba
când m-a minţit ultima oară...

iartă-mă mama
gestul meu ar fi
unul de dragoste...

poezie de Teodor Dume (4 noiembrie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă azi

Îmbrăţişează-mă azi,
Câtă vreme eu mai sunt eu
Şi mai poţi frământa între degete o bucată de carne.

Mâine prin venele mele va curge fumul ţigărilor.
Mâine nu voi mai scrie poezii
Şi tu vei uita –
Vei trece nepăsător pe lângă mumia de cofeină
Şi vei încerca poate să-ţi aminteşti,
Să scapi de sentimentul acela enervant de deja-vu,
De gândul că parcă... da, parcă ai mai vazut-o undeva,
Parcă mirosul acesta de iasomie nu-ţi este străin,
După cum nici vocea nu-ţi este străină.

Îmbrăţişează-mă azi,
Câtă vreme îţi tulbură nopţile
Un trup şi o inimă.

Mâine vei înţelege şi tu
Miracolul primăverii –
Vântul alungă nebunia albă din bolta copacilor,
Vântul răsfiră ştrengar cosiţele înflorite şi râde,
Cum şi tu râdeai uneori,
Răscolind printre pagini şi vise.

Mâine vei înţelege că nu se poate
Să mă ascund aici pentru totdeauna.

Iubeşte-mă cât sunt încă aici,
Cât sunt încă aproape,
Ia-mi gustul de fugă de pe sâni, de pe buze,
Închide-mi pantofii cu lacătul, numai de dragul de a mă vedea fugind
În picioarele goale,
Sărută copilul, femeia...
Sărută ce vrei, dar repede... foarte repede...
Înainte ca timpul să spulbere şi puţina fericire ce ne e dată,
Înainte să mă trezesc şi să văd
Că şi prin venele tale
Curge
Fumul ţigărilor,
Tu însuţi străin, tu însuţi murind din nevoia de linişte...

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

DE CE?

Pe aici ai trecut meteoric
Aducând cu tine un farmec,
Un fel de zefir euforic
Acel mister ce nu-l dezleg.

Nu-mi revin din adânca visare
Inima îmi bate totuşi liniştită,
Căci după multă căutare
Eşti lângă mine iubită.

Ce poate oare să-nsemne
Atingerea simplă de mâini?
Când după îndelungată vreme
Ne priveam atât de senini.

Din cer însăşi Divinitatea
Ne privea cu ochii buni,
Voind ca Eternitatea
Să fie cu noi peste lumi!

Moldova Noua Aprilie 1967

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai mult decât toamnă

Se facea toamnă, târziu
Frunzele se-ntristaseră
De la sfârşitul lui august,
Marginile erau deja ruginite
Şi mi-era o milă nebună
De verdele din mijloc
Cotropit cu fiecare răsărit
De ruginiul necruţător.
Aş fi vrut să le acopăr,
Să le apăr, sa rup părţile
Uscate, dar erau multe frunze
Mulţi copaci, în calea toamnei.
O pasăre rătăcita,
Cu penele ca vai de ele,
Privea tâmp înainte.
Părea bolnavă, depresivă
Şi-aş fi vrut să-i vorbesc.
Mă privea cu ochişorii ei
De mărgeluşe negre,
Fără strălucire.
Am vazut în ei atâta tristeţe
Că m-am cutremurat
Sub jacheta călduraosă, de lână.
Aş fi vrut atât de mult
Să-i aduc o speranţă,
O consolare, o luminiţă
La capătul tunelului.
Ştia şi ea, ştiam şi eu
Că nu va mai apuca
Să vadă ghioceii.
Şi-atunci, din neputinţă
I-am trimis un gând de iubire
Şi-o lacrimă
Să ştie, să simtă
Că-mi pasă.

