Roata

S-a întâmplat demult, nimeni nu ştie,
Când prima dat’ a fost uimită gloata,
Din ginta nu ştiu cui, o scăfârlie
Descoperi marea minune, roata,

De s-au mirat un secol, două poate,
Privind cum se rotea cu întrebare
Deştepţii ce-şi dădeau şi-atuncea coate:
“La ce-ar putea fi ea folositoare?!” ;

Târziu de tot, când plugul inventară,
Le-a dat prin cap de-au pus-o la cotigă,
La roabă,-apoi la car, apoi la moară,
Având mai lesne pâine, mămăligă,

Şi-au învârtit-o-n cântec la fântână
Şi-n lut olarii străchini toate pline,
Făcând în viaţa lor doar cu o mână
Mai multe şi mai iute şi mai bine,

Pân-au găsit că-n abur e putere
Şi rând pe rând, cetate cu cetate,
Pe drum de fier, urcând prin bariere,
Au cucerit în goană ca pe roate,

Croind apoi cu osiile-i unse
În aur negru supt şi de sub mare
Cărări de mintea noastră nepătrunse,
Pe Lună chiar făcând-o călătoare,

De am ajuns, ca noi, astăzi, în toate,
Pe munţi, pe mări, prin aer sub aripă,
De roţi să fim mânati, că-s mici, dinţate,
Şi-a’ lor supuşi în orişicare clipă,

Fără să ştim de mai avem vreo ţintă,
De coborâm, urcăm, cum unii spun,
Care de-o vreme-ncearcă să ne mintă
Că ne-am afla, de fapt, pe drumul bun.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puls în viitor

Iubirea noastră a trecut prin toate:
neînţelegeri, lacrimi, bariere
pe care am văzut că nu se poate
să le lăsăm când mintea, doar, o cere.

Au fost şi nori, dar zilele senine
le-au depăşit ca număr şi valoare,
iar dacă-n viaţa asta a fost bine,
aş vrea să cred că-n alta, viitoare,

slujindu-ne de cele învăţate,
să ne încredem în iubirea noastră,
pe-un drum din care nimeni nu ne-abate,
mergând spre-o zare ce-i mereu albastră.

Mai vreau să cred că-n vara ce urmează
tot ce dorim îşi va afla-mplinire,
iar ce simţim în cea care pulsează
va fi ce-a fost şi pân-acum: iubire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile, femeile...

Mă ierte bunul Dumnezeu,
Nu-s chiar deştept, dar nici prea bleg,
N-am apucat decând sunt eu,
Sexul frumos să-l înţeleg:

Păi, când le vine dumnealor
Să se mărite cu-n bărbat,
Îl cată-n orice colţişor,
Pân' dă de unu-adevărat:

În primul rând, un "Făt Frumos"
Ce e şi greu la portmoneu,
Să aibe,-apoi, chiar de prisos,
Lângă un Ford, şi un bemveu,

Inteligent, manierat,
La toate bine pregătit,
Să ştie de gătit, călcat,
Devreme-acas' şi nepilit...

Nici vorbă de vreo fufă-n sat,
Un pocăraş cu-ai lui amici,
S-asculte ce i s-a trasat,
La aşternut să fie brici!

Şi-apoi, să fie rezistent
La nazuri, fiţe, cicălit,
Prin somn, şi-atuncea, evident,
Să-şi ceară scuze c-a greşit,

Că de-aia zic, modest cum sînt,
Plus că, nu umblu cu perdea,
Ca toate de pe-acest pământ,
La fel făcu nevastă-mea,

Când, norocoasă şi-a găsit
Un "Fat Frumos" bine dotat,
Cu calităţi ce, eu, vădit,
Puţin mai sus le-am menţionat,

Numai că... şi io-s fericit(!)
Regret am unul, mititel,
Pentru săracu' prăpădit...
Ce-o să păţească... vai de el!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hórreo

Eu sunt santinela tăcută pe picioroange de piatră.
Au trecut două secole de veghe,
dar încă rezist.
Am o cruce de purtat:
amuletă veche şi respectuos memento
de sfinţenie şi superstiţie,
credinţă şi erezie,
devoţiune şi teamă.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Eu sunt gardianul grânelor.
Prin măiestria omului
şi prin mâna Domnului,
sunt deopotrivă fortăreaţă şi sanctuar.
Niciun dăunător nu poate pătrunde,
nici intemperiile vremii răzbate,
nimic rău nu se poate infiltra
şi toate gurile vor fi hrănite.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Eu sunt loiala cetate
a comorii şi-a sorţii.
An după an, oamenii trudesc
cu plugul, coasa, îmblăciul şi pietrele de moară.
Cu curaj şi fervoare
am grijă de recolta
celor care au lucrat,
ale căror inimi şi mâini au sângerat.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.
Eu sunt santinela tăcută.
Eu sunt loiala cetate.
Eu sunt gardianul grânelor.

