Apusul soarelui romantic

O, soarele, pe boltă, ce mândru-i când răsare,
Ţâşnind ca o văpaie, în semn de bun-venit!
- Ce fericit e omul când poate, mulţumit,
Să-i vadă şi apusul, frumos ca o visare.

Îmi amintesc!... Departe, flori, holde şi izvoare
Palpită şi oftează sub ochiul lui vrăjit...
- Se-ntunecă. Să mergem grăbiţi spre asfinţit,
Să mai vedem o rază piezişă, trecătoare!

Zadarnic vrem să prindem pe zeul care pleacă;
Deasupra noastră noaptea imperiul şi-l apleacă,
Plin de fiori, trist, umed, cu ochii lui sticloşi;

Pluteşte-n întuneric duhoare de morminte,
Când trec pe lângă mlaştini, cu teamă, înainte,
Călcând pe melci de gheaţă şi pe broscoi râioşi.

sonet de Charles Baudelaire
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interludiu

De când m-am născut pe lume
Trebuia să aleg între Da şi Nu,
Şi-l acceptam cu regret pe Nu
Tocmai când vroiam pe Da.
Ca să nu mă pierd în reflecţii eterogene,
Nu-urile mele s-au iscat de la bunica.
Era destul să-mi fac vânt peste gard,
Cum că mă silea să merg ca un viţel cuminte.
Cerul îmi părea concav ca o boltă zugrăvită,
Dar la şcoală am aflat cu surprindere
Că-mi duc traiul numai pe o emisferă a Terrei,
Ce se învârte după soare, îi face cu ochiul.

Probabil, furnica aleargă între Nu şi Da,
Fiindcă şi eu în viaţă am alergat ca ea.
Ci mai mut mă izbeam de Nu-uri, de Nu-uri,
Încât îmi rămânea doar să-l visez pe Da.
Orice răsărit este Da, orice apus este Nu.
Mă bucură cum răsare soarele în holde,
Mă bucură cum răsare luna la căpătâiul mării,
Pentru că răsăritul este Da, apusul este Nu.
Ah, acel Da ce-l adie lemnul de tei,
Ah, acel Nu ce-l aduce corboaica!
Mă zbat, mă străduiesc să trec nezărit de Nu,
Prin vlagă în trup îl aud pe Da.

poezie de George Meniuc (1986)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei trecătoare

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea.

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o şi beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger... apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte părţi, departe! Târziu! Sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu care ştiai!

sonet de Charles Baudelaire
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul asfinţitului

În asfinţit, o dâră sângerie
Lasă soarele când pleacă,
Înserarea cade pe câmpie
Şi totu-n negru se –mbracă.

Zorii zilei au să prefacă
Întunecimea nopţii în feerie...
În asfinţit, o dâră sângerie
Lasă soarele când pleacă.

Oricui ar trebui să-i placă
Sângerii apusuri să tot fie,
Nenumărate şi-n vecie,
Iar viaţa încă să nu treacă

În asfinţit, o dâră sângerie...

rondel de Ioan Friciu (23 august 2015)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicile

Amanţii pătimaşi şi cărturarii sobri
Îndrăgostesc asemeni, la vârsta de mijloc,
Pisicile robuste, căminului mândrie,
Urând ca ei răceala, ca ei zăcând în loc.

Prietene-ale şti'nţei şi ale voluptăţii,
Se ascund în întuneric şi în tăceri rămân;
Ereb le-ar crede, poate, funebri soli ai morţii,
De şi-ar pleca orgoliul, îngăduind stăpân,

Când zac, li se confundă princiarele-atitudini
Cu sfincşii ce veghează-n afund de solitudini,
Părând că dorm într-una un vis fără sfârşit;

În şoldul viu – scânteie; iar ochiul lor e plin de
Sclipiri de aur care, ca un nisip vrăjit,
Nedesluşit şi mistic, pupila le-o aprinde.

