Balada călătorului

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.

Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum de iarnă

Printre ceţuri mohorâte
Trece luna singurea
Şi lumini posomorâte
Se aştern pe alba nea.

Ninge-ncet de-a lungul văii,
Troica lunecă uşor,
Sună-n noapte zurgălăii
Monoton, obositor.

Ceva drag răsună-n cântul
Îngânat de vizitiu:
Ba un zvon de veselie,
Ba un dor de ceas târziu...

Nicăieri lumini aprinse...
Nici bordeie... Drumu-i greu...
Numai zeci de verste ninse
Întâlneşti mereu, mereu.

Plictiseală... Mâine, Nina,
Când voi fi cu draga-mi iar,
Voi privi-ndelung lumina
Din căminul plin cu jar.

Acul ceasului întruna
Lungul crug şi-a săvârşi,
Şi, pe toţi îndepărtându-i,
Noaptea nu ne-a despărţi.

Nina, drumul plictiseşte,
Vizitiu-i somnoros,
Clopoţelul zângăneşte,
Cornul lunii e ceţos.

poezie celebră de Puşkin, traducere de Liviu Deleanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se puseră cu toţii, sfărâmară fereastra şi fugiră. Merseră, merseră, toată noaptea. Când se lumina de ziuă, ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete să se odihnească. Se hotărâră să apuce fiecare pe câte un drum şi să se ducă unde i-o lumina Dumnezeu. Se îmbrăţişară, se sărutară, îşi luară ziua bună unul de la altul cu lacrămile în ochi şi se despărţiră. Merseră ei toată ziua, când înde seară fraţii cei mari se întâlniră iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de iarnă

Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit...

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, -
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi...

*

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit -
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, -
Pare-nduioşat acum...
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streşini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
"Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc..."

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de toamnă

Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...

Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streşinile tac.

*

Dormi, iubire dulce!...
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare...
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumuri grele, drumuri albe

Drumuri grele, drumuri albe
cu paşi demult uitaţi
se-aud copite îngheţate
de cai înaripaţi.

Şi dacă te-aş întreba
de ce mă laşi pe drum,
vei spune că-i noaptea mea
cernită-n amintiri prin fum.

Anii ce cresc peste noi
se scurg în râuri de şoapte,
aş vrea să fii cu mine
în amurgul ce se prinde în noapte.

Drumuri grele, drumuri albe
ce cobor şi urcă lin,
zăresc casa părintească
unde vreau să dorm puţin.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 43

Cu cât ţin ochii-nchişi, cu-atât ei văd mai bine
Pentru că ziua-ntreagă se uită la prostii,
Dar noaptea când visez, ei te privesc pe tine
Şi-n beznă ard puternic, şi ard în beznă vii.
Iar tu cu umbra ta ce umbre luminează,
Poţi cu a sa esenţă spectacol să oferi,
Căci cu lumina ei ziua o eclipsează
Şi ochilor ce nu văd ea le redă vederi.
Cum aş putea să spun c-am ochi blagosloviţi
Atunci când te privesc doar ziua la lumină
Când tu în toiul nopţii o umbră îmi trimiţi
Prin somn, pe ochii orbi să se aşeze-n tihnă.

Şi ziua-mi va fi noapte până te voi vedea,
Iar noaptea va fi zi când te visez în ea.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de îndoliere

Şi noaptea ca un vis se lasă
Pe ale timpului poteci,
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Tu înger de lumină pleci.
Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi eu sunt candelă aprinsă
Iar cerul plânge, aşa i-e vrerea...
În casă e lumina stinsă.

Şi noaptea ca un vis se lasă
Şi frunze cad la tâmpla ta.
Mă-ntorc aici! Mereu, în viaţă,
Tu ai sperat că-ţi vei vedea
Copila-n ceasul cel din urmă –
Un sprijin, căci, când vei pleca
Să-ţi fie calea mai uşoară...
Oh, iartă-mă, măicuţa mea!

Pe ale timpului poteci,
Ades de dor răpusă,
Să mă revezi măicuţă-ncerci,
Dar eu de gânduri dusă,
Adorm şi te visez cum treci -
O umbră la fereastră,
Venind din somnul tău de veci,
Măicuţă prea frumoasă.

Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Din lumi îndepărtate,
Văd poza ta aici rămasă...
De dincolo de moarte,
Pică o lacrimă din cer
Şi-un înger se revarsă
Precum o clipă de mister,
Măicuţă, peste casă.