***Hórreo este un hambar (pătul) construit din lemn sau piatră, plasat pe stâlpi pentru a feri grânele de de rozătoare, caracteristic regiunii din nord-vestul Peninsulei Iberice.

poezie de Liza Grantham, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştim de ce

Nu şti de ce ne treci adesea
prin fier şi oţet şi fier,
dar ştim că tot ce nu ştim astăzi
vom şti odat-acolo-n cer.
Nu ştim de ce suntem adesea
prea slabi, prea reci şi prea săraci,
dar ştim că Tu vrei mai datornici
şi mai puternici să ne faci.

Nu ştim de ce ne dai adesea
dureri şi lacrimi şi amar,
dar ştim că-n toate de-orice dată
se-ascunde-un nou şi dulce har.

Nu ştim de ce ne ceri adesea
slujiri şi jertfe şi poveri,
dar ştim c-o binecuvîntare
ne dai prin tot ce Tu ne ceri.

Nu ştim de ce ne duci adesea
în loc de chin ori de noroi,
dar ştim că-n orice loc e-o slujbă
pe care Tu o ceri de la noi.

Nu ştim de ce ne-opreşti adesea
să nu ne ducem unde vrem,
dar ştim că drumul fără Tine
ajunge cel mai greu blestem.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Labirint

În viaţă-am învăţat de toate
Şi ştiu de toate ori – nimic:
Cum roua-n raze, vai, se soarbe...
De fost-am mare, de-am fost mic.

Destinul meu mi-a fost o şcoală
Cu-nvăţăminte de apoi,
Ce bine-i să le ai icoană,
Când greutăţi se ţin şuvoi!

Au fost şi trec în rând, cuminte,
Aş da cuiva un sfat pe loc,
Dar în folos poate să mintă,
Când altă soartă-i pusă-n joc!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lună nouă

Incet, sub paşii ceasului venit,
se sterge, sur, noptirea-albastră
... şi tot mai e ceva neîmplinit
şi singur, în iubirea noastră...

Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rând pe rând,
de iţi răsuna în ureche
pe după ceturi luna lunecând

Nelinişti vechi, şi glasul lor hoinar
spre neştiut încet ne mână
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceaţa uda, mână-n mână

şi văzul tău pe piept imi suie
ca un păianjen beat. şi nu imi spui
că mi s-a prins surâsu-ţi amărui
de buze, faţa amăruie

Chemările ne scutură în sân
durut zornăitoarea salbă...
...........................
Şi de-aş fi fost copac bătrân, bătrân,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Argotice (1955)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin iubirile...

Vin iubirile ca bruma şi se lasă peste toate,
Strălucesc pe-a noastră cale, numai noi nu le vedem,
Căutăm sclipiri de aur chiar de ştim că nu se poate
Şi ne supărăm degeaba când dorim şi nu le-avem!

Vin iubirile ca ploaia cea călduţă şi de vară
Răcorind smaraldul vieţii, însă noi mereu fugim,
Ne e teamă, cred, de ploaie, însă ploaia vieţi-i rară,
Ea ar vrea să ne cuprindă, însă noi ne-adăpostim!

Vin iubirile ca ziua după nopţi de întristare,
Însă noi, fugind de noapte, ziua n-o putem zări,
Ne dorim s-avem de toate, chiar de ştim că-s trecătoare
Însă ne dorim prea multe, şi n-avem cum le trăi!

Vin iubirile prin iarnă, şi prin toamne, şi prin veri,
Şi prin primăveri cu floare ce se scutură apoi,
Fiecare are-o clipă până-n soare, de prin ieri
Şi de n-o primim în suflet nu mai trece pe la noi!

