Post-mortem

Ne-am legat în fiecare zi la ochi
de-a baba oarba, de-a v-aţi ascunselea ne jucam
pe tabla mare de sah, oraşul
plin de pioni buimaci, regi şi regine
ţinându-se de mână
şi nebuni, mulţi nebuni.
Am uitat ce am vrut să-ţi spun în nopţile
în care mă ascultai cu ochii împânziţi
cu dragoste şi momente
mi-am amintit acum, post-mortem
un cadavru visător
plin de cuvinte sfârşite de timp
stinse cu ceară.
În plămâni nu mai e aer
doar cerneala pe care am înghiţit-o
sărutându-ţi scrisorile
doar sarea pe care am strâns-o
de pe buzele înmuiate în lacrimi
şi, din când în când, în apa mării.
Pe trotuarul pe care sunt acum întinsă
privind cerul cu ochii închişi
au păşit, pe rând, fără să se uite în direcţia mea,
doi copii blonzi, râzând
o domnişoaraă strigând la telefonul mobil
nevinovat de altfel
un bătrân şi o bătrână, faţă în faţă, spate în spate
prinşi într-o tăcere mai gravă
decât tăcerea mea.
Şi mi-am dat seama, puţin prea târziu,
Că viaţa e frumoasă.

poezie de Diana Dancu (17 ianuarie 2010)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă

Fântânile de-a casă au secat
Casele mâncate de timp şi cari cad
Pustiul strigă pe străzile din sat
Pentru că eu
Mi-am luat sacul în spate şi-am plecat!

Mi-e dor de tine, ţara mea
Mi-e dor de uliţa pe care mă jucam
Copii mei nu ştiu, unde m-am născut
Iar eu acum ca să mă întorc
sunt prea bătrân!

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am dat seama, prea târziu

Mult prea repede-am căzut
Când din flori ai apărut.
Pe spate eu am căzut,
Toată viaţa am zăcut.
Să mă ridic, n-am putut,
Şi m-am transformat în lut.
Poate tu, asta ai vrut,
Când din flori ai apărut.
De-atunci, mult timp a trecut.
Din cenuşă-am renăscut,
Pe tine iar te-am văzut,
Pe spate, n-am mai căzut.
Acum, noroc am avut
Că tu mi-ai dat un sărut.
Viaţa nu mi-am mai pierdut
Şi-am rămas pe acest lut,
Să trăiesc, nu ca-înainte,
Fiindcă m-am învăţat minte.
Atunci când răsari din flori,
Tu nu vrei să mă omori.
Tu vrei doar să mă iubeşti,
Fericire să-mi doreşti.
Viaţa vrei să ne unim
Şi-împreună să trăim.
M-ai convins, acuma ştiu.
Mi-am dat seama, pre târziu.

poezie de Dumitru Delcă (17 ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punctul pe iubire

A te defini ar însemna
să-mi dau jos hainele încet, în pragul uşii
aşezându-mă lângă tine fără asteptări, fără uitare.
Eternitatea ar fi o secundă de dragoste
făcută legaţi la ochi şi de mâini, cum se cuvine
atunci când iubirea devine o artă, nu o luptă
se schiţează gesturi fără să le cunoşti de dinainte
fără să ştii când şi dacă soarele rasare.
Împărţind singuratatea la doi, o fracţie simplă
am înţeles că numărătorul e amorul rece
numitorul suntem noi, de mână sau spate în spate.
Fiecare comoară de-a ta mi-o voi îngropa între oasele grele
sau poate între membre, unde nu te vei uita decât tu
curiosul pirat al cărnurilor
cu un papagal pe care doar eu îl pot vedea pe umăr
şi o singură corabie cu doi căpitani.
S-au vestejit copacii aplecându-se lacomi
după trupurile noastre călare pe vânt
imitându-ne strigatul au muţit
nedormindu-ne nopţile au obosit.

Visele nu-şi mai au rostul când le aşteptăm
Deşi le trăim zi de zi.

poezie de Diana Dancu (aprilie 2010)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta este misiunea mea - să o duc şi să fac tot ce pot mai bine. Asta e obligaţia mea faţă de frumoasa meserie pe care mi-am ales-o şi faţă de spectatorii care mi-au dat toată dragostea şi încrederea lor. Dar să ştiţi că pentru mine nu este nicio greutate, pentru că tot ce am făcut de-a lungul vieţii am făcut din dragoste pentru profesie şi pentru oameni. Şi acum, când văd că oamenii mă apreciază, mă simt răsplătit din plin.

