Pe munte

Fugiţi cu turma repede spre văi!
Pe culme-aleargă duhul răzbunării
Grozavul vânt se zbate-n largul zării
Şi norii-mbracă haină de văpăi.

Soseşte-acum! cu ochiul cât cuprinzi
Furtuna-n sârg scoboară-n jos pe coaste,
Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste
Şi urlă-n cor: Tu fulgere, s-aprinzi,

Tu nor, să-ntuneci; vânte, tu să-mprăştii!
Un brad se face ţăndări, cel mai nalt:
Şi prins de vârf, au smuls pe celălalt
Purtându-l roată-n largul chip al prăştii.

Pe sus se-ntinde-amestecul nespus,
Şi Duh în Duh prin aer se frământă,
Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cântă
Cântarea ei de-oţel, căzând de sus,

Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,
Şi sare iar la loc apoi mugind.
Deodată stă. Şi iată-l, răpăind
Potop din cer turnatul râu de ploaie.

Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.
Sporite neguri hrană dau pieririi,
De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,
Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesubt.

Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.
Degeaba-ntind ei mâinile şi cer
În negrul iad, şi unul până-n cer,
Vârteju-i domn, el singur domn a toate.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea cântării

—"Ai poate prin lume vro ţintă
De-alergi, călătorule vânt?"
—"Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ -prin noapte."

—"Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?"
—"Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună."

—"Ai poate pe dealuri vro ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârîu?"
—"Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;
De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei."

—"Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?"
—"Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârîul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate".

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-ntreba...

Nu te-ntreba de ce vin norii,
Nu te-ntreba de ce te strig.
E iarnă azi şi-n largul zării
Se rup fâşii de vânt, de frig!

Ce tristă-i zarea! Frunze ning...

Azi, picuri reci lovesc des pleoapa,
Iar ochii-mi se închid, apoi,
Unesc o lacrimă cu apa
Şi pasu-mi este mai greoi.

Ce tristă-i zarea, ca şi noi...

Copacii au rămas stingheri...
Cheamă prin ram privirea mea.
Dansează-n gol. Parcă mai ieri,
Prin frunze, dorul mi-l şoptea.

Ce tristă-i zarea, ea te vrea...

Nu te-ntreba de ce vin norii,
Nu te-ntreba de ce te strig...
E iarnă azi şi-n largul zării
Se rup fâşii de vânt, de frig...

poezie de Vera Crăciun din Pe valuri de albastru (iulie 2014)
Adăugat de Vera Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda rândunelei

Din zori, de cum s-aprind,
Tot cântă rândunica
Sub streşini ciripind
Era şi fată mare
Şi mândră de-a cătare
Şi-apoi, pe lângă toate,
Şi fată de-mpărat.
Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Când trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.

Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rândunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plâns durerea:
O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină
Departe nu mă da!
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.

Cad fulgi pe câmpul gol
Şi plânge-o rândunică
Pierdută dintr-un stol
Pe-un larg adânc al mării
Spre-adâncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget, şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Când mi-or găsi inelul.
Iar mirele-a îngheţat.

La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum
Ea blândă se supune
Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvânt
De plângere; nu-şi frânge
Nici mâinile, nu plânge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurământ,
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămâne
De-a pururi un mormânt.

Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pândesc copii
Şi iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare
Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sânge plin!
Stăpânul îl priveşte
Şi vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spună,
Scăpat de-atâta chin.

Aripile i-au frânt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pământ
De-acum tu nu mai plânge!
Şi-n braţe el o strânge.
Cu mâna cea purtată
Prin sânge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar braţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitându-se la el.

Iar braţele-i deodată
În vânt încep să bată,
Mişcări părând de aripi
Cu umblet uşurel.

