Cetatea Neamţului

Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă... El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fire-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.
Leşii,-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vro zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!
Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşeartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului

-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net şi nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!

C-am mai făcut-o noi, ţi-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit şi... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? – a fost un accident,

Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Şi-acolo nu-i păcatul înşelării,
Căci toţi visează la... ce nu-i permis.

Acum nu vreau decât să mai verific,
Să ştiu şi eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.

Iar, dacă vii, s-aduci şi-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai ştii, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că eşti îndrăgostit?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântoasele

Să ne ferească Dumnezeu
Şi-audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a-nghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci —
Şi mi-a murit la săptămână!

De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dedem gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă —
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.

Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data —
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spuie pragul!
Şi-afară ger, ca la Craciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!

Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri — c-a fost şi cald în casă —
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost—
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!

În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el —
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.

Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut —
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!

Ce-a fost apoi — la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu —
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!

—"Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.

Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa — de maica lui!"
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
—"Să-mbraci măcar cevaşi pe dos".
Dar parc-a fost el om s-asculte!

Şi-aşa-n neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă —
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasä.

Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia —
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.

Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!...
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.

A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.

În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a facut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!

Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casä,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa... mi l-a-nghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu —
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roata

S-a întâmplat demult, nimeni nu ştie,
Când prima dat’ a fost uimită gloata,
Din ginta nu ştiu cui, o scăfârlie
Descoperi marea minune, roata,

De s-au mirat un secol, două poate,
Privind cum se rotea cu întrebare
Deştepţii ce-şi dădeau şi-atuncea coate:
“La ce-ar putea fi ea folositoare?!” ;

Târziu de tot, când plugul inventară,
Le-a dat prin cap de-au pus-o la cotigă,
La roabă,-apoi la car, apoi la moară,
Având mai lesne pâine, mămăligă,

Şi-au învârtit-o-n cântec la fântână
Şi-n lut olarii străchini toate pline,
Făcând în viaţa lor doar cu o mână
Mai multe şi mai iute şi mai bine,

Pân-au găsit că-n abur e putere
Şi rând pe rând, cetate cu cetate,
Pe drum de fier, urcând prin bariere,
Au cucerit în goană ca pe roate,

Croind apoi cu osiile-i unse
În aur negru supt şi de sub mare
Cărări de mintea noastră nepătrunse,
Pe Lună chiar făcând-o călătoare,

De am ajuns, ca noi, astăzi, în toate,
Pe munţi, pe mări, prin aer sub aripă,
De roţi să fim mânati, că-s mici, dinţate,
Şi-a’ lor supuşi în orişicare clipă,

Fără să ştim de mai avem vreo ţintă,
De coborâm, urcăm, cum unii spun,
Care de-o vreme-ncearcă să ne mintă
Că ne-am afla, de fapt, pe drumul bun.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cazier

E timp să-mi fac bilanţ de-o escapadă
De fapte ce-am produs şi-am fost pricină;
Să văd obiectiv de-am fost de vină
Şi dacă "acasă", îi mai pot spune... "Ţară dragă"?

Întâi avutul, ipocrit la cei ce l-au,
S-a dus, mi s-a luat... "japcă" încet-încet
De-un co-popor ce l-am pierdut de înţelept...
Cu-atât mai mult, cu cât venisem ca să dau!

Mi-am risipit economii prin primării
Sponsorizând lingăi parşivi cu râs sarcastic,
Mă pedepsind că nu-mi dau suflet!?... Drastic
Punând străbunii-mi inventar... cu sforării.

Mi-au luat şi bruma ce-mi rămase-un colţ de ţarnă
Căci grosu-i luat şi-i dedesubt la zeci de blocuri,
-Falsificând ce-au numărat "public", ca ale lor stocuri-
Ce din părinţi le-aveam... S-au dus pe goarnă!

Maşinile mi-au spart, le-au făcut rable,
Ce-am construit mi-au luat în schimb, dezdăunare;
Că trebuia mai mult să pun şi-n răzbunare
Şi judecăţile-am pierdut... N-am dat "parale"!?

Sunt un ratat în ochii lor că după o viaţă
N-am nici cât alţii au făcut în trei luni;
Să-i sparg afară pe străini!?... Nu-s printre buni!...
Nici diplome de-o lună n-am... Nu-s dur de gheaţă!?

Toţi ce m-au frânt, m-au mărunţit, mi-au luat avut,
Sunt protejaţi că-mpart ce au, ce nu-i al lor!?
Eu sunt doar cont de cheltuieli... Nu-s "autor",
Că n-am pus mâna... Deci rămân "necunoscut"!

Am un câştig căci stresul mult şi vise sparte
Aduc aminte de uman ce-l am, mi-e boală
De prea mult bine-ntors în rău; că nicio şcoală
Nu-mi dă câştig, căci se prescrie... nedreptate?!

Deci mi-ar rămâne decât rugi, fără de mistic,
Numai că popii ieri mi-au spus "n-ai loc de veci
De nu ne dai...!", c-aşa se-mparte, să petreci
Precum Iisus, ce-l proslăvesc... eufemistic!?...

Dosar curat cred c-am, deci pot să cer
Un pic de suflet din ce nu-i, ce-a mai rămas
Din plus cu minus... De nu ţeasta-mi las la ras,
Că oricum golită-i... N-am măcar nici cazier!!!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXI

Din punte-n punte-aşa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, şi ne-am oprit apoi

pe-al punţii vârf, ca bolgia-nvecinată
şi-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
şi-o şi văzui nespus de-ntunecată,

într-al Veneţiei arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

şi nu mai pot pluti, aşa că-şi face
ici unul vasul nou şi-nfundă stupă
prin coaste celui mai puţin dibace,

şi-aici la proră dreg, dincoa' la pupă,
cioplesc lopeţi şi funii-şi fac, şi sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă.

