Nocturnă cu poezie

Mă scol devreme. Sau prea târziu
De fapt e noapte. Îmi fac un duş
De parc-aştept ca să mă cheme
Un înger grav, acuş-acuş

Se sparge becul. N-am la schimb
Să nu-i trezesc pe-ai mei că dorm
Din agerimea minţii, nimb
Îmi fac scriind băţos, diform

Învingeţi întunericul şi voi
Luptându-vă pentru lumină
Că ăsta-i singurul război
În care n-aveţi nici o vină

Respiră noaptea prin ferestre
Un vag parfum de tei, aparte
Refuză mintea orice zestre
Ce n-ar încape într-o carte

Ascult de sus un dulce grai
Aleargă pixul. Cum? Nu ştiu
Şi ca un cititor în Braille
privesc. Şi nici nu văd ce scriu

Lucrez aşa ca un orbete
Da-n orice lucru-i câte-un rost
Şi pentru toţi în alfabet, e
Un simţ ascuns, rămas la post

Îmi bănui literele mari
Ce le aştern cu stângăcie
Noviciatule, atari
capcane-au fost. Şi-au să mai fie

Şi scriu febril dacă nu dorm
O nerăbdare mă zoreşte
Poemul aşternut diform
Când restul lumii se trezeşte

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte ani deja

Aş vrea să-ţi scriu o poezie, mamă
Dar simt că-mi sunt ideile de plumb,
În plus, când vreau să-ţi scriu ceva simt teamă
Că toate literele lumii nu-mi ajung.

Nu pot deloc să mi te pun în rime
Şi nici să îţi vorbesc ca şi cum nu ai fi,
Abia de scriu o slovă şi mi-e dor de tine
Şi mă opresc, oftez... Fac asta zi de zi.

Tu nu eşti om de pus în poezie
Şi nici o mamă lesne de descris rimat,
Când m-ai născut, asta mi-ai dat tu mie:
Iubire de nescris în suflet de băiat.

Probabil te întrebi ce fac la astă masă
De nici nu scriu şi nici nu simt că-s viu,
Păi uite, îmi imaginez că eşti şi tu acasă,
Mă mângâi şi îmi spui să dorm, că e târziu.

Şi te ascult, te-mbrăţişez de noapte bună,
Mă uit în urma ta cum mi te duci domol,
Nu vreau ca fără tine soarele s-apună
Şi nici de dimineaţă fără tine să mă scol.

De ce să-ţi scriu, atunci? Oricum nu pot,
Aşa că stau emoţionat şi te cobor din vis,
Mă uit la un tablou cu tine, sprijinit în cot,
Întind o mână şi îţi mângâi părul nins,
M-apropii, mă fac mic, intru-n tablou de tot,
Iar tu-mi şopteşti zâmbind, aproape stins:
"Să nu fi trist, sub crucea mea nu-i niciun mort".

poezie de Sorin Stoica
Adăugat de Sorin Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să dorm...

Lăsaţi-mă să dorm întruna
Pe canapeaua asta verde
Şi dacă uit, îmi spune luna
Că toată lumea pierde, pierde

La cai pariuri, la câştiguri bani
Circul s-a mutat din stradă-n viaţă
Nici un idol nu mai are fani
Trecem toţi printr-un tunel de gheaţă

E cursa vieţii tot mai grea
Şi tot mai greu la cap ajungi
Milionari de catifea
Sfârşesc purtând costume-n dungi

O lume-n care se răstoarnă
Cam tot ce-am învăţat la şcoală;
Nici un gornist şi nici o goarnă
Să dea alarma, nu se scoală

Mă rup de voi, de restul lumii
Şi-ntr-altă lume cer azil
Măcar atât: de dragul glumii
Păşiţi pe vârfuri sau tiptil

Ci eu în somnu-mi voi avea
Popasuri, visele mai lungi
Cu personalul în livrea
La care azi nu mai ajungi

E viaţa mea într-un imperiu
Cu cheia-ascunsă la vedere
Bătrân orgolios, Tiberiu
Chiar şi murind, voia să spere!

Lăsaţi-mă să dorm, să dorm
S-ajung la cap numai în vis
Măcar aşa ca un proscris
În mediul ăsta mutilat, diform!

poezie de Ion Untaru din Vestitorul (1999)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O adunătură jenantă ( După "O aventură galantă" de Ion Pribeagu )