Şi s-a nălţat în vânt
Deodată rândunica!
E negru-al ei vestmânt,
Că-n negru se purtase
De când se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci
Şi-ntruna ciripeşte
Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Şi cum fu dezmierdată
De-o mână-nsângerată,
E gâtul rândunelei
Ca sângele de-atunci.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus, pe vârf de munte, cuprinzând în largul zării tot ce are acest pământ zămislit de Dumnezeu, vei fi puternic şi fericit, măreţ şi iertător, vei fi aşa cum trebuie să fii şi poate n-ai ştiut-o încă.

citat din Mihai Jurca
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

La centenar

Nimic nu-i ca pământul ţării,
Ce poartă-n glia afânată,
Sub piatră, stavilă uitării,
De mamă trupuri şi de tată,

Nimic nu e ca munţii ţării,
Ce-s tainic leagăn şi cetate,
Când piaza rea din largul zării,
Asupră-ne cumplit se-abate,

Nimic ca Dunărea nu este,
Ce-n valurile-i liniştite,
Spre Mare duce o poveste,
Despre provincii înfrăţite,

Nimic nu e ca Marea Neagră,
Ce scaldă ţărmuri însorite,
Pe plaje de nisip să şteargă,
Dureri din trupuri ostenite,

Nimic nu e ca Bărăganul,
Scăldat în razele de soare,
Pe care, an de an, ţăranul,
Îl jilăveşte cu sudoare,

Nimic nu e amar ca Prutul,
Ce Basarabia separă,
Şi-i cald şi-nfiorat sărutul,
La revenirea lângă Ţară...

Nimic nu-i dulce cum e graiul,
În care ne răsună vrerea,
Şi-n care-n şoaptă, cântă naiul,
Şi fericirea şi durerea...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am plecat să colindăm

Am plecat să colindăm
Domn, Domn să-nălţăm
Când boierii nu-s acasă
Domn, Domn să-nălţăm
C-au plecat la vânătoare
Domn, Domn să-nălţăm
Să vâneze căprioare
Domn, Domn să-nălţăm
Căprioare n-au vânat
Domn, Domn să-nălţăm
Ci-au vânat un iepuraş
Domn, Domn să-nălţăm
Să facă din pielea lui
Domn, Domn să-nălţăm
Veşmânt moale Domnului,
Domn, Domn să-nălţăm

folclor românesc
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub osândă

Neclintită-i veşnicia.
Domnul şi-a aprins mânia.
Între om şi Cel ce-i slava,
Stă păcatul, stă otrava.
Uite, cerul zăvorât e!
Cine poate spune câte
Veacuri, astfel, o să-şi verse
Taina-n mări de vremi neşterse?

Şarpele tot dă târcoale
Conştiinţei, s-o răscoale —
Şi necazul, ca o ceaţă,
Muşcă din întâia viaţă.

Nu-i scăpare. Heruvimii
Stau de strajă înălţimii,
Fulgerând spre largul zării
Săbiile răzbunării.

Unde să-ţi apleci, zdrobită,
Inima nepocăită?
O lumină tristă-mbracă
Om şi ţarină săracă...

poezie de Simion Cubolta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscolitorul dor

Mă răscoleşte acum un dor
Şi-n suflet îmi urlă focul iubirii,
Pe cerul azuriu nu e niciun nor
Să-mi picure-n adâncul firii.

Până şi tăcerea urlă-n mine,
Şi prinde rădăcini prin gând,
Dar inima-mi fuge către tine
Pe aripa unei adieri de vânt.

Şi se strecoară lin în noapte,
Se aşează pe păru-ţi argintiu,
Să te iubească iar în şoapte
Spulberându-ţi gândul pustiu.

Tu, uiţi, iubite, că timpul trece
Şi vine toamna, tu nu observi
Iar iubirea devine tot mai rece,
Nici frunzele nu vor mai fi verzi.