Tu înger de lumină pleci
Cu stelele deodată.
Ca tine, mamă,-n lume-s zeci...
Greşit-am? Tu mă iartă!
N-am fost cu tine când te-ai dus
Clepsidră ruptă-n două.
O boală cruntă te-a răpus...
Eu plâng cu stropi de rouă.

Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi-n noapte-i mare jale,
Nu-ţi mai simt, mamă, mângâierea,
Azi sufletul mă doare.
Suspin, dar totu-i în zadar,
Îţi pun o lumânare,
Mormântu-i rece iar şi iar...
Doar tu ştii cum se moare.

Şi eu sunt candelă aprinsă
Şi lumea-i un pustiu,
Străină-s mamă şi sunt tristă
Şi-atâta-i de târziu!
Oh, îngenunchi în rugi de jar,
Dă timpul înapoi!
Îţi las ofrande la altar...
Din ochi cad rugi de ploi...

Şi cerul plânge, aşa i-e vrerea,
Clopotniţa răsună,
Răsună-n suflete durerea...
"Măicuţă, noapte bună!"
De-acum veghezi tristeţea mea
Şi vântul suflă-a jale,
Măicuţă dragă, vei pleca
Spre dincolo de zare.

În casă e lumina stinsă...
Te-aşezi în palma mea
Şi plângi şi tu! Şi tu eşti tristă!
Singurătatea-i grea.
E cerul plub, e pleoapă cerul
Şi doliul se revarsă
Pe cer măicuţă... şi în gând...
Tu nu mai eşti acasă.

În casă e lumina stinsă
Şi cerul plânge,-aşa i-e vrerea
Şi ceru-i candelă aprinsă,
Se-nfruptă cu lumini tăcerea.
Tu înger de lumină pleci...
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă
Pe ale timpului poteci
Şi noaptea ca un vis se lasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţeles

Am înţeles
Că nu te pot ajunge;
E-atât amar de drum
În urma ta...
Când să te-ajung,
Încet se frânge
Şi ultima speranţă
Ce te caută...

Şi-am înţeles
Că nu mă poţi ajunge;
E-atât amar de drum
Şi-n urma mea...
Ar trebui să poţi iubi
Şi plânge
Pentru femeia
Care te-ar avea.

poezie de Viorica Sălăjeanu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet alergând

Suflet alergând spre stele,
Mânios pe nemurire,
Ei plâng moartea fiinţei tale,
Dumnezeu a ta menire.

Tu alergi hoinar prin lume
Căutându-ţi loc, dar jale,
Laşi în urma ta, Stăpâne,
Plecând unde nu se moare.

Ploi de îngeri trec în cete,
Tâmplele-ţi cu jar sunt ninse,
Altă lume se succede...
Drum de lumânări aprinse...

Treci doar tu spre nemurire -
Gând ce-n zboruri se avântă,
Treci, un îngeri printre stele,
Când cei de aici te uită.

Dar povară eşti în noapte...
Plânge trupul lui Iisus,
Căci plăteşti a tale fapte
Când spre dincolo te-ai dus.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mileniu?! Clipă?!

Mileniu?! Clipă?! Veşnica chemare
Spre mâine, spre sfârşit? Necunoscut!
Un drum ce duce spre o altă zare,
Dar care încă-abia a început...

Neiertător şi asimetric, trupul
E gârbovit... Sunt lacrimi prinse-n barbă
Pe-acelaşi drum, de generaţii, timpul,
De-acelaşi ţel, de nicăieri, ne leagă...

De când ne naştem, graba ne cuprinde
Şi alergăm... Când drumul s-o sfârşi,
Vom fi decât un piedestal de umbre,
Intrând ca un ecou în veşnicii.

Ce căutăm? Când nimeni nu ne cheamă
Pe drumu-acesta, ce ne-nfricoşează?!
Ne-apropiem cu jale şi cu teamă
De noaptea care timpul ni-l veghează.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru ziua mea onomastică

Mă caut şi nu mă găsesc!...

Mă caut în vechiul ogor strămoşesc-
În grâu, în porumb şi-n secară,
În apa fântânii cu ghizduri de piatră
Şi-n focul din vatră,
În golul din casă
Şi-n gloata de-afară,
Şi-n toţi răposaţii ce-n mine trăiesc
Mă caut zadarnic...

Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc!...