Gheorghe Dinică în Mari artişti români - Gheorghe Dinică
Adăugat de Mareşalul
Comentează! | Votează! | Copiază!

EU VREAU...

Eu sunt venit din stelele căzute
Şi mi-am pierdut menirea de-a fi sfânt,
Când am văzut doar suflete pierdute
Cum se-nfrăţesc cu dracii pe pământ;

Eu sunt acum un înger cu o armă
Şi loc nu am de-ntoarcere în Cer;
Răspund prezent când zorii-mi dau alarmă
Şi vieţii demne-i sunt un grănicer!

Urăsc acum, cum nu îmi este datul,
Pe toţi urmaşii Iadului din voi
Şi gata sunt să mor de gât cu statul
În care dracii-au devenit eroi

Acum sunt doar un înger fără minte,
Pe care Cerul însuşi l-a uitat,
Dar voi s-aveţi un adevăr în minte:
Eu vreau să pier poet crucificat!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a zâmbit

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie
Când mergeam încet pe drum.
Era frumoasă ca o zee
Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun.

Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân
Cu ochii limpezi ca apa de izvor,
Dar avea inima tristă,
Căci sărmanul era cerşetor.

Mi-a zâmbit într-o zi un copil
Cu ochi frumoşi ca două stele.
Mi-am adus aminte de-a mea copilărie
Şi de braţele mamei mele.

Mi-a zâmbit într-o zi un pom
Care era legănat uşor de vânt.
Şi mi-a părut că zâmbeşte un om,
Pe drept cuvânt.

Mi-a zâmbit într -o noapte o stea,
Când priveam cerul plin de stele.
M-am bucurat atunci în sinea mea
Şi m-am întors la visurile mele!

poezie de Vladimir Potlog (13 octombrie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai uitat

Ai uitat să priveşti cerul,
Să vezi dimineaţa-n zori,
Cum dispare tot misterul
Nopţilor cu şezători.

Ai uitat trandafiriul
Zorilor în dimineaţă.
Ai uitat să scoţi chipiul,
Cu rouă să-ţi dai pe faţă.

Ai uitat să priveşti soare
Când este deasupra ta.
Să stai în amiaza mare
La umbră cu dragostea.

Ai uitat chiar şi apusul
Când e ziua în amurg.
Mie mi-ai uitat surâsul.
În zadar lacrimi îţi curg.

Ai uitat să-mi dai iubirea
După care eu tânjeam.
Ai uitat că fericirea
Era tot ce îmi doream.

Acum e târziu băiete
De mine să-ţi aminteşti.
În zadar exprimi regrete.
La inimă nu-mi mai eşti.

Ai uitat că viaţa trece,
Că ce-a fost numai revine.
Lumea tot aşa petrece
Când rămâne fără tine.

Trebuia să ştii că viaţa
E făcută s-o trăieşti,
Ziua, noaptea, dimineaţa,
Cât timp pe pământ mai eşti.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Magnolii albe cad secerate în raze de lună plină.
... eşti cel mai minunat demon de care m-am putut îndrăgosti!
Se cern albe petale peste mormântul replicilor noastre.
... nu vreau să te otrăvesc, atunci când îţi spun că te iubesc!
Îmi zâmbeşte, dintr-o fotografie întunecată, un colţ de mască.