poezie de Adria Martin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri rosii

nu mai visez de mult valuri roşii
dacă o să adorm o să-ncep iar să-mi caut culorile sau să le pierd
nici nu mai vreau să visez începe să devină obositor
dacă o să închid ochii n-o să mai văd nici că e atât de târziu
o să uit că mi-e somn şi uite că o să termin de scris
toate mările sunt mai blânde cu ochii închişi
toate valurile se joacă de-a prinselea cu norii să vezi
azi chiar am auzit cum râdeau şi-şi spuneau pe nume
îşi legau la ochi cuvinte-ncrucişate şi scoici
şi dădeau fuga de-a-notul printre stele

până şi soarele stătea cu capul în nori şi privea
absent şi el cam de mult din peisaj
ce-o să fac
o să visez la nesfârşit valuri roşii

poezie de Camelia Silea
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

No happy-end stories

Oamenii nu pierd nimic
Niciodată
Nici măcar atunci când se gândesc
La toate lucrurile pe care nu le-au spus
Şi nu le-au făcut.
No happy-end stories ar trebui să fie scris
Pe cartea aceea pe care o ţii sub pe pernă
Şi pe care o deschizi într-o noapte ploioasă de primăvară.

Tu eşti realitatea care îmi frânge fiecare os al minţii.

Realitatea tangibilă, plină de sens.

Nu cred în minuni.

Poate pentru că într-o viaţă
Nu înfloreşti destul cât să îţi permiţi să-ţi amâni fericirea
Până la acel mâine improbabil.

Tot ceea ce trăim se plăteşte în rate
Până în ziua în care nu-ţi mai permiţi
Şi-ncepi să scrii fiecare vers despre învierea de fiecare zi.

poezie de Nataşa Roman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare nouă cunoştinţă, fiecare întâlnire cu o persoană necunoscută a fost pentru mine întotdeauna o sursă de suferinţă... care decurge poate din timiditatea mea, ajunsă aproape o manie, poate din faptul că nu simt nici cea mai mică nevoie de a fi în societatea altor oameni, poate pentru că nu sunt în stare să spun despre mine lucruri pe care nu le gândesc (ceea ce este inevitabil în contactele sociale) – pe scurt, nu ştiu ce este.

citat clasic din Piotr Ilici Ceaikovski
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pom stătea lângă mine

un pom
stătea lângă mine
şi mă
privea

prin ochii mei
ochii lui
fugeau
şi-mi căutau amintirile
c-un pom lângă drum
ce mă
privea
rezâmându-şi privirea
de
propria mea privire

şi m-a ţesut
în idei
şi-n priviri
o floare frumoasă de pom
ce încă
mai sătătea lângă mine
şi mă privea
06-05-2016 cluj

poezie de Ioan Daniel Bălan din Antologie-Poetica
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tragediile noastre ruseşti

Toate cântecele tale triste se întind pe pielea mea sărată.
Ferestrele tale albe de odinioară îmi sfâşie aproape adormind, şuierând
visul sovietic cu păpuşi şi cu urşi pictaţi în porţelan.

Visul de când eram copii amândoi, ascunzându-ne după perdele albe, dantelate
cu aceiaşi ciorapi albi, cu aceleaşi dulceţuri de căpşune
cu aceleaşi sărutări de la părinţi, grăbite ca bătaia aripii de flutur.
Dintr-un horn suspinau atipic fuioarele de fum
îmbălsămând cadavrul unui ceas prăbuşit la pământ
din ziua din care-am rămas fără timp
într-un pod prăfuit şi plin de poze vechi.

La fel de copil mă priveai în ziua când îmi năruia vântul poalele rochiei cu buline
pe acel tăpşan înalt şi plin de fân în care îţi sângera ultima rană
chiar înainte să-ţi laşi sufletul arestat de soldaţii inamici
ai bătrâneţii tale mult prea tinere...
Carul mare a căzut de pe cer, mai mic, în acea zi, deodată
eliberând stelele din cadranele lor strâmte
chiar de dinainte să răsară luna de-a binelea.
ne privea un singur Luceafăr, râzând ironic
cântând trist dintr-o chitară o melodie rusească mult prea tristă
care mă mai încearcă uneori astăzi, ca o clapă dezacordată la pianul
sub a cărui coadă ţi-ai ferecat într-o zi inima
şi mi-ai ascuns prematur ultima mea păpuşă de porţelan.