Aşa, prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai băşici de forfot pline,
când ea-n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când stăteam atent să văd mai bine,
– "Ia vezi, ia vezi!" strigând conducătorul
m-a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

şi-asemeni unui om mişcai piciorul
când nu s-opreşte-a şti ce lucru-i cere
să fug-astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

şi-aşa fugind întoarce-a sa vedere;
şi-n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
şi cât de fioros era-n mişcare
cu-ntinse-aripi şi iute-n mersul lui!

Cu umeri nalţi ca nişte ţepi şi care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ţinut de pulpi cu bine-nfipte gheare.

– "Să-l daţi, ai punţii noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaş din sfânta Zită,
iar eu mă-ntorc s-aduc şi pe-alţi mişei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Şi toţi pungaşi, afară de Bontur,
din «nu», pe bani fac «da», într-o clipită!"

Şi-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s-a-ntors, fugind cum n-am văzut în viaţă
scăpat din lanţ vrun câine după fur.

Scufuns dintâi s-a-ntors la suprafaţă
pe spate-acela, însă dracii toţi:
– "Nimic aici n-ajută Sfânta Faţă!

Tu crezi că eşti în Serchio să 'noţi?
De vrei să scapi de-a căngii-nţepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoţi!"

Şi căngi pe el, o sut-atunci căzură,
şi iar: – "Aci când vreai să joci, te-ascunde,
aşa că dacă poţi pe-ascuns tu fură."

Tot astfel bucătarii pun să-ndese
rândaşii carnea cu ţepuşe când
deasupra apei ea-n căldare iese.

Şi-atunci Virgil: – "Spre-a nu le da prin gând
c-ai fi pe-aici", mi-a zis Virgil, "tu cată
vro stâncă jos şi-ascunde-te curând.

Şi-orice-ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i ştiu, fiindc-avui
cu ei acest război şi de-altă dată."

Trecu pe punte-apoi şi când văzui
că merge drept spre-a şasea râp-a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar şi furioşi şi iuţi dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se-nfige
cerşind unde s-opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toţi spre el cum pasă,
dar el: – "Nu fiţi mişei!" a prins să strige.

"Şi pân-a mă-nhăţa, cu căngi, să iasă
din gloat-un ins să-i spui ce vreau, şi-apoi
veniţi şi m-apucaţi de vă mai pasă!"

Strigară toţi: – "Ia du-te, Codârloi!"
Ei toţi au stat şi-un ins al negrei gloate
veni zicând: – "Cam ce-ai pofti la noi?"

– "Crezi tu că m-ai vedea pe-aicea poate",
a zis Virgil, "eu, cel ce vezi tu bine
că pot să-nfrunt a voastre-atacuri toate,

de n-ar fi vrun destin şi vreri divine?
Fă loc! Căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!"

Şi-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini şi cangea cum îi pică,
şi-a zis spre-ai săi: – "Lăsaţi pe-acesta-n pace!"

Şi mie-apoi maestrul: – "Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
vegheat plecând, să vii fără de frică."

Ieşind, plecai grăbit; când însă ei
văzui că toţi spre mine-ntoarnă paşii,
m-au prins fiori că tot vor fi mişei.

Aşa văzui, când au golit arcaşii
Caprona după pact, ce fric-avură
văzând pe şes ce mulţi erau vrăjmaşii.

M-am strâns de domn cu-ntreaga mea făptură
şi-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi şi-n gură.

Plecară furca toţi, dar se-ndemnau
aşa-ntre ei: – "Să-i trag una-ntre-spete?",
iar altu-apoi: – "Să-i tragi, să ţipe «au!»"

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s-a-ntors grăbit
şi-a zis: – "Domol", spre el, "domol, băiete!"

Şi nou-apoi: – "Un drum cum aţi dorit
pe arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a şasea-ntreg zdrobit

dar dac-a merge tot pe-aici vă place,
daţi tot prin ăst ponor, precum vă cânt
şi-alt arc aflaţi, şi-i drum pe-acolo-n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sunt
s-umplură ieri o mie şase sute
şaizeci şi şase de-ani de când e frânt.

Vro doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, şi-astfel
plecaţi cu ei, că bine-o să v-ajute.

Hei, Zbate-Aripi, în front, cu Farfarel
şi Bot-de-Ogar cu voi, şi Viţa-i-Sece,
haid' Fund-de-Iad şi tu, şi Parpanghel,

nebunul Cap-de-Câine, să mai plece
colţatul Rât-de-Porc şi Forforoată;
Bărboi-Zbârlit vătaf acestor zece.

Mai daţi pe lâng-aprinsa smoal-o roată,
şi-ăşti doi la altă punte-ntregi să vie,
că-ntreagă trece peste bolgia toată."

– "Ce văd", am zis, "maestre-al meu, vai mie,
o, fă", i-am zis, "să mergem făr' de ei,
de ştii, căci eu nu-i cer tovărăşie.

De eşti prudent şi-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâie-ntre dinţi, părinte,
şi-au ochi-n cap cu gând de-a fi mişei?"

Răspunse el: – "N-aş vrea să te-nspăimânte
ce vezi! Scrâşnească-n dinţi aşa cum vor,
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!"

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci-ntâi văzui, ca semn, că toţi se-ntoarnă,
strângându-şi limba-n dinţi, spre şeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de :)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hanny

În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuinţă.