Vino, iubite, stinge focul iubirii,
Şi-alungă dorul din pieptul meu
Rupe tăcerea din adâncul firii,
Iubeşte-mă cum te iubesc şi eu.

poezie de Camelia Boţ (31 august 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lira de foc

Din fiecare coardă deasă
cu un picior mai lung de-un drum
se-ntorc şi pleacă de acasă
flăcări înot spre un alt scrum

Plutesc vâslind adânc din liră
ca nişte bărci cu braţ de pin
şi în privirea mea se miră
acelaşi chip de om străin

Nu doar îmi cântă în grimasă
şi-o face-apoi tulpină-n flori
îmi ia şi chipul de pe faţă
cu tot cu ploaie şi cu nori

Un singur zeu şi-o-ntreagă oaste
îşi strâmbă către mine zborul
iar metronomul care bate
îşi urlă-n pieptul meu tot corul

Fiică de harpă eşti şi-n strofă
întâiul meu din urmă cânt
şi-n litera din vechea slovă
tu-mi eşti şi ultimul cuvânt

poezie de Diana Adriana Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri...

Toate dorurile mele
Numai tu ştii să le asculti
Domn venit de printre stele
Ce inima mi-o săruţi.

Toate gândurile mele
Numai tu ştii să le-asculţi
Vis rebel, blestem de iele
Ce poemul mi-l încânţi.

Toate visurile mele
Numai tu ştii să le cânţi
Domn al inimioarei mele
Mai rămâi cu ochii-ţi blânzi.

Toate versurile mele
Numai ţie ţi le-nchin
Domn al Poeziei mele
Şi al rimei pelerin.

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna primăverii

Precum aduce-n sârg cu sine
Spre ţara de unde-a fost gonit
Un rege-n furie-oştiri străine,
Aşa vedeam un vânt grăbit
Cu norii după el cum vine.

Urlând le cârmuia cărarea
Purtându-i în năvală orbi,
Părea că varsă-ndepărtarea
Şi mii de lupi şi mii de corbi
De-a valma să-nspăimânte zarea.

Silit-au codri mari să mugă
Şi-n turn, de unde-i supăra
Al clopotelor cânt de rugă,
Trăsniră, şi-un potop era
Urgia ce-au făcut-o în fugă.

Cu ei o noapte-nfricoşată
Ca iadul peste văi trecu:
Dar însăşi parcă înspăimântată
De-atâta spaimă ce făcu,
De-abia veni, pierind deodată.

S-a dus cum a venit. Departe
Spre-adâncul orizont s-a dus
Şi spaime-acum pe-acolo împarte.
Şi iar s-a luminat pe sus
Şi râde soarele lui marte!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băiatul

Aş vrea să fiu ca unul din acei
ce trec prin noapte cu sălbateci cai,
cu facle-asemeni unui păr bălai
ce fâlfâie în vântul goanei lor.
Nainte-aş vrea să stau ca într-o luntre,
mare şi ca un steag desfăşurat.
Sumbru, cu auriul coif brăzdat
de iuţi sclipiri. Şi-n rânduri, după mine,
zece bărbaţi, de-a mea întunecime,
având aceleaşi coifuri schimbătoare,
ba negre, vechi şi oarbe, ba străvezii şi clare.
Şi cineva alături deschide drum, şi ţipă
o trâmbiţă ce-n fulgere se zbate,
şi ne deschide o grea singurătate,
prin care trecem ca un vis de-o clipă:
În urma noastră case-ngenunchează,
în faţă uliţele-adânc se-ndoaie,
luăm pieţe cu asalt, ce fug de groază,
şi caii ropotesc, şi-i ca o ploaie.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana de atac

Porniserăm din văi adânci
Şi ne târam acum pe brânci

Să nu ne prind-Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste,

Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieşit din văi.

Şi-aşa cu-ncredere vegheată
Noi răsărim pe deal deodată.

Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.

Şi nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus,

Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum şi-adânca vale.

O clipă ca-mpietriţi am stat;
Maiorul însă-a şi plecat

Şi ne-am făcut cu toţii cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale,-acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pământ şi scurmă
Şi altele mai vin pe urmă;

Ca grindina şi plumbii cad,
Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad!

Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
Şi fără glas căzu maiorul.

Atunci un ofiţer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,

Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină

Noi după dânşii, cot la cot,
Suiam orbiş, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulţi, căci din redută

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Şi linii-ntregi cădeau pe loc.

Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,

Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în faţa mea.