***

Bătăile unor inimi de gheaţă, au început să nu se mai audă,
Timpul a fost nemilos şi soarta cuvintelor, prea crudă.
Peste maidanul cu dragoste au sărit, câţiva paşi rapizi,
La marginea oraşului, cu lumini argintii, transformaţi în hibrizi,
Doi copii străini de metaforele unei vieţi parfumate,
Stau calmi, cu ochii în lacrimi, dar spate în spate.
Povestea nu a reuşit să înceapă şi nici final n-o să cunoască...
Moment de rătăcire şi timp puţin să-şi mai dorească.
Cum degetele se-mpleteau în promisiuni de luptă,
Acum nici gând să mai aştepte, doar gheaţa mai ascultă.
Ca doi frumoşi necunoscuţi se depărtează de cuvânt
Şi împletesc în drumul lor,, cum ar fi fost?" şi,, unde sunt?".
Ieri au atins speranţele, azi despărţirea
Pornind pe drumul unui mâine, cunosc dezamăgirea.
Fără îmbrăţişări, deşi s-au strâns în braţe cu poveştile,
Se caută-n tăcere grăitoare, în timp ce îşi redecorează măştile.
Doar spate în spate, doar bătăi de gheaţă, doar deşert împietrit
Au fost unul din doi, acum... s-au strivit într-un sfârşit.
,, Voi fi mereu aici!",, Nu mă vei pierde!"
S-au transformat în simple replici pentru povestit.

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: Ce-i, Diana? Ce te mai nemulţumeşte de data asta?
Diana: În primul rând, am venit să las aici asta.
Traian: Ce-i asta, Diana?
Diana: Cererea pentru concediul meu, după cum ai promis, cu plată, până la anul, în iunie, cu salariu dublu...
Traian: Bine. Las-o aici şi fii liniştită! E ca şi aprobată, cu toate condiţiile solicitate, pe care, sper, le-ai menţionat.
Diana: Poţi fi sigur că le-am menţionat. Deci, pot reveni la lucru de abia la anul, prin iulie...
Traian: Exact. Mai ai şi altă problemă?
Diana: Da; Luci...
Traian: Ce-i cu el?
Diana: De ce i-ai dat cheile maşinii tale? De ce i-ai pus maşina ta la dispoziţie?
Traian: Pentru că aşa am vrut, Diana. Ce te deranjează?
Diana: Eşti inconştient sau ce-ai? Îl favorizezi prea mult. Nu-ţi dai seama că atenţia ta exagerată faţă de el devine suspectă?
Traian: Inconştient, zici?! Bine spus! Însă inconştient am fost în urmă cu mulţi, mulţi ani, când credeam în toate promisiunile tale, în vorbele tale dulci, în cuvintele deşarte cu care mă amăgeai şi nu-mi dădeam seama că mă prosteai în faţă; nu şi acum! Acum nu sunt inconştient. Acum îmi dau seama perfect ce fac: I-am pus la dispoziţie fiului tău cea mai bună maşină pe care o am la ora actuală. De altfel, să nu-ţi închipui că ar fi prima oară când i-o las pe mână; a mai folosit-o el cu destule alte ocazii. Toată lumea ştie că Luci e preferatul meu, deci nu-i nimic suspect în asta, nu-i o atenţie exagerată.
Diana: Ba este! Gândeşte-te mai bine! Cel mai corect ar fi să-i ceri cheile înapoi.
Traian: Nici nu mă gândesc! I-am lăsat maşina şi n-am să-mi schimb hotărârea, orice ai spune tu!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O stea ... căzătoare

O piatră de mormânt îmi este gândul,
Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,
Din sute de idei mi-am construit giulgiul,
Iar din tristeţi mi-am terminat sicriul.

M-am îngropat în răsărit de soare
Când nimeni nu era pe afară,
Doar eu, o mică şi neînsemnată vietate,
Îmi răcoream picioarele în moarte.

Am colindat cu umbra spiritului luna,
Am poposit apoi la fiecare stea
Şi aş fi vrut să vă opresc pământul,
Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.

M-am înfrăţit în absolut cu Universul
Să născocim în doi o nouă stea,
În care să nu punem gânduri,
Iar eu să zac pe veci în ea.
*
Mi-am amintit fără să vreau trecutul,
Când ţi-am văzut în praf de stele chipul,
Şi-n ziua când lucram un colţ de stea
Am hotărât să-ţi vizitez ţinutul.

Dar clipele se transformaseră-n ore
Şi zilele se preschimbaseră-n ani,
Iar eu călătorisem mii de ani
Când am ajuns să văd din nou pământul.

De sus, din cerul plin de stele,
Am căutat să-ţi văd iar chipul,
Dar fiindcă nu te-am mai găsit,
De întristare, m-am aruncat în mare.