El îi oferă braţul său,
Dar ea-i răspunse: "Domnul meu,
N-am trebuinţă!

N-ascult de tinerii frumoşi,
Bărbaţii toţi sunt mincinoşi,
Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm uşor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce..."

El o priveşte drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
"Mă cheamă Hanny...

Cu dumneata să merg n-aş vrea,
Acasă fraţi şi mama mea
M-aştept', sărmanii..."

El o priveşte amoros,
E luna Mai – şi ce frumos
Noaptea pe lună!

Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.

El este pictor şi sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.

Mulţi ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi şi fără foc
Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat
Şi lauri mulţi l-au consacrat,
E-o bogăţie!

De-atunci, el se văzu peţit
De mulţi bogaţi, care-i promit
Să-i dea soţie

Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, şi-a voiajat
Prin lumea largă.

Menajul lor, aşa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.

Atunci îi spuse: "Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câţi o să-mi placă,

Dar eu şi să mă-nsor aş vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poţi să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!"...

Ea îl priveşte supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reţine.

Văzând că fostul ei amic
O preţuieşte la un plic
‘Napoi l-întinde:

"Ia-ţi înapoi bancnotele
Sunt o fetiţă domnule,
Ce nu se vinde!..."

Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,

La poarta lui el observa
O damă care-l aştepta,
Stând ruşinoasă:

"Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
"Scumpa ta" Hanny.

Din ziua când ne-am despărţit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii...

Şi dacă ţi-am ieşit în drum,
Să ştii că am un rost acum,
Nu ca golanii

Ce numai zestre ştiu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Şi-atâta doară.

Eu am venit ca să ţi-o spui
Şi-acuma pune-ţi pofta-n cui
A doua oara!"

Privind spre dânsa ruşinat
El vina lui şi-a constatat
Şi-şi dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulţumit,
Şi de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,

Îi spuse: "Draga mea, nici eu
O ştie bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.

E drept, am fost şi decorat,
Am luat chiar şi Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!..."

Deşi era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
"Mă iartă, Hanny!"

Înduioşată, ea i-a pus
Pe creştet, mâna ei, de sus,
Zicând: "În fine,

Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând şi fără foc,
Şi-aşa e bine!..."

Morala

Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr' să se ştie

Unde anume, când şi cum,
Sculptorul şi-a pierdut pe drum
A lui soţie.

poezie celebră de Miron Radu Paraschivescu din Cântice ţigăneşti (1941)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana de atac

Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci

Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.

Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.

Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,

Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.

O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat

Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale,-acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;

Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.

Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-şí cum
Se puse morţii drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă -

Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.

De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea -

Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.

Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.

Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:
- "Ura, băieţi, acu-i acu!"

Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiş românii

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-şi drum.

- "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
Noi trăsnet după el, vezi bine.

Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,

Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,

Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puştii, fiara -
Şi-atunci pocnind se rupse scara

Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,

Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.

Şi ce-am văzut atunci - minune -
Şi-n groapă morţilor voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei

Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,

Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetele de la mână

La-început de săptămână,
Degetele de la mână
Au vorbit în adunare,
Despre cine e mai tare.
Să le ascultăm ce spun,
Să vedem care-i mai bun.

- Eu sunt Degetul cel Mare
Şi mă mişc fără sforţare
Şi vă spun azi tuturor,
Sunt cel mai folositor!
Văd la microfon cum vine
Altul care nu-i oricine.

- Deget sunt, Arătător,
Sunt ca un judecător,
Când arăt ceva anume,
Nu mai este timp de glume!...
Mijlociul când vorbeşte,
Aţi ghicit, el se făleşte.

- De folos sunt, aşa lung,
Uite cum la nas ajung!...
Apoi mândru şi stelar
A vorbit şi Inelar.
- Eu sunt degetul acel
Care poartă un inel,

Ce adesea e de aur,
Pentru mână, sunt tezaur!
- Staţi măi fraţilor un pic,
Zise Degetul cel Mic,
Fiecare-i de folos
Că e lung sau e mai gros.

Vă rog să priviţi puţin
Că pe masă e un crin,
Luaţi pe rând această floare
Să vedem care-i mai tare.
Încercară, dar vezi bine,
Singur, e mai slab oricine.

Şi atunci, săriră toate,
Fără nici o răutate,
Crinul alb să îl ridice,
Binişor, să nu se strice.
Şi se veseliră tare
La sfârşit de adunare.

Morala

Geaba eşti lăudăros
Că eşti mare, eşti frumos,
Dacă-atunci când greul vine,
N-ai prieteni lângă tine!

fabulă de Gabriela Genţiana Groza (2 ianuarie 2017)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iad

Cererea este uriaşă, deci sunt foarte mulţi pe un loc,
locul unde se arde... fiecare
într-o smoliciune de trupuri cu limbile lungi,
mai ales cu cât sunt mai negri...
toţi păziţi de-alţii cu furci,
ca să-i prindă pe cei ce sar rândul, de zboară
din dansul ce tot ţine într-o horă, într-una, un fel de erotic de joc
pe parale murdare
şi unde-i tot o frecare între toţi, dezgoliţi, de sar fulgi...
Toţi cu afişe pe frunţi, unde scrie c-au tot... Sunt "integri"!...

... iar muzica-i tot drăcescul de ritm, un fel de rap
mai mult vorbă goală,
cu povestea cu capra... să moară, o manel... iadă
şi-i coadă la înfipt...
din sărut se înmulţesc,
că-i un lins reciproc printre fese, în spate, sau faţă... nu scap
nici eu, ce doar am ajuns, că e liber să intre cu tot, cu coada cea lungă, poznaşă
şi chiar de plâng toţi de durere... de toi, să nu scadă...
sunt tot mângâiat să-i mai las tot mai fript
şi în genunchi dive scumpe, în scris sau oral, mulţumesc...