Căci uite-aşa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,

Iar bietul căpitan nu-şí cum
Se puse morţii drept în drum.

Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Şi-atunci căzui cu el grămadă -

Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost,
Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la şanţ deodată
Şi-o cârp-aveam la cap legată.

De ce şi când, de mâna cui?
Şi-atâta drum eu când făcui?

Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.

Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta ştiu: c-a fost a mea -

Şi-acu la şanţ! Noi rupem lanţul
Şi scoborâm de-a valma şanţul.

Sărim şi noi, şi turcii sar
Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar,

Ne batem ca-n pierzarea minţii,
Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii,

Şi piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi şi răzbim.

Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.

Ieşim apoi, ca duşi de vânt,
Pe faţa negrului pământ.

Pe lături ne-ntărim şireagul:
Şi iat-un căpitan cu steagul

În fruntea noastră drum făcu:
- "Ura, băieţi, acu-i acu!"

Roiesc turbaţi pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiş românii

Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu facându-şi drum.

- "Trăsniţi, copii, tot după mine!"
Noi trăsnet după el, vezi bine.

Şi iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braţ a pus,

Dar şapte turci pe el săriră,
Şi şapte săbii-l şi loviră,

Şi-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul puştii, fiara -
Şi-atunci pocnind se rupse scara

Şi bietul căpitan căzu
Pe spate-n şanţ, şi-atâta fu.

Căci s-adunau păgânii gloată
Şi-un om era reduta toată,

Şi-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.

Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.

Nici loc să stai, nici drum să treci
Şi fum de puşcă, să te-neci.

Şi ce-am văzut atunci - minune -
Şi-n groapă morţilor voi spune!

Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei

Şi ne-am retras departe-n văi,
Striviţi, o mână de flăcăi,

Flămânzi şi uzi şi-ntorşi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă -
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În capitalism

În capitalism,
exploatarea omului de către om,
îl face pe unul domn,
iar pe celălalt neom.
Domnul îşi face din viaţă,
un paradis cu verdeaţă.
Celălalt îl bate vântul,
curând îngraşă pământul.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb e totu-n Mănăştur

iarna blândă a cuprins
în Cluj iată Mănăşturul
şi zăpada s-a întins
de acoperă acum totul

căci pe străzi şi pe alei
un strat alb se odihneşte
de-ţi tresaltă ochii tăi
prelung când iată-l priveşte

peste tot e alb frumos
şi pe stradă — printre blocuri
un strat alb fără miros
pretutindeni — nu pe alocuri

nu e frig ca altădată
ger aprig şi nepătruns
apa când era-ngheţată
pe vale şi-n jos şi-n sus

la Bogata când eram
în a mea copilărie
şi pe gheaţă mă dădeam
amintire încă-i vie

acum iarna e-o pictură
pe lângă ce-a fost atunci
nu mai are acea alură
nici pe dumuri nici pe lunci

căci acum prin Mănăştur
zăpada parcă-ţi surâde
cu-al ei chip curat şi pur
în palme când te cuprinde

nu mai e un frig cumplit
mâinile să ţi le-ngheţe
şi cu chipul năucit
să umbli pe la ferestre

e plăcut acum afară
cu alb totul e-mbrăcat
pe când mâinile îţi cară
tot ce azi ai cumpărat

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La malul tău

Mi se sparg valuri la ţărm
Marea mea e sufletească
Lângă ea aş vrea s-adorm
Nimic să nu mă trezească

Largul ei îmi cântă vis
Vis de tine, de iubire,
Vis de tot ce nu am scris
Ocrotit de-a ta privire

Mă aruncă-n stropi de vânt
Pe nisipurile-ţi calde
Mă strecoară în cuvânt
Ca să pot să-ţi scriu smaralde

Marea mea, eşti numai tu,
Şi-n albastrul tău mă poartă
Fii-mi tu ea, nu-mi spune nu,
Fii-mi iubire şi fii-mi artă

poezie de Adi Conţu (30 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai moare o umbră

Un brad stă să cadă în codrul de-argint
Sub zgomot bizar al drujbei hapsâne,
Mai moare o umbră şi-i plânset în vânt
Iar lupii flămânzi, coboară la stâne!