sonet de Charles Baudelaire, traducere de George Pruteanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar vedem că nu numai Carul Mare se învârteşte în jurul Polarei, ci toate stelele, întreaga boltă cerească. Astfel, dacă ne uităm spre est, vedem o stea care răsare, pe măsură ce trece timpul ea se urcă, ajunge la cea mai mare înălţime, apoi începe să se lase spre vest, sau apus şi chiar dacă zorii zilei ne-ar împiedica să-i vedem apusul, ştim însă după poziţia ei pe cer că va trebui să apună.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele (1913)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeul nopţii

Când noaptea îşi va recunoaşte vina
Şi va pleca, lăsându-mi dezvelit
Un trup ce-l voi privi, îndrăgostit,
Tu nu vei şti, vei fi precum lumina
Ce-mparte viaţă-n drumu-i nesfârşit
Prin lumea-n care simt că-s numai eu
Privindu-te, zeiţă, ca un zeu.

Pe chipul tău, îmi voi citi menirea
Şi-mi voi lua, din ochii tăi, avânt
Spre culmi, cu o putere ca de vânt
Pornit ca o rafală spre iubirea
Ce-i cârmuieşte viaţa pe Pământ
Şi-l face să se simtă ca un zeu,
Aşa cum simt, în clipa asta, eu.

Îţi voi şopti, când noaptea se va trece,
Cuvintele ce-n suflet ţi le-am scris
Când inima ţi-a tresărit în vis,
Iar ochii nu ştiau ce se petrece
Şi, pentru-o clipă, doar, ţi s-au deschis,
Privind, prin întuneric, cum un zeu
Ţi se-nchina. Eram, acela, eu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbete

Zâmbeşti cu mulţumire când toate îţi merg bine,
Zâmbeşti cu încântare norocul când revine,
Zâmbeşti cu modestie spre lauda adusă,
Zâmbeşti simţind plăcere de gluma bine spusă.

Zâmbeşti cu resemnare când totu-i doar trecut,
Zâmbeşti plin de visare spre drumul început,
Zâmbeşti cu supărare când nu ai de ales,
Zâmbeşti cu indulgenţă când nu eşti înţeles.

Zâmbeşti plin de speranţă, luând viaţa în piept,
Zâmbeşti satisfăcut spre omul înţelept,
Zâmbeşti plin de iubire spre omul ce ţi-e drag,
Cu dragoste zâmbeşti copilului din prag.

Zâmbeşti cu nostalgie spre ziua cea de mâine,
Zâmbeşti cu grea tristeţe când nu ai bani de pâine,
Zâmbeşti cu ironie când unii mari se cred,
Zâmbeşti cu răutate când şi bogaţii pierd.

Zâmbeşti dulce şi tandru când visul te dezmiardă,
Zâmbeşti cu înţeles când alţii ştiu să piardă,
Zâmbeşti cu simpatie spre un copil deştept,
Zâmbeşti plin de acreală când omul nu e drept.

Zâmbeşti cu mare spaimă când răul l-ai făcut,
Zâmbeşti cu întristare găsind alt început,
Zâmbeşti plin de uimire surprizei neaşteptate,
Zâmbeşti surprinzător când inima mai bate.

Zâmbeşti făcând cu ochiul, cu înţeles complice,
Când şeful bine înfipt nu vrea să mai abdice,
Zâmbeşti cu oboseală la un sfârşit de drum,
Zâmbeşti şi după moarte, dar nu ştii cui şi cum.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Alexandra Tudoran
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi

Dă-mi din ochii tăi
Să vadă-albastru din dorul meu căprui.
Şi să-i închid când noaptea
Vorbeşte-a întuneric,
Cu greieri.

Dă-mi din faţa ta
Să râdă alb în golul meu cu riduri
Şi s-o adorm când stele
Aprind din întuneric,
Cu vrajă.

Dă-mi din gândul tău
Să cânte plin în somnul meu de veghe
Şi să-l cuprind când ceaţa
Luceşte-n întuneric,
Cu umbre.