... când, se strigă, cu toţii se ştiu, se cunosc, s-ar cunoaşte,
c-au braţe deschise să ia... să cuprindă
îşi dau tot, suflet vând...
că nu e, nu se vede, nu costă
şi femei şi le lasă, le dau după un timp, plictisiţi,
se ciocnesc în orice zi între ouă, ca-n Paşte,
întind mâna s-apuce, că ştiu doar să prindă
ce e nou, doar stau rând,
îşi împrumută ce-a... fostă...
şi tot, ce-au mai luat -de se dă- să ţin, eu, loc, la... iubiţi.
Fugi satană, că lasă, n-o să-i las... neplătiţi!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 noiembrie 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am avut niciun motiv - sfârşit

Motto: "Singura prietenie de preţ este cea care s-a născut fără motiv." Arthur van Schendel
Dumnezeu este Olarul iar noi suntem vasele de lut. Toţi am fost creaţi pentru un scop.
"El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea." (Romani 9:18)

şi a venit şi vremea, să-ţi dau drumul să zbori,
să străluceşti în soare, asemeni unei flori...
şi ceasul a bătut, zicându-mi să te las...
de-acum, tu să mergi singur,
lucrând ca şi un vas...
orice sfârşit dă lacrimi,
chiar de un început
se-arată şi porneşte, lăsând ce-a fost... trecut.
şi doare şi apasă, deşi e tot ce-ai vrut,
răscolind momentul, când noi...
ne-am cunoscut.
nimic accidental n-a fost cu noi vreodată,
însă destinul acum, deschide altă poartă...
eu simt şi ştiu ce vine,
oricât m-aş bucura...
în suflet ard suspine,
ce vor elibera.
mult te-am iubit pe tine,
tu, suflet mult ales...
şi venele-mi sunt pline
de plânset nelumesc.
ai să-nţelegi prin vreme
ce eu ţie ţi-am fost...
precum şi-a mea iubire,
ce ţi-a fost adăpost.
şi te-am iubit pe loc, cum nu credeam să fie...
deşi, inima mea... plângea în colivie.
şi ţi-am întins o mână,
iar tu, n-ai ezitat...
ce-a fost... o să rămână,
deşi... totu-i schimbat.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid şi focul făr' de fine,
maestrul meu şi eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porţi cu tine
prin văile impii, cum ţie-ţi place,
vorbeşte,-am zis, şi-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
şi toate-şi au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toţi, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca şi dorinţii-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuţi tu ai vrut să mă dispui,
şi nu demult, puţine vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-aşa-de-oneste vorbe spui
şi treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas să pui,

căci eşti născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieşi dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puţin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeţ cu capul şi cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoşii,
zicându-mi scurt: – "Vorbeşte ca-nţeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roşii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puţin: – "Ce neam ţi-au fost strămoşii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns şi i-am vorbit.
Şi-atunci el a-ncreţit puţin din frunte.

Şi-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinţi cumplit
ca şi cu-ai mei cu toţii se purtară,
de-aceea-n două dăţi i-am şi gonit!"

– "Deşi goniţi, cu toţii se-nturnară",
răspunsei eu, "şi-ntâiul şi-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ţi-o-nvăţară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoţând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
şi cred că ea-n genunchi era şezând,

şi-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi şi-altcineva cu mine,
dar când speranţa-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e şi Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-aşteapt-aici, şi cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Şi-al său cuvânt şi felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în faţă
de-aceea-n vorbe-aşa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viaţă?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
şi-n dulce soare nu se mai răsfaţă?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
şi-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt şi nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreţ, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mişcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaţ-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăţi din cuibul ei,
şi-i şti ce greu această art-apasă!

Ci-aşa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", şi-omorul
ce roş făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-şi capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, şi cu-alţii de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalţi au propus
că trebuie Florenţa dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânţă pace-odată",
răspunsei eu, şi rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ţine-ntunecată.

Voi parc-aţi prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate şi-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
ştiinţă-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am şti nimic de-umana voastră stare.

Deci poţi vedea că-ntreg ne va apune
şi daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieţii secolii vor pune."

Atunci, ca şi străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Şi preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soţ mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulţi de-o mie,
aici e şi-Ubaldin, şi Frideric
al doilea", zise, şi de-ajuns să-ţi fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil şi-n mers aşa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-aşa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, şi-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În faţa dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieţii tale
întregul drum prin ea tu ţi-l vei şti."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, şi ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-şi zvârlea putoarea-n sus.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt Elena...

Eu sunt Elena! Sunt apă, sunt şi foc
Nu pot să tac, când am ceva de spus
Poate în viaţă n-am avut noroc
Dar eu mereu am fost cu capul sus!

Nu vreau să-mi îngrădeşti cuvântul
Să spun ce cred, chiar de greşesc
Caci vorba chiar de-o duce vântul
Să spui ce crezi, e omenesc.

Suntem veniţi pe-această lume
Să ne-acceptăm, să ne iubim
Cu calităţi, rele şi bune
Oameni suntem, şi toţi greşim!

Elena sunt! Iubesc iubirea
Şi oamenii mult îi iubesc,
Pentru că aşa îmi este firea
Şi recunosc când eu greşesc!

Nu poţi să spui că eşti perfect
Când tu nu poţi să înţelegi
Că de eşti om, eşti şi defect
Şi e ceva ce nu alegi!