Scârţâie-a jale cumpăna fântânii,
Nu-i prima şi nu-i nici ultima oară,
Prin sat, călări sunt pe cai toţi nebunii,
Cu vârful din bradul ce îl taiară!

De veghe-i va face fumul răşinii
Şi stele aprinse pe drumul cu Magi
Şi-n case, departe, unde creştinii
Copii-şi închină, icoanelor dragi!

Un brad a murit, dar nu arde-n vatră,
Ochi rătăciţi, privesc prin garduri de şipci,
În gerul cumplit mai crapă o piatră,
Colinde răsună din gâturi de scripci.

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul IX

În dulcele său pat lăsând iubitul,
amanta lui Titon cel vechi, aşa
albind la orizont tot răsăritul,

de pietre scumpe fruntea ei lucea,
tocmite-n chipul friguroasei fiare
a cărei coadă, când loveşte,-i rea.

Iar noaptea două stări, cum ea le are,
făcuse,-urcând spre locul unde stam,
şi-aripi acum plecá spre-a treia stare,

când eu, ce încă aveam ce-mi dete-Adam,
căzui de somn, ca cel ce nu mai poate,
pe iarba unde-aceştia cinci eram.

În ceasul, deci, când rândunica scoate
jălitu-i plâns spre-a zorilor lumină,
aminte-având întâiu-i bocet, poate,

când mintea-n noi e mult mai peregrină
din carnea ei şi mai negânditoare,
şi-a ei vedenie-aproape e divină,

părea că-n vis eu văd, plutind în soare,
cu pene de-aur un vultur, ce-n zbor
cu-ntinse-aripi stă gata să scoboare;

părea că este-acolo unde-n nor
peri, lăsându-şi soţii, Ganimede,
când smuls el fu şi dus in sfântul cor.

Gândeam: "El stă pe-aci, aşa se vede,
din simplu obicei, căci poate-alt loc
de-a fi prădat de el nedemn îl crede."

Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,
cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse
şi-n sus cu el mă duse până-n foc

şi parc-aici şi eu şi el s-aprinse.
Şi-atât m-ardea închipuitu-acel
pojar de sus, că somnul meu se stinse.

Nu cred c-Ahil s-a deşteptat
altfel, rotind în jur priviri ce-nmărmurise
de-atâta loc străin pe lângă el,

când mamă-sa lui Chiron i-l răpise
şi-l duse-n Schiros, adormit pe braţă,
de unde-n urmă-l scoase-apoi Ulise,

cum eu mă deşteptai, când, de pe faţă
perindu-mi somnul,-ngălbinii deodată,
ca omul când de-o mare spaimă-ngheaţă.

Văzui cu mine singur pe-al meu tată,
de două ceasuri soarele-n tărie
şi-n larg spre mare faţa mea-nturnată.

— "N-ai nici o grijă şi ştiut să-ţi fie
că-n bun loc stăm", vorbi conducătorul,
"deci nu scădea, ci-ncinge-a ta tărie!

Ajungi acum să vezi şi purgatorul.
Vezi largul zid ce-n jur îl cercuieşte,
iar unde pare rupt îi stă zăvorul.

Pe când al zilei fapt de-abia mijeşte,
iar sufletu-ţi dormea-n el, pe câmpia
pe care-atâta floare-o-mpodobeşte,

venind, o doamn-a zis: — "Eu sunt Lucia.
Să iau pe-acest ce doarme să mă laşi,
să-i fac mai lesne-astfel călătoria."

Cei trei la umbre-n vale sunt rămaşi.
Ea te-a luat şi, zi cum se făcuse,
în sus veni, iar eu pe-ai dânsei paşi.

Şi-aici te-a pus, dar mai întâi îmi spuse
cu mândrii ochi de-această sfântă-ntrare
şi-apoi şi ea şi somnul tău se duse."