Dă-mi din mâinile tale
Să strângă cald din grija mea străină
Şi să le-alint când luna
Vesteşte întuneric,
Cu frunze.

Dă-mi din buzele tale
Să stingă-n vorbe din focul meu aprins
Şi să le-nchid când somnul
Adoarme-n întuneric,
Cu suflet.

poezie de Gabriela Chişcari (25 august 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

În numele Femeii

Cad versuri de pe trupul tău
răsare soarele din ochii tăi
şi moartea se aruncă-n hău
ninge în mai cu zurgălăi

Răsare soarele din ochii tăi
ţi-aruncă noaptea stele-n pat
şi-n degete îmi cresc văpăi
când mă întorc şi sunt bărbat

Ţi-aruncă noaptea stele-n pat
iar moartea se azvârle-n hău
şi toate-n cer s-au întâmplat
cad versuri de pe trupul tău

Răsare soarele din mâna ta
începe-o eră nouă dragostea

hipersonet de Costel Zăgan din Cezeisme II (7 martie 2019)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzii

O, voi iluzii oarbe, ce forţe mari ne daţi,
Ţâşnind din aparenţe ori din străine lumi!
Ce fericiţi ne faceţi când sus ne înălţaţi,
Dând aripi mari visării spre umbre să ne-ndrumi!

Voi ştiţi ce vrem: belşuguri..., iubire..., fericiri
Şi sănătate-n trupuri ţintind apusuri lungi...
Pe mulţi ne ameţirăţi cu vis de preamăriri,
Dar viaţa ne trezeşte! Nu-i simplu-aşa s-ajungi,

Căci realitatea-i alta: ne-apare crudă-n jur,
Pluteşte-n întuneric destinul ce-l dorim.
Cotidianu-i aspru; nimic nu-i aur pur!
Ziua de azi e-un clocot şi-n el ne zvârcolim.

Ne cheamă-n lupta vieţii şi cere acţiuni.
Zadarnic vrem de toate, zadarnic aşteptăm -
Numai prin sacrificii ajungem la minuni.
Doar măreţia muncii dă roada ce-o visăm;

Şi-adeseori în faţă ne-apar oprelişti mari
Sau bariere-nalte ori lipsuri, neputinţi,
Dezamăgiri câinoase, dureri, vrăjmaşi barbari -
Şi-o vreme pierdem lupta, căci n-avem stări de sfinţi.

De-aceea, ca să-nvingem, o luăm de la-nceput...
Cădem? Nicio problemă! Luptând, ne revenim!
Deasupra noastră-i Cerul. Ne-aprobă truda, mut...
Iluziile-s fumuri! Prin fapte biruim!

poezie de Cristian Petru Bălan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna

Soarele şi Luna, la ceas de taină, mâna şi-au dat,
Ca Pâmântul noaptea să nu rămână neiluminat.
Într-o frăţie cosmică, tacită s-au înţeles
Şi când soarele se stinge, sus pe cer, de la apus,
Răsare luna, o soră naturală şi fidelă
Ce se-nvârte pe orbită-i exact calculată
Şi pământul îl cuprinde-n al ei tentacul.

O pereche misterioasă aceste astre fac,
Un El şi-o Ea ca-ntr-o poveste aievea,
Cu ochiul Ele ne fac când o eclipsă apare,
Iar noi fascinaţi suntem de proporţiile universale
Şi ne-ntrebăm fireşte cum e cu putinţă
Asemenea perfecţiune în cosmos să existe.

Seară de seară în décor nocturn apare
La-nceput o semilună, timidă, glacială,
Cu un zâmbet surâzător, galeş şi smerit
Şi-apoi creşte, pătrar după pătrar
Şi la apogeu ajunge-n acest spaţiu colosal.

Un briliant la piept Pământul poartă
Şi-a lui strălucire argintie –n noaptea înstelată,
Luminează calea sufletelor spre o necunoscută poartă,
Când în somn profund şi plin de vise, ele pleacă.