Eu sunt Elena! Mai sunt şi zăpăcită.
De mă cunoşti, pe loc mă îndrăgeşti,
Chiar dacă uneori sunt aiurită,
Pot să te-ajut, când drumul rătăceşti!

poezie de Elena Bulancea (19 mai 2018)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voichiţa lui Ştefan

Doamna lângă Ştefan vine,
Blândă-n vorbe şi-n purtat:
Doamne, iar eşti supărat!
Sunt, Voichiţă, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Şi vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, şi bate vântul,
Şi prin noapte, cu vreo doi
Tari să baţi cu ei pământul.
Pleacă Ştefan la război.

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu şi-a mai gătit cosiţa.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soţ, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soţ în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânşii, până-n nori!
Şi prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l opreşti din drum!

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiţei cum se frânge:
Pentru soţul ei dorit
Râde veselă, şi plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu paşi grăbiţi porneşte
Să-şi cuprindă soţu-n prag;
Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
Ştefan însă ocoleşte
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
Nici să-i zică bun sosit.

Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoţi,
Şi-i voi duşmăni pe toţi,
Cum te duşmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poţi trăi cu mine:
Tu ai mamă, poţi să pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Şi-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Şi rămas acum viteazul
Singur în iatac, şi-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El şi-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Şi-ngropând în coif obrazul
Ştefan vodă-acum plângea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost aici!

Cât de vicleană poţi să fii!
Mă-ntrebi de mi-am găsit pereche?
Nu înţeleg ce-ai vrea să ştii,
Nu practic trasul de ureche.

De vrei cumva să te arăţi
în lume cu ce-ai căpătat,
Tu fii directă, nu prin părţi,
Căci de greşeală n-ai scăpat.

Nu-ţi cere nimeni socoteală,
Nici tu nu cere loc în rai,
Ai vrut să guşti din măr, eşti goală?
Nici printre îngeri n-ai să stai.

Tot mă împingi să -mi iau o fată,
Să pară că s-a întâmplat,
Să nu mai fii tu vinovată,
De faptul că ai înşelat.

Nici nu te-am întrebat vreodată
De eşti sau nu mai eşti cu el,
şi chiar de mi-aş reface viaţa,
Tu vrei rămâne tot la fel.

Vina ţi-o porţi dar nu ţi-e lanţ,
Şi nu te leagă de nimic,
Sunteţi iubiţi, dar foşti amanţi,
Nici nu ar trebui s-o zic.

Te rog nu te mai fă de râs,
Trăieşte viaţa ce-ai ales,
La rândul meu şi eu am plâns,
Şi nimeni lacrimi nu mi-a şters.

Poate vei plânge de ruşine,
De faptele ce le-ai făcut,
Dar nu te compara cu mine,
Nici nu visezi prin ce-am trecut.

Eram şi crud, eram şi tată,
Tu erai doar cu alt bărbat,
Asta te face vinovată,
Şi nu-s eu ăla vinovat...

Nu vreau să vii să-mi ceri iertare,
Sunt patru ani, e prea târziu,
Dar nici nu presăra cu sare,
Peste ce-a fost, oricum toţi ştiu.

De vrei să nu te ştie lumea,
Ascunde-te sau fă ce vrei,
Scriu aste versuri în oglindă
Şi nu văd vină-n ochii mei.

Deci n-aştepta să fac ceva,
Ştiu că ţi-e frică c-ai să pici,
Poate mai speri că am să uit,
Dar mi-amintesc..
Am fost aici!

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt nebun

Eu sunt nebun...
Ci ei sunt şi deştepţi, şi tineri
Cândva am fost că ei şi eu
Maximalist
Am fost, ci voi să le mai spun
Că n-am ştiut până mai ieri -
O zi de vineri -
Că sunt tâmpit
Că sunt bolnav
Că sunt idealist
Că sunt nebun
Că sunt un nimeni...

Şi sunt nebun căci eu discut
Cu ei în termenii moderni
Şi sar mereu
Cu spusa mea neangajată...
Şi sunt tâmpit
Pentru că versul meu
Nu cere de la nimeni nici o plată...
Şi sunt bolnav
Căci numai oamenii bolnavi
În loc de pană
Ţin în mâni lopata
Şi scriu cu ea
Cu pana-şi săpa groapa...
Şi sunt idealist pentru că cred
Că viaţa e iubire.
Pe când ei ştiu, din faşă, un secret
Că-i numai amăgire.
Şi nimeni sunt pentru că sunt nebun
Şi gata.

Eu sunt nebun
O, cât am aşteptat această zi
Din tot şiragul meu de zile perindate
Când în sfârşit eu auzii
Că nu-s că ei, nici nu voi fi
Că sunt nebun.
Că sunt nebun
Şi gata...

poezie de Iurie Osoianu (22 mai 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pieirea dacilor

"Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic şi desfrâu!
Veţi tăia cu toţii via,
Şi veţi duce toţi la râu
Vinu-n sticle ori în vase
Să-l vărsaţi pe apă tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am să-l scot.
Aşa vreau. Aşa veţi face
Ca-i tai capul cui nu-i place!"

Fost-a jale-n tot regatul
Şi la munte, şi la şes;
Plânse-oraşul, vai, şi satul,
Cârciumarii mai ales.
Şi vărsat-au lacrimi dese
Popii şi poeţii lor,
Cele două tagme-alese
Cari la orişice popor
Sunt apostoli ai mulţimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei făcut-un miting.
Nu ştiu care-a fost isprava,
Căci de-acestea nu m-ating.
Ştiu că cinci senatul dete,
Camera pe alţii cinci
Delegaţi, cu mândre plete,
Bernevici având şi-opinci,
Să supuie majestăţii
Plânsul ţării şi-al dreptăţii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Şi vorbea cu galicisme,
Că-n Paris trei ani a stat
De-a învăţat geologie,
Şi-avea "Talkowa" pe piept,
Îl chema sarab Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar în mână-avea cravaşă
Semn distins, ca bulibaşă.