Vin iubirile ca viaţa, cu un răsărit şi-apus
Şi ne stau cu drag în cale, poate, poate le-om vedea,
Dar mândria ne orbeşte, şi privim mereu prea sus...
Îşi iau zborul spre departe... Nu mai vin... nu le chema!

poezie de Lili Şipoteanu (15 noiembrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem

Lifte rele, pofticioase, cu nesaţ muşcaţi din viaţă-
Viaţa mea şi-a celor singuri, fără mâine şi speranţă!
Daţi de-averi pe dinafară, saci de bani vă strică somnul,
Dar-ar sfinţii să vi-i fure, să vă pedepsească Domnul!

Să rămâneţi fără casă, fără toată-agoniseala,
Să trăiţi ca cerşetorii, să vă răscolească boala,
Să n-aveţi un leu de pâine, căuta-r-aţi prin gunoaie
Şi din nopţi să faceţi ziuă, să dormiţi pe pat de paie!

Să vă plângă-n zori copiii, pentr-un simplu colţ de pâine,
Să vă înghiontească cizma, ce pe-un vagabond de câine,
Să umblaţi din uşă-n uşă, nimeni să nu vă deschidă
Şi pe rând, bogaţii lumii, porţile să vă închidă!

Să vedeţi şi voi cum este, şi cum sărăcia doare,
Să trăieşti de azi pe mâine, în genunchi, nu în picioare,
Cum îţi vine să faci crimă şi apoi să-ţi curmi şi viaţa.
La ce bun s-aştepţi să vină-, disperare, dimineaţa?

Când nimic nu se zăreşte, orizontu-i umbra morţii,
Cine-i vinovat de toate, cine-nvârte roata sorţii?
Doar o mână de lichele, care suge toată ţara
Făr' să-i pese de poporul ce-şi amanetează vara.

Şi să vă ferească sfântul, roata sorţii să se-ntoarcă!
Exilaţi veţi fi pe-oceanul sărăciei într-o barcă,
Fără vâsle, fără pânze, bestemaţi de-o ţară-ntreagă.
Duce-v-aţi, ciocoi slugarnici, nimeni n-o să vă-nţeleagă

Viclenia, nepăsarea, duşmănia, egoismul,
Ce-a-ntrecut în duritate Inchiziţia, Fascismul.
Nişte monştri fără seamăn, fără suflet, tinichele
De-aruncat în gropa morţii,- n veci, să nu mai dăm de ele...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt

Probabil ca sunt ploaia ce-mi bate la fereastră
Cerşind un gram minuscul din scumpa fericire
Atunci când picuri cad din bolta cea albastră
A falnicului cer ce-arată veşnicie.

Poate că sunt nisipul din ţărmul unei mări
Ce e lovit cuminte de valuri mici, domoale
Şi e mişcat de vântul venit din patru zări
Făcând din mine numai nisipuri călătoare.

Poate că sunt un brad aflat în vârf de munte
Privind spre orizontul de la capăt de lume
Vorbind cu lupii iarna ce par să mă asculte
Fiindcă trăiesc singuri, sperând în vreo minune.

De fapt nu sunt nici ploaie, nici nisip şi nici brad
Sunt doar un simplu om rătăcitor prin lume
Ce şi-a pierdut speranţa iar Domnul l-a uitat
Iar azi nu mai viseaza după nici o minune.

poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

10 Ianuarie 2016

Astăzi am aniversat
cincizeci şi şase de ani,
de când viaţa ne-am legat
şi am ajuns veterani.

Chiar de când ne-am întâlnit,
ne-am iubit ca şi acum.
Destinele ne-am unit
şi-am pornit pe-al vieţii drum.

Viaţa noastră n-a fost plină
de belşug şi de lumină.
Dar de anii mulţi, trăiţi,
ne declarăm mulţumiţi.

Au trecut anii. Împreună,
bucurii am împărţit.
Necazuri am lăsat în urmă
şi-n viaţă am reuşit.

Întâi am ridicat o casă,
să avem un adăpost.
Ne-am îngrijit s-avem pe masă
şi-n lume s-avem un rost.

Apoi, au venit copiii
pe care mult i-am dorit.
Mai frumoşi ca trandafirii,
lângă noi au înflorit

Ce-am dorit la tinereţe,
pe parcurs, am împlinit.
Acuma, la bătrâneţe,
avem un trai liniştit.

poezie de Dumitru Delcă (2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cotor de adevăr

Cică merele-ntr-o vreme,
Când creşteau doar în pădure,
Nu aveau de ce se teme,
Viermii se dădeau la mure,

Erau mai sofisticate
Şi prin ţepii lor, se pare,
A le devora pe toate
Era mare încercare,

Însă astăzi, în livadă,
Mere crude-s atacate
De ajung ele să cadă
Până la maturitate….