Când vântul se ceartă cu plopii pe drum
Şi drumul trosneşte sub paşii greoi,
Mă caut şi-n larma vieţii de-acum,
şi-n pacea vieţii de apoi...

Când ziua se-ngână cu noaptea pe lac,
Mă caut în iarba de leac,
În Steaua polară, ce poartă noroc,
În bobi
Şi-n ghioc...
Mă caut şi-n vechiul ceaslov bătrânesc
Cu slovele şterse...
Dar nu mă găsesc.

Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc...

Părinte!...
Ce vină mă face s-alerg
Cu gândul şi fapta spre morţii de ieri,
Că urmele mele din lume se şterg
Şi nu mă găsec nicăieri?...

Ce vină mă face să nu mă găsesc
Când tot mai trăiesc?...

poezie celebră de Ion Minulescu din Gândirea, VII, nr. 3 (martie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa noastră

Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi parinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi –
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum –
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă –
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi-n calarea noastră întâlni-vom –
O!... câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole –
Nimicuri scumpe pământeşti!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri...

Da...
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte...

Şi-atunci, privind un urma lor –
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor –
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regina Nopţii

Cred că lumea e ştirbă când mestecă stele
Şi când boltele visului se răsfrâng în amurg;
Eu sunt doar pasagerul rătăcind pe sub vele
Care-nchide tomnatic cerul abrupt.

Mi se pare că noaptea e vis din fântâni
Cu apă vie înviind cavaleri
Şi aştept să se prindă-ntr-un joc de lumini
Cabotinii pe scena de fum dinspre zori.

Imi pare că şoaptele prinse în unde
Se-ntrec în mângâieri pe urechea mea;
Eu rămân pasageră printre stele flămânde
Stăpânind din adâncuri doar noaptea, doar noaptea...

poezie de Miriam Cristina Constantin
Adăugat de Gina Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

Când toate drumurile se vor sfârşi,
Eu însumi voi deveni drum
Pe care trec caii somnului
De la răsărit la apus.

Când toate podurile se vor dărâma,
Eu însumi voi deveni pod
Peste care trec stelele
Apele somnului.

Când viaţa şi moartea vor fi totuna,
Eu voi rămâne singur,
Să zidesc în cuvinte
Muntele sfânt.

Când ziua şi noaptea vor disparea
Cu perechi de luceferi din univers,
Vă voi chema pe toţi cu daruri
Să prelungim timpul.

Când nimic nu va mai fi de făcut
Şi va veni potopul
Eu voi construi arca,
O voi umple cu ce-i viu şi se îneacă.

Voi o să râdeţi şi mă veţi batjocori,
N-am timp muntele sfânt aşteaptă.
Când apele se vor retrage
Nu veţi mai fi,
Lumea se va înmulţi ca mai înainte.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (28 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-aud colindători pe drum

În noaptea sfântă de Crăciun
Se-aud colindători pe drum.
Văd fereastra luminată
Şi strigă la noi, la poartă:
-Gospodari, primiţi colindă?
Atunci, noi ieşim în tindă
Şi primim până în zori,
Cete de colindători.
Ne urează sănătate,
S-avem pe masă bucate.
Iar în anul care vine
Să ne fie şi mai bine.
Când termină îi cinstim
Cu plăcinte şi cu vin.
Apoi le urăm drum bun,
Şi, în noaptea de Crăciun,
Să colinde întreg satul
De la un capăt la altul.
Îngerii să-i însoţească
Şi Isus să-i ocrotească.
-Mulţi ani! vouă gospodari!
-Mulţumim. Să creşteţi mari!

poezie de Dumitru Delcă (12 octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somn

Noaptea nu cântă, noaptea nu strigă
Coboară o linşte care intrigă
Când mergi să te culci, parcă treci nişte porţi
Calculează din vreme ai norocului sorţi

Parcă pleci la o luptă, oare ştii că te-ntorci
Plin, peste câmpul cu cadavre de morţi
Se aude oftatul unui cal ce nechează
E mintea lucidă-visezi- ori e trează...?!