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu însămi am fost drumul meu

Am vrut să fiu aşa cum voiau bărbaţii să fiu:
o încercare de viaţă;
un joc de-a v-aţi ascunselea cu propria-mi fiinţă.
Dar am fost făcută din momentele imediate,
iar picioarele mele pe pământul promisiunilor,
neputând accepta mersul în revers,
au păşit mereu înainte, înainte,
neluând în seamă cenuşa, pentru a atinge sărutul
unor noi poteci.

La fiecare pas pe drumul meu înainte
spatele îmi era sfâşiat de disperatele aripi fluturânde
ale vechii gărzi.

Dar ramura fusese desprinsă pentru totdeauna,
iar la fiecare nouă lovitură de bici privirea mea
se despărţea tot mai mult şi mai mult de familiarele
orizonturi din depărtare;
şi faţa mea a căpătat o expresie care venea din interior,
expresia aceea care ţinteşte spre un sentiment
de eliberare intimă;
un sentiment care a crescut năvalnic
din echilibrul dintre viaţa mea
şi adevărul sărutului primit de la noile cărări.

Mi-am trasat parcursul în prezent,
mă simt o floare a tuturor solurilor pământului,
a solurilor fără istorie,
a solurilor fără viitor,
a solului întotdeauna sol fără margini
a tuturor bărbaţilor şi a tuturor epocilor.

Şi-am fost întreagă-n mine, aşa cum era viaţa din mine...

Am vrut să fiu aşa cum voiau bărbaţii să fiu:
o încercare de viaţă;
un joc de-a v-aţi ascunselea cu propria-mi fiinţă.
Dar am fost făcută din momentele imediate;
când heralzii mi-au anunţat venirea
la parada regală a vechii gărzi,
dorinţa de-a urma bărbaţii s-a alterat în mine,
iar omagiul a fost lăsat să mă aştepte.

poezie de Julia de Burgos, 1914 – 1953, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către fiul meu

Scrisoare către fiul meu

Pentru vremea când n-am să mai fiu,
Şi viaţa îţi va fi bogată,
Aş vrea de acuma să îţi scriu,
Să-ţi spun, ce n-am spus niciodată.

Te rog să nu te superi,
Căci n-aş dori cumva,
De lipsa mea să suferi,
Ori că-ţi vorbesc aşa.

S-au tot dus anii tăvălug,
Şi nu ne-am spus cuvinte.
Cum apa rupe brazda de sub plug,
Am să mă duc şi eu cuminte.

Îţi spun acum că te iubesc,
Matur, ca pe copilul năzdrăvan,
Că n-am vrut să te rănesc,
De mi-am făcut, din tăcere, paravan.

Mă încearcă un regret târziu,
Că n-am vorbit la un pahar cu vin,
Că am ajuns acum să-ţi scriu,
De parcă ţi-aş fi fost străin.

Aş fi putut să-ţi povestesc,
De multe, câte sunt.
Despre cele ce gândesc,
Respect, familie, pământ.

Nici tu nu te-ai oprit din drum,
Să vezi de-mi sunt picioarele betege,
Să afli că şi eu sunt fum,
Şi viaţa vrea să mă abnege.

Eu nu-ţi reproşez ceva,
Doar vreau să-ţi cer iertare,
Şi să te rog: să nu care cumva,
Să ai la fel purtare.

Să fii pentru copilul tău,
Prieten dar şi tată,
Să vă povestiţi mereu,
Şi să îi dai povaţă.

Să nu te rezumi numai la bani,
Căci ei nu sunt cuvinte,
Că viaţa trece şi în ani,
Cunoşti durerea de părinte.

poezie de Marck Nessel din Nerostitele Cuvinte, Versoterapii, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2019 (8 februarie 2019)
Adăugat de Marck Nessel
Comentează! | Votează! | Copiază!

La final

Când mi-am pierdut întâia carte
şi m-am ascuns în cea de-a doua
găsindu-mi siguranţa în a treia,
în cea de-a doua mi-am pierdut
du doar speranţa... -

Uitat de fiecare frază
scuipat de literele şchioape
m-am pus pe drum sa-mi caut o lume
în care nici păcatul cărţii
nici pierderile nu sunt otrăvite.