Ce era în capul nostru?
Lăsându-ne uşor degetele mici să alunece în paharele de vin dulce-amărui
din care am gustat prea devreme, poate că
sau poate că iubirea...
Poate că iubirea se plictisise de mere verzi şi de aroma portocalilor
din visările noastre calde de la gura sobei,
ascunzând în buzunare primul nostru bulgăre de nea
în a cărui lume ne topim acum.
Poate că iubirea îşi terminase concertul filarmonicii de flori,
în singura lună de primăvară cu care ne era dator
Pământul...

Te-aştept să fim din nou copii
Să ne întoarcem în aceeaşi casă albă cu scări care scârţâie
ca lemnul unei corăbii aproape scufundate;
Să vii cu aceiaşi ochi pe care ţi-i ştiu de pe atâtea Pământuri
din atâtea timpuri
de când dansau popoarele printre tunurile de război
de când era iarna – iarnă...
Să-mi spui o poveste de-a ta cu căpcăuni
de care-am să mă tem
din nou.

poezie de Marieva A. Demetrescu
Adăugat de Marieva A. Demetrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub umbra ta

Mă gândeam să m-aşez în iarbă sub umbra ta.
Pe vremea aceea gândurile noastre erau mai mici,
chiar şi fără să le înghesui, ar fi încăput într-o cutie cu bomboane de ciocolată
cu care mă amăgeai,
când vroiai să te iubesc mai mult,
când vroiai să-mi ascund iubirea în mai puţine cuvinte...

Sub umbra ta aveam timp să nu mai fiu eu,
evadam uneori pe o stradă alăturată,
o alee înfundată în amintiri unde copiii jucau şotron,
unde stăteam pitită după nişte copaci care ar fi putut fi castani,
aşteptând să se facă noapte, să iau şotronul cu mine şi să-l duc acasă,
acolo unde mai adunasem câte ceva, lucruri tăcute, inutile, stingherite de liniştea lor,
nedumerite să se vadă ostatice într-un muzeu în care nu intra nimeni,
poate doar tu, pe furiş,
temându-te să nu striveşti cu umbra ta mare lumea aceea sterilă pe care o apăram îndârjită,
pe care o iubeam cum nu învăţasem să te iubesc şi pe tine vreodată...

Pictam buline pe unghii sub umbra ta.
An de an, bulinele au crescut, s-au facut mai multe, mai năbădăioase, într-o zi unghiile nu le-au mai ajuns,
deşi, ciudat, când au coborât de pe ele au încetat să mai fie frumoase,
îmi înghiţeam lacrimile rugându-le să se’ntoarcă pe mâna cu care amestecasem culori,
mâna îmbătrânea, bulinele mele deveniseră curcubeu şi se mirau că nu se opreşte nimeni să le privească,
nici nu s-ar fi putut cineva opri, bulinele mele nu aveau cer,
le-am şoptit atunci că fără cer nu există curcubeu,

îmi amintesc că-ţi plăcea să’mi săruţi glezna piciorului stâng,
când vorbeam cu bulinele,

îmi amintesc că vroiam să m-aşez în iarbă sub umbra ta,

apoi trebuie că s-a întâmplat ceva,
copiii îşi desenau şotronul înainte,
iarba creştea peste trupul pe care-l lăsasem să se odihnească,
mi s-a părut o clipă că văd o umbră plecând,
pe urmă n-am mai văzut nimic, auzeam vag şoaptele tale,
îţi simţeam parcă şi parfumul pe care – oare eu ţi l-am dăruit?

Un greiere mă ciupeşte de nas, supărat că nu i-am făcut şi lui, printr-atâta iarbă, cărare.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!