Zise el: - "De vrei, ne-aruncă
Peste-un milion de scări,
Dar cinstita ta poruncă
Prea ne scoate din răbdări!
Când nu-i strop de vin în ţară
Ce să bem noi? Petroleu?" -
Regele cu vorba rară:
- "Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunoşti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!"

- "Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
După cum Pindar poetul,
Popa Kneip şi mulţi o spun,
Însă dacii, ca păgânii,
Nu beau apă, nici să-i pici.
Zic şi ei, cum zic românii
Cei ce-urmându-ne pe-aici
De strămoşi ne-or recunoaşte:
Apa-n burtă face broaşte!

La o mie două sute
După Crist! Iar noi suntem
Morţi detot, când ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci îi vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pân-atunci ne ia tătarul,
Tot cu gând că-i gol paharul."

Ascultând aceste spuse,
Regele-a zâmbit perfid.
Dete-un semn şi-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- "M-am gândit fără-ncetare;
Ceva trebuie să beţi -
Iat-aici zece păhare.
Iar dincoace-aveţi pesmeţi
Spuneţi, principi, de vă place,
Şi cum vreţi, aşa voi face!"

Sar fruntaşii daci cu ura!
Să ia toţi paharul plin,
Căci aveau ca focul gura
De când nu băură vin.
Însă care cum înghite
Dă să scuipe mai curând
Şi cu feţe-ngălbenite
Se privesc pe rând, pe rând.
- "Rege, asta-i vrăjmăşie!
Ce ne dai să bem leşie?

Auzim că mult li-e dragă
Celor scoborâţi din Crum -
Un lichior ce-i zice bragă
Şi şi-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Întâi când am văzut-o,
Am crezut că sunt lături,
Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto:
Taina ăstei băuturi
N-o-nţeleg - s-asculţi de mine -
Decât cei cu gusturi fine!"

- "O, fruntaşi cu mândre coame!
Asta-i bragă! şi se bea
Şi de sete şi de foame."
- "Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de băutură
Nu-i de noi! Ne vâră-n draci.
Să le-o torni cu sila-n gură
N-au s-o-nghită bieţii daci.
Parcă-i terciul cu lămâie
De-oblojeli pe la călcâie!"

- "O veţi bea! răspunse tare
Şi-n mânie Deceneu,
Dacă nu-mi daţi ascultare
Şi-agitaţi poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astăzi prin decret regal,
Toţi s-o bea! A, terci să fie,
Însă terci naţional!
Haidí să bem, uitând trecutul
Beţi, să-i facem începutul".

Pe fereşti săriră prinţii
Care şi-ncotro văzu!
Unu-n goană-şi rupse dinţii,
Altul într-un puţ căzu.
Cel cu cizme, dând din coate,
Se izbea de boi şi vaci,
Tropăind cele ciuboate,
Că-l băgase braga-n draci!
Şi-au rămas cei prinţi de-ocară
Apăsând popor şi ţară.

N-au fost însă lucruri bune
Ce-acest rege-a făptuit,
Căci istoria ne spune
Cum că dacii au pierit:
Ori de dor de băutură,
Ori de caznă-n ciuda lor, -
Deci luaţi învăţătură,
Regilor, în viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate şi-azi trăiau, săracii!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, cea a nimănui...

Îmi aparţin doar mie, nu sunt a nimănui
Puterea mea e-n mine şi nu în altă parte
Degeaba strig spre cerul care-i al nu ştiu cui
Degeaba vreau răspunsuri din pagină de carte

Nu vreau să-mi plâng de milă deşi o fac mereu
Căci viaţa asta-i scurtă şi sigur n-am să pot
S-o cumpăr azi cu banii murdari din jurul meu
Şi nici cu diamante sau chiar aurul tot

Nu ştiu de unde vin şi nu voi şti vreodată
Căci sunt a nimănui, nici chiar a mea nu sunt
De mâna ieri ţi-am strâns-o credeam că niciodată
Nu vei avea puterea să mă răneşti prea crunt

Tot răscolind prin gânduri găsesc o groapă-n care
M-ai aruncat zâmbindu-mi de parc-am fost gunoi
Uitat-ai tu deodată c-ai stat la masa-mi mare,
De ce acum mă târâi prin lacrimi şi noroi?

Iertat să fii de mine, eu, cea a nimănui
Şi-n clipa cea din urmă, să uiţi c-am existat,
Aşa cum ştii că totul are un loc al lui
În viaţa asta care pe toţi ne-a acceptat...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La pârâu

Venea pe deal, voios cântând
Flăcăul;
Pe-un umăr coasa legănând,
Venea fără nici un gând
Flăcăul;
Dar iată-n drum îl află râul,
În drum, în drum, dar ce-i în drum?
Pârâul;
Aşa de lat şi chiar acum!

Dincolo câmp şi lan şi flori,
Ei, cată!
Şi doine şi secerători;
Pârâu-i lat, şi să nu mori?
Ei, cată!
Şi-n grâu, ei, bată-mi-l să-l bată!
În grâu, în grâu? Dar ce-i în grâu?
O fată –
Înoată-n spice până-n brâu.