Cum prinde-un om în dubiu-mbărbătare
şi schimbă-n siguranţă frica lui,
când verdele-adevăr în faţă-l are,

aşa şi eu, iar, când văzu că nu-i
în mine spaimă, cel ce-mi vru tot bine
porni pe deal şi-am prins şi eu să sui.

Tu bine vezi cum eu înalţ, creştine,
materia mea, să nu te mire dară
că pui şi duh mai mult ca s-o sprijine.

Şi,-aşa suind, eram unde de-afară,
ce-ntâi şi-ntâi o scorbură părea,
cum este-n zid firida ce-l separă,

văzui că-i poartă, şi că stau supt ea
trei scări de trei colori deosebite
şi-având portar ce mut încă stătea.

Şi, tot mai larg privirile-mi ţintite
pe el, văzui că şade-n capul scării
c-un chip aşa că ele-mi fur'-orbite.

C-o spadă-n mâni, în felul apărării,
ce-atari lucori lăsa-n priviri să-mi pice,
c-ades le-ntoarsei oarbe-n largul zării.

— "Voi doi de jos, aşa-ncepu a zice,
ce vreţi şi cine-i cel ce v-a condus?
Vegheaţi ca drumu-n sus să nu vă strice!"

— "Cunoscătoare-a ce-i pe-aici, de sus
venind, o doamnă, zise-al meu părinte,
de-această poartă chiar acum ne-a spus."

— "Spre bine paşii ducă-vi-i nainte!
vorbi din nou acel gentil portar.
Păşiţi acum pe-a noastre trepte sfinte!"

Spre ele-am mers; şi prima ca de var
era din piatră lucie, curată
şi lins-aşa că mă reda cum par;

ca purpura, dar mai întunecată,
din piatr-, a doua, aspră şi bătrână,
şi-n lat şi-n lung în multe părţi crăpată;

şi-a treia apoi, a ambelor stăpână,
părea porfir cu-aşa coloare nouă
ca sângele ce-acum zvâcni din vână.

Pe-aceasta deci cu tălpile-amândouă
sta sfântul sol, şezând pe-un prag cum nu e
mai plin de licur clarul strop de rouă.

Văzând că buna vrere-a mea mă suie,
Virgil îmi dete-ndemn: — "Acum tu lui
smerit să-i ceri ca poarta s-o descuie."

La sfintele-i picioare m-aşternui,
cerându-i mila porţilor deschise,
ci-n piept dintâi de trei ori mă bătui.

El şapte "P" pe frunte-atunci îmi scrise
cu-al săbii vârf şi-apoi: — "Pe dealul sfânt
tu vezi de-nchide-aceste răni", îmi zise.

Culoare de cenuşe,-ori de pământ
ce-l sapi uscat avea a lui hlamidă;
şi două chei a scos de sub veşmânt,

de-argint şi de-aur, dând ca să deschidă
cu alba-ntâi, cu-a doua-apoi, la fel
şi-aşa-mpăcat-a inima-mi avidă.

— "Când una dintre chei", ne zise el,
"o lesne-umblare-n broasca porţii-o neagă,
rămâne-atunci închis acest tunel.

Mai scumpă-i una, ci-alta cere-o-ntreagă
ştiinţă şi-artă a celui ce-o-nvârteşte,
fiindcă nodul numai ea-l dezleagă."

Când Petru mi le-a dat, a zis: — "Greşeşte
mai bine cui descui, decât la scară
să ţii popor ce mila ţi-o cerşeşte."

Şi-mpinse-acele uşi, când loc ne dară.
— "Intraţi", ne-a zis, "ci-aveţi de grijă bine.
că,-n urmă-ţi de te uiţi, te-ntorci afară."

Şi, când pe cardeni se-nvârtiră-n fine
acele două-aripi la poarta sacră,
de fier, şi tari, şi-adânc de vuiet pline,

nici n-a gemut Tarpea, nici mai acră
n-a fost aşa, văzând cum îi dispare
Metell' cel bun, lăsând-o-n bunuri macră.