Domneşte sus pe cer pân ce soarele apare,
Semn doar să ne dea ca şi a ei prezenţă
Se va simţi din plin în a noastră existenţă
Şi de-om urmări atenţi ale ei puteri sporite,
Vom înţelege mai bine viaţa de pe planetă.

Sub clar de lună jurăminte multe curg
Şi legăminte sacre de dragoste se ţes,
Părtaşă discretă la ale noastre poveşti este
Şi a ei vrajă pecetea pe-a noastră viaţă pune.

O, Tu, sferă luminoasă şi nestemată,
Simbol cosmic şi singular pentru planetă,
În fiecare seară îmi intri în inimă şi în casă
Şi-mi aduci aminte tot mereu,
Ce minunăţii a lăsat în Univers, Dumnezeu.

poezie de Georgeta Ganea (27 noiembrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri apar, iubiri s-ascund

Iubesc soarele la răsărit
Şi drumul lui spre asfinţit
Iubesc glas tandru de om
La răsărit sădesc un pom

Când soarele a asfinţit
Toţi mergem la dormit
Pe cer senin apare Luna
Prezenţă ntotdeauna

Noaptea visul e profund
Iubiri apar iubiri s ascund
Iar noi rămânem amândoi
Iubindu-ne până in zori

Călătorim, iubim un nor
Ne întîlnim sub vraja zeilor
Apare iubirea la asfinţit
Începe vraja unui răsărit

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri pierdute în noroi

Prin ceţuri albe de tăcere
Vin amintirile-n şuvoi,
Şi sufletul din nou îmi cere,
Iubiri pierdute în noroi.

Pluteşte-n aer primăvara,
Şi ninge iar cu flori de tei,
Dar gândul meu e tot la vara,
Cu sărutări printre alei.

Şi simt în suflet grea durere,
Când dintr-o poză ochii tăi,
Mă scaldă într-o mângâiere,
Deşi acum îmi sunt călăi.

Şi nici măcar nu pot a-ţi spune,
Ce dor e în inima mea,
Sau despre jalea ce-mi răpune,
Speranţele şi dragostea.

Când soarele plin de căldură,
Adună-n mine umbra ta,
Apar din nou gheţari de ură
Şi-n cale nu le poate sta.

Dar ochii mei nu vor să creadă
Şi se întorc mereu spre ieri
Chiar dacă văd numai o stradă
Pe care scrie " Nicăieri "

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri pierdute în noroi...

Prin ceţuri albe de tăcere,
Vin amintirile-n şuvoi,
Şi sufletul din nou îmi cere,
Iubiri pierdute în noroi.

Pluteşte-n aer primăvara,
Şi ninge iar cu flori de tei,
Dar gândul meu e tot la vara,
Cu sărutări printre alei.

Şi simt în suflet grea durere,
Când dintr-o poză ochii tăi,
Mă scaldă într-o mângâiere,
Deşi acum îmi sunt călăi.

Şi nici măcar nu pot a-ţi spune,
Ce dor e în inima mea,
Sau despre jalea ce-mi răpune,
Speranţele şi dragostea.

Când soarele plin de căldură,
Adună-n mine umbra ta,
Apar din nou gheţari de ură
Şi-n cale nu le poate sta.

Dar ochii mei nu vor să creadă
Şi se întorc mereu spre ieri,
Chiar dacă văd numai o stradă,
Pe care scrie " Nicăieri "

poezie de Dorina Omota din Iubiţi şi nu lăsaţi să moară clipa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă încearcă o cruntă teamă

Eu am să tac, tu nu te teme
când lacrimile-mi curg şuvoi.
Din ochii mei, de multă vreme
curg lacrimile parcă-s ploi.
Eu cad prizonier tristeţii
când văd că tu mă părăseşti.
Când văd cum floarea tinereţii
pleacă din cele lumeşti.
Mă-încearcă o cruntă teamă
când îţi ating obrajii reci.
Când îţi acopăr cu maramă
ochii trişti, închişi pe veci.
Lângă crucea de pe piept
am să-ţi pun ca să-înflorească,
Trandafiri albi în buchet,
în rai să te însoţească.