"Să n-ai, Catrino, zi de rău!"
Ea tace.
"Ei, iacă naiba de pârău,
Mi-l puse focu-n drumul tău!"
Ea tace.
Deloc o vorbă! Sa preface.
Deloc, deloc, de ce deloc?
Că-i place
Şi vrea de el să-şi bată joc.

"Ai, fă, copii acasă mulţi?
Ei, iaca!
Nu vii, urâto, nu m-asculţi?
De dragul tău să mă desculţi?
Ei, iaca!
Mai bine plec!" Şi dânsul pleacă.
Dar ea? Dar ea? Ce-şi zice ea?
Să treacă!
Să facă-n urmă cum o vrea!

Văzându-l, însă, c-a plecat,
Ea-şi pune
Deoparte snopul: – "M-ai chemat?"
El mâna peste ochi mirat
Şi-o pune.
– "Să-ţi spun ceva! Cuvinte bune!"
– "Să spui, să spui! dar ce să spui?
Ei, spune!
Dar iute, vezi, că vreme nu-i!"

– "Haide, treci pârâul! Ce te-ntreci,
Catrino!"
– "Nu vreau, auzi! De ce nu pleci?"
– "Dar nu-i cat Oltul, poţi să-l treci
Catrino!"
– "Vecine, nu!" – "Ba da, vecino!
Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai?
Haid' vino!
De-atunci şi peste mări treceai."

"Ei, iaca, viu! Dar de nu-mi spui
Vro veste,
Zi bună între noi de-azi nu-i!"
Ştia doar fata felul lui!
Vro veste,
De unde-o iei, dacă nu este?
Apoi, apoi? Ce-a fost apoi?
Poveste –
Tot eu să spun? Ghiciţi şi voi.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieţii tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeţi, pe-aur şi pe-arginţi votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcaţi eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăţi tu arte
şi-n cer şi pe pământ şi-aici afund
şi cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea şi-n coaste şi pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi şi-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci şi-o spun că vreu
să-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n şold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Şi toţi cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
aşa-şi zgârceau tot trupu-aceşti mişei
încât să rupă orice sfori şi funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
aşa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
şi-o mult mai roşie flacără-l şi suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei şti din gură-i crima lui şi-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ţie-ţi place,
tu domn îmi eşti şi ştii că nu m-abat
din vrerea ta şi ştii şi ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
şi-ntorşi ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel şi-ngust şi-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe şoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi aşa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbeşte-mi dacă poţi", strigai spre el.

Şi-am stat ca şi-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaş perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Soseşti aşa curând?
Soseşti tu, Bonifaciu? Aşadară
minţi scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Eşti şi sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Şi-atunci, cum stă şi-acel ce-i ruşinat
că n-a-nţeles ce i s-a spus şi care
nu ştie ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
şi-am spus precum ceru şi mult mai tare,

strâmbându-şi toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
şi-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ţi e dorinţa ta să ştii ce fui
şi numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să ştii că marea mantie-o avui

şi-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
şi-aşa de-avid să-mi văd ursoii graşi
că banii strânşi m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt traşi
câţi, papi fiind, făcut-au simonie,
şi-adânc căzuţi acolo sunt rămaşi.

Cădea-voi jos şi eu când o să vie
acel ce tu-mi păruşi, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ţi-l spusei ţie.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
şi-nfipt cu susu-n jos, decât în ţapă
va sta cu tălpi roşii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
şi-n locul meu şi-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
şi cum cu-acela moale domnu-i fu,
aşa va fi cu el al Franţei rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să ştiu, dar ştiu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-mă!» şi-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru şi-alţii, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde eşti, că bine-ţi face!
iar banii pungăşiţi păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu laşi Franţa-n pace.

Şi dacă n-aş purta şi-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porţi trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, daţi crimei privilegii
strivind pe buni şi-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mişele
ce sta pe ape şi curvea cu regii,

şi-avea şi şapte capete, şi-n ele
şi-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Şi ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreştinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Şi-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, ştiu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-aşa de sincer fui.

De-aceea el în braţe mă cuprinse
şi, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Şi netrudit de-a mă ţinea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte şi-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXXII

Să am eu rime aspre-acum şi-amare
cum se cuvin grozavei văgăuni
ce-ntregul Iad pe ea proptit îl are,

al gândului meu scos deplin l-aş pune
în scrisul meu; dar nu le am şi-astfel
nu fără frică-ncep acum a spune.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el
s-arăţi ce-ascunde-n centru-i universul,
c-un grai ce-n vorbe-abia e-nvăţăcel.

Ci-acele zâne să-mi ajute versul
cari Tebei zid i-au dat prin voci divine,
să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate,-o! neam, tu cel mai de ruşine
din locul ce-i amar şi-a fi numit,
voi capre de-aţi fi fost şi oi mai bine!

Cum stam acum în puţu-acel cumplit,
stând sub giganţi, mai jos de-a lor picioare,
iar eu priveam pe sus la mal, uimit,

ne-a zis un glas: – "Te uită cum calci oare,
şi fă ca talpa ta să n-o mai pui
pe capete de fraţi sărmani, că-i doare."

Privii sub mine-atunci, şi-un lac văzui
şi-aici şi-n jur, cui nu ca apei gerul,
ci ca de-o sticlă linse faţa lui.

Nu prinde văl mai tare-aşa ca fierul,
nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici,
nici Donul unde-n veci e-n neguri cerul.

Căci dac-ar fi căzut şi Tabernici
şi Pietrapana peste ea, aş crede,
că tot n-ar fi făcut la maluri crici.