Spre primul când mă-ntoarsei cu-ncordare
şi parc-a fost Te Deum ce-au cântat
şi-un dulce glas s-amesteca-n cântare.

Şi, ce-auzeam, în mine-a deşteptat
o stare-aşa precum ţi-e sâmţământul
când voci şi-organe cânt-amestecat

şi-acum auzi, şi-acum n-auzi cuvântul.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul bardului

A fost de mult un mândru castel, cu vâlfă mare,
Strălucitor departe pân' la albastra mare,
Şi-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,
Săltau fântâni vioaie în joc de curcubee.

Domnea un crai acolo, în ţări şi prăzi avut.
În tron de fier sta palid şi de supuşi temut;
Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,
Şi bici e tot ce spune, şi sânge-i tot ce scrie.

Spre-acest castel veniră doi călăreţi de frunte,
Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.
Bătrânul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit;
Păşea alături sprinten tovarăşul iubit.

— Copilul meu, fii gata, grăi bătrânul lin,
Adânc din pieptu-ţi smulge şi cântă viers deplin.
Revarsă dor şi patimi, tot sufletul în el,
Să-nduioşem pe craiul cu inimă de-oţel.

Sub bolţi străvechi, în sala măreaţă ei intrau;
Şi craiul şi crăiasa pe tron acolo stau:
El — fioros ca zarea din noduri sângerată.
Ea — gingaşă ca luna, la dreapta lui s-arată.

Şi unde prinde-a zice din strune bardul falnic,
Adânc vrăjeşte harfa ce clocote năvalnic;
Dar glasul tânăr urcă divin răsunător,
Bătrânul parcă cheamă al duhurilor cor...

Ei cântă veacul de-aur, mărirea cea străbună
Şi dulcea primăvară, şi dragostea nebună;
Ei cântă tot ce-ncântă viaţa pe pământ,
Ei cântă tot ce-i mândru şi-nălţător şi sfânt.

Curtenii cei mai trufaşi stau cu plecate frunţi,
Înduioşaţi ascultă oştenii cei mai crunţi;
Crăiasa, aiurită de dor şi chin nespus,
Aruncă de la sânu-i un trandafir, de sus.

— Mi-aţi scos din minţi poporul, acum femeia vreţi?
Răcneşte groaznic craiul ţintind pe cântăreţi.
De sus azvârle spada-i ce fulgere răsfrânge,
Şi-n loc de viers de aur, zbucneşte-un val de sânge.

Ca risipiţi de vifor, toţi se trezesc din vis,
Bătrânu-şi ia pe braţe tovarăşul ucis,
Îl urcă-n şa, aşază mantaua peste el,
Îl leagă drept şi iese cu dânsul din castel...

Ci-n faţa porţii-nalte a stat bătrânul bard:
De-un stâlp de marmur harfa cea fără preţ şi-a spart,
Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,
Încât şi bolţi şi parcuri înfiorate gem:

— Vai vouă, ziduri mândre! În veci să nu mai sune
În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune!
Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin şi plângeri,
Pân' veţi cădea trăsnite de-al răzbunării înger!

Vai vouă, mândre parcuri strălucitoare-n rouă!
Cadavru-acestui tânăr vi-l pun în faţă vouă,
Să veştejiţi ca dânsul, secând orice izvoare:
Să fiţi un loc de spaimă în zile viitoare!

Vai ţie, crai sălbatic! A barzilor urgie!
Deşartă lupta-ţi cruntă spre glorie să fie!
Şi piară negru-ţi nume în negura uitării,
Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării!

Strigă bătrânul; cerul îi auzi cuvântul.
Zidirile-s ruină prin săli vuieşte vântul.
Din fosta slavă numai un stâlp mai stă dovadă,
Şi-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...

Zac parcurile moarte şi-s prăzile pustiei.
Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei!
Nici un hrisov nu-l scrie, şi nici în cântec nu-i;
Pierdut, uitat! Acesta-i blestemul bardului.

poezie de Ludwig Uhland, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!