poezie de Dumitru Delcă (6 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei trecătoare

Asurzitoare, strada în jurul meu urla;
Înaltă şi în doliu, durere maiestuoasă,
O tânără femeie, cu-o mină fastuoasă,
Trecea păşind agale, dantela îi sălta;

Nobilă şi agilă, cu pulpe de statuie,
Iar eu sorbeam cu ochii, ca un extravagant,
Din ochiul său, cer palid, vuind un uragan,
Dulceaţa ce fascină, plăcerea ce mistuie.

Un fulger apoi noaptea; splendoare fascinantă,
A cărei viziune m-a renăscut deodată,
Nu te voi revedea decât în veşnicie?

Departe, prea târziu, sau poate niciodată,
Căci nu ştii cine sunt, nu ştiu unde fugeai,
Pe tine te iubeam; o, tu care ştiai!

sonet de Charles Baudelaire, traducere de Florin Dănuţ Necula
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apusul

... în apusul de soare
ce frumoasă e pacea
care nu mă mai doare
unduit şi rapace

iar în noaptea lăsată
ce frumos licăreşte
când o pace uitată
când un Doamne fereşte...

poezie de Iurie Osoianu (30 decembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul negru

fragment

În Ţările de Jos, într-un vechi burg
încins cu holde arse de pelagră,
un grădinar visă într-un amurg
un straniu trandafir cu floare neagră.
Şi ani de-a rândul visul lui rămase
deasupra casei, ca un cer închis;
iar păsările, când veneau sfioase,
zburau cu aripi fragede prin vis.
Dar ochii lui şi mâinile în friguri
păliră lent sub zări verzui, iar el
mereu se aplecă pe nalte diguri
ţinând holbat al apelor inel.
În mări, epave cu catarge moi
dădură rădăcini, în timp ce bradul
de şapte ori se scutură de foi
şi zeci de fluvii îşi schimbară vadul.
Altoiuri albe, muguri sângeroşi
în van îşi împleteau pe rând nuanţa.
Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,
pieri sub cerul de rubin speranţa:
căci fata grădinarului hrănind
la sânul ei trei luni un şarpe harnic,
îi îngropă cenuşa sus, pe grind,
sub trandafiri, – dar totul fu zadarnic.
Chemaţi din ţări străine, magi de seamă
se-ntoarseră-n ţinuturile lor,
vorbind de-a lungul drumului cu teamă,
de lucrul fermecat şi fără spor.
Iar grădinarul putrezi în mlaştini,
sub zborul păsărilor care trec
în unghi prelung spre ţările de baştini
pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec...
....

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ne plângem de inegalitatea civică, ochii noştri sunt îndreptaţi spre sus. Noi îi vedem numai pe cei care se află deasupra noastră şi ale căror privilegii ne jignesc.

citat celebru din Heinrich Heine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce trist!

Ce trist să-l vezi în lumea ta,
Să-ţi zâmbească,
Să te primească aşa cum eşti,
Să-ţi fie alături la bine şi la rău,
Să te înţeleagă,
Să te ajute,
Să-ţi arate lumea lui,
Să te primească în ea ca pe o regină,
Apoi să plece.

Ce trist când viaţa ta are lumină,
Când lumea ta şi a lui se contopesc,
Totul este zâmbet şi căldură,
Toate frumos se împletesc
Şi dintr-o dată totul se destramă,
Lumea din basm devine coşmar
Şi sufletul plin de iubire
Se îneacă în amar
Căci într-o zi el pleacă.

Ce trist că tu rămâi tăcută,
Plângi cu amar în urma lui
Şi nimeni nu te mai ajută,
Nu are cine să ţi-l dea înapoi.

Ce trist când lumea visului se pierde
Şi realitatea este amară!
Ce trist când pleacă fără urmă
Şi îl priveşti ultima oară!

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!