Aşa ajuns în ţara anilor din urmă
în ţara orelor în care m-am născut
m-am regăsit un pui de om în faşă
şi fericit şi plin de siguranţă.

Dar a venit tata şi când m-a văzut
m-a strâns în prima carte ce-a găsit-o,
apoi s-a dus acasă luându-şi arma
şi a împuşcat cu două gloanţe barza
ce m-a adus sub aripi cu trei cărţi.

poezie de Christian W. Schenk din Elegii Coliconeze, III (2001)
Adăugat de Gheorghe Papuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am uitat amintirile

Când am privit în ochii tăi
Ca-ntr-o fereastră după vis
Mi-am uitat amintirile

De-atunci, prima mea amintire
Sunt ochii tăi din clipa-n care
Mi-am uitat amintirile

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a pârjolul

Lângă aura mămăligii
ne strângem unul în frica altuia: tueualexvali,
deşi statisticile spun altceva:
ele decapitează, oficial, orice urmă de însingurare
şi încearcă să rotunjească fiecare profil al terorii.
Totuşi,
fii atent la ce-ţi spun
acum, când încă port în mine
manualul de întrebuinţare,
acum, când mai pot să-mi iert
braţele, umerii, spatele şi chiar
privirea ta întoarsă în altă parte,
când tresar, fericindu-mă,
la sunetul unui greier
ce bate din picior
rămăşitele verii.
Acum e momentul momentelor:
hai să ne mai jucăm puţin
de-a pârjolul.
Uite, dacă vom avea noroc
şi vom sfârşi cât de cât împreună,
stăruind
tot mai mult cu mintea
în tablourile vechi
pe care ni le vom năzări
în miez de noapte, stingheri,
tot mai stingheri unul în îmbătrânirea
altuia, desfăcându-ne de câteva ori moartea
în ultima clipă,
ca pe un fular,
s-ar putea să ajungem într-o zi
descoperiţi.
Tu pe mine sau eu pe tine.
Tu pe mine cu ochii lăsaţi să cutreiere în voie pleoapele
şi imediat, dinaintea lacrimilor,
privind fereastra
către vrăbiile
pe care nu le mai poţi hrăni.
Sau eu găsindu-te
cu ziarul pe piept,
apoi alunecând în lungul decenţei mele
care nu mai găseşte tandreţe
decât atunci când e prea târziu.
Hai, hai să nu murim până atunci.
Ia şi aruncă peste mine nimicuri curate,
stinge-mă şi mângâie-mă, sărută bietul timp
când tot ce nu apucăm să ne spunem
ne îngheaţă în palmă
ca un porumbel mort de frigul sensului pierdut.
Aşteaptă-mă, acum.
Hai să nu mai murim atât până la sfârşit.

poezie de Anca Hirschpek
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să uit (poezie dedicată soţiei)

N-am să uit toamna în care,
În satul meu a venit.
Avea un geamantan mare
Cu de toate burduşit

Mă plimbam pe strada mare,
Cu soare în asfinţit,
Când un trandafir în floare
De departe am zărit.

Am alergat înainte
Şi în cale i-am ieşit.
Am rămas fără cuvinte,
Ce fată am întâlnit!

Era aşa de frumoasă,
Inima mi-a cucerit.
Era şi puţin sfioasă
Când pe mine m-a privit.

Era tânără copilă,
Care de pe bănci venea.
Întorcea o nouă filă
În viaţa-n care intra.

Chipul ce-mi stătea în faţă
Mă vrăjise-atât de mult!
Simţeam că la cer mă-înalţă,
Că nu mai sunt pe pământ.

A rămas şi ea uimită.
Obrajii i s-au roşit.
Am văzut că-i mulţumită
Că pe mine m-a-întâlnit.

Am prins-o uşor în braţe
Şi un sărut i-am furat.
Am vrut şi ea să se-înalţe
Precum eu m-am înălţat.

Era dulce, mlădioasă,
Când de mână ne-am luat.
Am dus-o la mine-acasă
Şi pe viaţă ne-am legat.

Ne-am jurat atunci credinţă
Viaţa să ne-o bucurăm,
La copii să dăm fiinţă,
Lângă ei mereu să stăm.