Eşti încă viu... te gândeşti c-ai scăpat
Probabil destinul râzând te-a uitat
Probabil că-n lumea de fum şi hârtoape
Roata s-a-nvârtit pentru încă o noapte

Dar ce te ucide, ce te doboară
Nu e armura sau rana uşoară
Ci ca o lamă de fulger e gândul
Că n-ai cum să-ţi afli nici locul, nici rândul

Te întorci în cetate—mai bătrân şi târziu
Nu sună trompete—eşti învins, e pustiu
Calul ţi-l tragi de căpăstru la pas
A-ngheţat răsuflarea şi timpul pe ceas

Unde te duci când te culci, unde pleci
Ce ţinuturi departe, ce locuri mai reci
Ce te aşteaptă, te pândeşte, e după
Ori ce fiare hămesite din tine se înfruptă

E noroc, e hazard, eşti doar o-ntâmplare
Poţi trăi, poţi muri—pe nimeni nu doare
Este somn sau e-o moarte, nu ai cum să ştii
De eşti viu între morţi, ori mort între vii

Mi-e frică de drumuri, de plecări şi de somn
Mi-e frică de timpul ce-mi scapă din mână
Ştiu că zâmbiţi când îmi spuneţi să dorm
Şi mormăiţi mai mult pentru voi: Noapte bună!

poezie de Ion Nedelescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea pe furiş coboară

Ziua-şi termină lumina,
Noaptea pe furiş coboară.
În văzduh cade cortina,
Pe cer stele-încep s-apară.

În policandrul cerului
Astrul nopţii se aprinde.
Întinderea pământului
Cu lumină o cuprinde.

Când soarele odihneşte
Îngerii de sus veghează
Liniştea care domneşte,
Când Tera noastră visează.

Policandru-încet păleşte
Când zorii pe cer se-aprind.
Soarele iar străluceşte
Necuprinsul poleind.

poezie de Dumitru Delcă (11 aprilie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echinoxul e un început

punctul de plecare este momentul în care ziua este egală cu noaptea
sau dacă vreţi, când lumina are aceeaşi putere cu întunericul
după care semnul egal dispare şi alunecăm într-o extremă
şi acea extremă crescătoare se dedă la extremisme
lăsând spaima să inunde viaţa,
încât nici nu bagi de seamă când îţi ajunge la genunchi
apoi mai sus la brâu, la piept, la gât
şi când tragi spaimă pe nas
te trezeşti, dar e prea târziu, spaima te inundă
te sufocă, îţi ia aerul
după care aparenta normalitate
revine triumfătoare arătându-ne un alt punct de egalitate
sau punct de inflexiune
pentru că egalitatea nu poate rezista
e ca la particulele elementare
ce se dezintegrează
instantaneu, odată cu naşterea

PS: mult timp după ce voi muri
voi uita că eram prieteni şi o să trec să te bântui. din plictiseală.
după ce vei muri şi tu nici măcar amintirile nu vor mai şti cine am fost
dar cât trăieşti, voi creşte în tine aşa cum şi unghiile mele cresc moarte fiind
şi lumina ta va purta lumina mea dincolo de întuneric
strecurându-mă printre zile fierbinţi
şi nopţi insomniace.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt noaptea

Simt noaptea cum mă-ncolăceşte
Şi liniştea când mă pătrunde,
Chemarea ce mă-nebuneşte
Şi mă aşteaptă... nu ştiu unde.

Luna-i pe cer... mereu stingheră
Şi stelele, încă, mă ceartă,
Ca-ntr-o iubire efemeră,
Când taina nopţilor... mă iartă.

Cerul e plin ca o-ntrebare,
De lacrimi reci şi de lumină,
Când tu apari fermecătoare
Şi-aduni, luceferi, din grădină.

Simt noaptea întinzând aripe,
Ca un sărut pe buze moi,
M-ascund în liniştea de clipe
Şi-n taina şoaptelor... din noi.

Te-adun, apoi, din rătăcire,
Tăcut arzând şi-ndurerat,
Alerg către nemărginire,
Poate de ea... voi fi iertat.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 28

Şi cum să mă întorc la fericire
Dacă ce-i bun mi-a fost complet negat?
Nici noaptea nu mă scapă de-asuprire,
Iar ziua sunt mereu persecutat.
Şi-acestea două se urăsc fierbinte,
Dar s-au unit şi aspru mă împung
Una în trup şi cealaltă în minte,
Căci oricât merg, la tine tot n-ajung.
Zilei îi spun c-ai strălucire mare
Şi că o luminezi când este nor,
La fel flatez şi noaptea neagră-n care
Când stele nu se văd tu arzi de zor.

Dar ziua chinul zilei mi-l lungeşte,
Iar noaptea jalea nopţii mi-o sporeşte.

poezie clasică de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!