Nu c-ar fi mai dulci, zemoase,
Cum vin unii şi gâdesc,
Viermii au mai multe clase….
Ţepii…nu le mai priesc.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine

Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine
şi nici o clipă singur nu mă laşi.
Puterea Ta e taina ce mă ţine
din cei dintâi la cei din urmă paşi.
Tu nu laşi, nici nu mă uiţi vreodată.
Străbat cu Tine munţi înalţi şi lunci.
Eu n-am să văd nici moartea niciodată,
ci eu voi fi ascuns în Tine-atunci.

Cu Tine-n rând străbat în zori cărarea,
cu Tine-n rând veghez în ceas târziu,
când Tu mă mustri, simt în piept mustrarea
şi când Te bucuri, totdeauna ştiu.

Nu sunt decât un abur ce se-nalţă,
un fir pe praf îndrăgostit de-o stea.
Dar tu mi-ai pus în suflet o speranţă
ce nimeni altul nu mi-o poate da.

Au fost odată şiruri de păcate,
dar sângele salvării a spus: "NU".
Oricâte-au fost, eu le-am uitat pe toate,
şi bine ştiu că le-ai uitat şi Tu.

Sunt fericit, chiar dacă vrei să sufăr,
când valuri vin şi vânturi grele bat.
Plutesc pe ape ca un fir de nufăr
pe care Tu-l păstrezi mereu curat.

Îţi mulţumesc că eşti cu mine-n lume,
Îţi mulţumesc că mă iubeşti mereu,
Îţi mulţumesc că Tu mi-ai dat un nume,
că sunt al Tău... şi Tu eşti Dumnezeu.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânilor

Cad fulgi de nea la tâmple şi am îmbătrânit...
Atâta tinereţe în noi s-a cuibărit!
Ne cuibărim actorii în suflete şi-n lume
Nu mai cunoaştem replici, nici temeri, nici renume.
Ne stingem astăzi stele, la margine de cer,
Uitând, la varsta asta, ce rosturi mai avem.
Ştim c-am pierdut şi drumul spre transcendent... Trudim
Şi-n iarna fărţ nume, în noi ne regăsim.
Ne prăbuşim, de-acuma, quasari în lumea noastră
Privind pustietatea tăcerii, prin fereastră.
Arzând vulcani, o clipă, cenuşă devenim
Şi prunci pentru o clipă nutrim... nutrim să fim.
.......................................................................
Şi ne privim tăcut prin moartea noastră
Şi ne vedem... şi ne vedem murind
Mereu ne colindăm prin amintire,
Un clopot viu în cântec de colind.
Nameţi, la tâmple, îşi împart tăcere,
Murim în noapte întru devenire
Să ningă peste suflet mângâiere...
Să nu ne-ascundă pruncii în neştire.
Nu vă uitaţi la pleoapele-mpietrite!
Nici numele, de-acum, nu mai contează...
Căci am trecut – un abur peste lume
Şi ne-am promis că vom trăi o viaţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de mai

A fost o noapte-n luna mai
când stelele, mirate,
au strălucit când tu dansai
şi-au vrut să te arate
aceluia ce te privea
în toată frumuseţea ta,
de-o rară puritate.

Eu te priveam înmărmurit
iar muzica tăcuse
şi, ca prin vis, te-am auzit,
sau poate îmi păruse:
"-Dansezi? - Eu,... sigur, dar aş vrea...
- Stai liniştit, îţi voi cânta!"
... iubirea apăruse.

N-a fost un dans, a fost un zbor
prin lumi necunoscute,
în care te strângeam uşor
în mâinile făcute
un arc în timpul preţios
pierdut din vremea lui Cronos
în spaţii absolute.

Am fost în al iubirii pont,
în spaţiul dintre fapte,
privind acelaşi orizont
acolo,-n marea noapte.
Apoi, de mână şi uşori,
strălucitori ca nişte sori,
ne-am mângâiat cu şoapte.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată, tot tu vei fi!

odată
...
odată sigur, ştiu
că, vom ajunge şi noi să fim
între răsărituri şi apusuri
sau în nopţi, târzii
şi-acum eu strig, te rog să vii
de-aceea îngenunchez
şi plâng, prin melodii

odată vom ajunge, noi
să ne iubim, şi ştiu că vom unii
două inimii pustii
şi-un puls de viaţă
prin trupuri ce-şi doresc
seri pline de taine
apoi iubire, prin arzătoare
şi fierbinte privire