Vrem să ţină legământul
Atât cât ne ţine viaţa.
Până ne cheamă pământul,
Până când se rupe aţa.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un joc de copii

Un fel de allegro îmi încetineşte vârsta
E ca un joc ingenios de copii...
Care număr e mai mare 4 sau 5,
cinci sau patru?
Şi cum le legi ca să-ţi dea jumătatea lui 90? -
Cifră la care visez să ajung la maturitate completă

Nu mai am grabă în trăirile-mi personale
Îmi trăiesc prezentul în fâşii de vise ornate cu iubire
Bradul meu lăuntric e plin de globuri multicolore
Care glob e mai frumos? Cel în formă de inimă
Sau cel ce irizează cerul în idile neîncepute?

Nu simt nicio diferenţă între zborul trecut
Şi cel de acum când încep al 45-lea raid
Printre oameni, lumi şi visele-mi juvenile
Am tot atâtea naivităţi ca şi acum un an
Ca şi acum 5 ani, ca şi acum 30 ani...
Care naivitate e mai frumoasă dintre cele vechi şi noi?
Cea dintr-un eu adolescentin sau cea ce mă însoţeşte acum?

Am să străbat curajos şi noua vârstă dată
Cu acelaşi joc copilăresc de-a ghicitul
Care cifră îmi va fi perechea ideală în viaţă?
4 sau 5? Cinci sau patru? Jumătatea lui cinci sau Jumătatea din 4?
Cu care să pot cuceri lumea
Rostogolind universuri paralele

poezie de Bogdan Nicolae Groza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să încerc

În ochii mari, frumoşi dar tulburi câteodată,
Îţi simt tristeţea, bucuria laolaltă,
Şi simt cum totul e închis în tine,
Prin zâmbet, dar şi lacrimi cu suspine.

Prin acei ochi când îmi arunci săgeţi,
Eu ştiu că supărarea-i mare,
Nu cred c-ai vrea cu ei să mă îngheţi,
Nici să fiu prins de-a morţii-nfrigurare.

De mult încerc fară izbândă,
Să îţi alung negrele gânduri
Şi ochii acum plini de lacrimi,
Să lumineze, nu să fie tulburi.

Dac-aş putea să fac ceva
Ca spiritul să-ţi mulţumească,
Să-ţi pot simţi şi altceva,
Decât mâhnirea sufletească.

Am să încerc din răsputeri,
Chiar de ar fi să-ntorc Pământul,
Cu sânge, lacrimi şi dureri,
Să schimb prezentul cu trecutul.

Căci doar atunci privirea ta
Era vioaie şi senină,
Când sufletu-ţi priveam prin ea,
Era senin, plin de lumină!

poezie de Viorel Vasilescu din Poezii (15 noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Vasilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi larg închişi

E toamnă, să nu mor de dor,
Ignor căderea frunzelor,
Închişi ţinând şi foarte strânşi
Ochii, de teama iernii plânşi.

E prima dimineaţă-n care,
Din prea sărate-n mai amare
Decât pelinul s-au schimbat,
De lacrimi zic, şi-au îngheţat.

Oricât îi ţin închişi, n-au cum,
De ochii mei vorbesc acum,
Să vadă visul care-i ţine:
Că vara ce s-a dus, revine.

poezie de Marius Robu (7 noiembrie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te văd în toate doar pe tine...

A fost un "zbor de triolete" sau amăgirea unui vis,
Când sărătându-mă cu sete, tu fericirea mi-ai promis?
Sau poate că era o joacă, iubirea ta cu flori de Rai,
Din care am ieşit săracă cu-n suflet plin de mucegai.

Şi mă întreb acum retoric, de-a meritat să te ador,
Când gândurile-mi spun ironic: -Erai precum un cerşetor,
Care cerşea seară de seară, o vorbă doar sau un surâs,
De la un prinţ croit din ceară care ţi-a luat iubirea-n râs.

Mi-e inima mult prea bolnavă şi nu mai am cum s-o repar.
Când ţi-am donat-o pe o tavă de care tu, nu ai habar.
Te văd în toate doar pe tine, şi-n gură am, un gust amar.
Şi iar mi-e dor şi mi-e ruşine, că te iubesc dar în zadar.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!