Al broaştelor popor prin bălţi cum şede
cu botu-afară spre-a cânta, pe când
ţăranca-n visul ei tot holde vede,

aşa-s mâhniţii-aici, în gheaţă stând
pân-unde roşul ruşinării-apare,
şi-n dinţi, ca berzele din cioc, bătând.

Cu faţa-ntoarsă-n jos sta fiecare;
de ger da gura mărturii durerii,
iar ochii lor, de-a inimii-ntristare.

Puţin deci dând ocol în jur vederii,
văzui aşa de strânşi lipiţi pe doi,
c-aveau pe cap amestecaţi toţi perii.

– "Voi strânşi aşa la piept, cine-aţi fost voi?"
Ei gâtu-atunci deodată şi-l plecară,
nălţându-şi faţa, însă ochii moi

într-înşii numai, pân-acum, vărsară
pe gene-n jos, iar gerul le-a sleit
vărsatul plâns şi-aşa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n-a-ngăldit
un lemn de-alt lemn; şi-n cap, atât le fuse
de ciud-atunci, ca ţapii s-au lovit.

Şi-un duh fără de-urechi, căci le pierduse
de ger, stând tot cu faţa-n jos: – "În noi
ce-ţi faci oglind-atâta timp?", îmi spuse.

"Ori poate vreai să ştii pe-aceştia doi?
Fu mândrul loc unde-au văzut lumina
al tatei lor Albert, şi-al lor apoi,

şi-au mam-acelaşi trup; dar în Caina
tu nu-i găsi, de-ai scormoni-o toată,
alt duh mai demn să-nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul şi-umbra sa deodată
străpunsu-le-a Artur c-un singur ţel;
Focacia nu, nici ăst cu ceafa-ntrată

în mine-aşa că nu mai văd defel,
şi Sasol e numit, nesăturatul!
De eşti toscan ai bune ştiri de el.

Şi-acum, ca să te-astâmperi cu-ntrebatul,
eu Pazzi sunt, să ştii, ş-aştept să vie
Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul."

Văzui urlând în ger mai mulţi de-o mie,
ş-aşa făcuţi, că reci fiori îi am
de-al gheţii vad, şi-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru 'naintam,
spre care-orideunde-orice e greu ia zborul,
şi-n gerul cel de veci eu tremuram;

nu ştiu destin ori vrere-a fost, ori zorul,
dar printre ţeste-astfel trecând izbii
puternic pe-una-n faţă cu piciorul.

Plângând, strigă: – "Ce-mi faci? Dacă nu vii
sporire pentru Monte-Apert a-mi face
acestui chin, de ce mă mai sfâşii?"

Iar eu: – "Spre-a-mi scoate-un dubiu-acest ce zace
aici, maestre-aşteaptă-mă niţel,
şi-apoi de-aici m-aleargă cât îţi place."

A stat Virgil, şi-am zis atunci spre cel
ce-ntruna blăstema cu-asprime mare:
– "Tu cine eşti că-njuri drumeţii-astfel?"

– "Şi cine tu, fugind aşa? Tu care
loviri prin Antenora-n cap ne dai,
că viu de-ai fi şi tot ar fi prea tare!"

– "Dar viu sunt eu, şi poftă poate ai
să-ţi scriu", i-am zis, "de vrei o faimă-n lume,
şi numele-ţi prin câte le-nsemnai."

Iar el atunci: – "Hai, pieri de-aici! Ce nume?
Contraru-l vreau! Ce drac mi te trimite?
Aci-ntr-acest ponor, te ţii de glume?"

În chica lui înfipt-o mână-mi stete:
– "Ori spui cum te numeşti", am zis, "ori zboară
întregul păr ce-l porţi pe ceafă plete."

Răspunse-atunci: – "Că-l smulgi ca să mă doară,
nu-ţi spui nici cine sunt, nimic nu-ţi spui,
de-ai sta să mă cheleşti şi-a mia oară."

Sucit pe mână părul i-l ţinui,
şi-i smulsei poate-un pumn şi chiar mai bine,
dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh: – "Hei, Bocca, nu ţi-e bine?
Tu n-ai de-ajuns că dinţii-i clănţăneşti,
mai latri-acum? Ce diavol zburdă-n tine?"

– "Acum, infame trădător ce eşti,
tu poţi să taci! Voi scoate şi nevrute
de tine-n lume-adevărate veşti!"

Iar el: – "E treaba ta! Dar numai du-te
şi nu cumva să uiţi, ieşind la soare,
de-acest de-aici cu limb-atât de iute:

Argintul franţuzesc pe-acesta-l doare.
Atâta zi: pe Buso l-am aflat
cu alţi mişei stând proaspăt la răcoare.

Şi cine mai era, de-i fi-ntrebat,
tu ai cu mine-alături pe Bechieri,
pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Şi-o fi şi Ganelon şi Soldanieri
pe-aici şi Tribaldel, trădarea cui
pierdu Faenza când dormeau străjerii."

Eram de-aici departe, când văzui
doi inşi într-un ponor, şi-un ins avându-l
pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră-n pâine dinţii săi flămândul,
aşa cel de deasupra-i înfigea
în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Şi nu-ntr-alt fel cum tâmplele-i rodea
Tideu lui Melanip, cum el în gură
rodea şi-al hârcei os şi ce-i sub ea.

– "Tu, cel ce-arăţi atât de-adâncă ură
prin faptul bestial că-l rozi astfel,
să-mi spui: De ce? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el,
ştiind ce-aţi fost şi crima lui, voi trece
în lume-ntre infami pe-acest mişel,

de nu, va fi ca limba mea să-mi sece."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!