şi vreau să ştii
că chiar, dacă, vreodată
vor fi cândva tăceri
sau clipe-n zbucium şi-n suspin
de lacrimi
tot amândoi doresc să fim
în mine şi-n tine
prin neuitate amintiri

şi te rog mult, ascultă, chiar dacă
odată, poate, peste ani
pe străzi din mine, pustii
de tu, nu vei mai fi
să ştii, că prin iubire
rouâ pe frunze căzute
că tot, noi doi vom fi

odată, poate, de sufletul tău
va trece fără ca eu să ştiu
şi atunci, tot tu vei fi
în clipe de aduceri aminte
sau săpată-n mine, adânc
în pleope, şi-n gânduri, şi-n priviri
chiar de-ar fi, să te aştept în gări
de timp, pustii

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este viaţa

Unii spun că este iadul, alţii spun că-i doar un test,
Eu le spun că este vadul, s-au chiar vârful Everest.
Unii spun că este moartea, alţii spun că e puterea,
Eu le spun că este cartea, cu care sporim averea.
Unii spun că-i o idee, alţii spun că este arta,
De fapt e Calea Lactee, prin care noi trecem Porta.
Unii spun că-i competiţie, alţii spun că e iubire,
Eu le spun că-i repetiţie, mixată cu fericire.
Le mai spun că e credinţă. Când trecem prin suferinţă
acumulăm cunoaştere, despre a noastră naştere.

poezie de Dumitru Delcă (13 octombrie 2024)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie (poem de toamnă târzie)

Îmi amintesc, nostalgic, câteodat',
Cât de naiv eram la vremea mea,
Copil fiind, aşa cum mi-a fost dat,
Sub poale de Carpaţi, în micul sat
Ce-atât de mare,-atunci, mi se părea (!)...

Priveam, suind cu greu pe deal, în zori,
Gemând sub ale toamnelor poveri,
Căruţele-nspre cer, unde cocori
Dădeau înc-un ocol s-alunge nori
Ca stelele să licăre în seri,

Şi-a doua zi iar frunze tresăreau
De piatra sub copite ce scrâşnea
Când boii-n jugul crâncen se-opinteau...
Frumoşi, dar şi ce mândri arătau (!)
Cred că şi Grigorescu gelozea...

Dar se-ntâmpla, sub cerul neguros,
Cum toamna-şi cerne ploaia de sudori,
Un car, urcând pe deal, cu fân, burtos,
Prin colbul pân' la glezne de clisos
Că se-nglodea în coastă uneori,

Când ăl mai bun, din boi, şi mai vânos,
În jug se opintea, privind spre cer,
Trăgând, şi car, şi p'ăl neputincios
Care,-n genunchi, târât, fără folos,
Căta să mai şi-mpungă, de mizer...

Târziu am înţeles, cu ani ‘napoi,
Trecând prin şcoli înalte, la Bucale,
Că, ce văzusem eu, în sat la noi,
Nu se-ntâmpla, de fapt, numai la boi
Ci şi la multe alte animale.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am vrut să fur o rază...

Am furat din Cer o rază, am scăldat-o în iluzii,
Cu ardoare o râvneam în a sufletului casă,
Dar, nătângă rătăcită, m-am pierdut printre confuzii
Când speram că pot, o clipă, să mă simt ca o mireasă,

Nu femeie măritată, ci fecioară strălucind,
Captând zeilor atenţii, zicând slovele zidite,
Cu emoţie transmise, prin candoare drum croind
Către surdele,, icoane", către inimi împietrite.

Am crezut că voi putea, îmbrăcată-n violet,
Să stârnesc furtuni în creier, să aprind zâmbind făclii,
Cucerindu-i o secundă prin cuvântu-mi desuet
Ce nu ştie să creeze fascinante poezii.

Mi s-a spus că doar o moarte merit pentru îndrăzneala
De-a-l sfida, cu indolenţă, chiar pe Zeus din Olimp,
Scriind vorbe fără noimă, irosind în van cerneala,
Nelăsând nicicum vreo urmă-a trecerii mele prin timp.

M-am retras unde mi-e bine: printre oamenii de rând
Care n-au crezut vreodată că-s ai lumii suverani
Şi mi-am spus, c-un surâs trist, cugetând în al meu gând,
Că, la masa opulenţei, nu e loc pentru sărmani.

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!