Într-o zi, mai pe la patru,
Nici la film, dar nici la teatru,
M-aşezai pe un fotoliu,
Nici prea vesel, nici ca-n doliu,
Să văd la televizor,
Nici alb-negru, nici color,
Ce mai e prin Parlament,
Nici adept, nici oponent,
Doar problema s-o descos,
Nici pe faţă, nici pe dos.
Ca tot omul vreau să ştiu,
Nici devreme, nici târziu,
Noi pe cine am ales,
Nici prea rar, dar nici prea des
În vremuri de aspră criză,
Nici tsunami, dar nici briză.
Cine, ţara noatră toată,
Nici săracă, nici bogată,
O ia veşnic în răspăr,
Nici minciuni, nici adevăr.
Câţi dintre aceşti ciocoi
Nici prea vechi, dar nici prea noi,
Cu obrazul de toval,
Nici de om, nici de-animal,
Îşi ţin speech-ul la bufet
Nici prea tare, nici încet.
Prea mulţi stau în parlament
Nici rataţi, nici cu talent.
Joacă-acelaşi circ banal,
Nici linişte, nici scandal.
Te fac mâinile să-ţi frângi,
Nici sâ razi, dar nici să plângi
Şi-ncotro să te îndrepţi,
Nici cu proşti, dar nici deştepti,
Că aleşii ne-au condus
Nici spre Est, nici spre Apus
Şi cu birul pus pe noi,
Nici îmbrăcaţi, dar nici goi,
Vedem zilnic altă lege,
Nici s-aprobe, nici să nege.
Parlamentari de pripas,
Nici nu-s muţi, dar nici n-au glas.
Toţi vor un ciolan de ros,
Nici subţire, nici prea gros.
De o teapă, doar lingăi,
Nici buldogi, dar nici potăi,
Cu comportament diform
Nici nu-s treji, dar nici nu dorm
Şi cum ne arată fapta,
Nici de stânga, nici de dreapta.
Schimbă taberele des
Nici nu intră, că şi ies.
Cu averi ca de nababi,
Nici prea graşi, dar nici prea slabi,
Cu conturi în banci străine,
Nici prea goale, nici prea pline,
DNA-ul să îi frece,
Nici la cald, mai mult la rece,
Să mi-i pună la popreală,
Nici cu duş, nici cu haleală,
Până toţi banii furaţi,
Nici în cont, nici deşertaţi,
N-or ajunge-n visterie,
Nici milion, dar nici mie.
Ţara-i lovită-n destin,
Nici în plex, dar nici în plin.
Ce să mai zic de chenzină,
Nici de-un foc, nici de benzină.
Banii pentru sănătate,
Nici pe toţi, dar nici în rate.
Şi cum să mai dorm fârtate,
Nici pe burtă, nici pe spate,
Tot gândind că ţara mea,
Nici prea bună, dar nici rea,
E condusă de o clică,
Nici prea mare, nici prea mică
Şi dacă iau câte-o şpagă,
Nici nu-i leagă, nici dezleagă,
Chiar de-au vile, limuzine,
Nici prea multe, nici puţine.
Guvernul dă ordonanţe,
Nici la sport, nici la finanţe.
Miniştri cu doctorate
Nici pe bune, nici furate,
Nu te spală de ocară,
Nici în ţară, nici afară.
......................................
Parcă am fost traşi la sorţi,
Nici prea vii, dar nici prea morţi.
Vai de biet popor român,
Nici prea slugă, nici stăpân!
Şi nu ne-ajută nimica,
Nici curajul, dar nici frica...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Milă pentru noi, Părinte

Doamne, parcă iar mă tem
nu mai am curaj să scriu
găsesc în mine doar pustiu
şi aţa scămoşată pe un ghem

Lumea care mă condamnă
nu-mi acordă nici o circumstanţă
iar eu mă nasc în fiecare stanţă
şi mor cu fiecare toamnă;

Lumea e aşa cum este
eu n-am ce să-i dau în schimb
adevărul e un nimb
ca happy end-ul din poveste

Nu mai ştiu nici cine sunt,
bate vântul prin cuvinte
milă pentru noi Părinte:
spuză spulberată-n vânt
şi întoarsă în pământ...

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Serenada corporatistului (după Serenada Muncitorului)

Eu sunt un zombi pentru voi,
mergând încet ca-ntr-un convoi.
Din cercul vostru-aş vrea să scap,
Că nici în lift nu mai încap.

Şi dorm adânc la o cafea,
Şi dorm adânc şi când visez,
Gândind eu par că delirez,
Dar ştiu şi bine-a mă distra.

Şi dis-de-dimineaţă sună
Alarma – parcă stau pe-un nor –
Ştiu imediat că nu-i a bună
Din somnul dulce să cobor.

Orice idee mă agită
Şi orice glas ce nu-i banal,
Şi nu coboară în aval
E-o sursă clară de otită.

Urăsc persoana ce se plânge!
De ea depinde, pân' la urmă,
şi DOAR de ea, unde ajunge,
dacă trecutul nu şi-l scurmă.

O, dorm... sunt mângâiat de boare
Şi zmeu pe-al vieţii tobogan –
Aştept salariul meu baban
Şi-s liber să mă duc la mare!

parodie de Ionuţ Popa, după George Bacovia
Adăugat de I.m. Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a înnoptat devreme

I

S-a înnoptat devreme şi astăzi, şi-i târziu,
Şi nici un gând în cartea de piatră n-am să scriu;

De soare toată ziua m-am tot ţinut, arând,
Şi s-a trecut şi ziua de azi, nici nu ştiu când –

Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.

poezie celebră de Eusebiu Camilar
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farniente

moto: Ca un paşă stau în vârf de pat
Plin de griji să nu fac vreun efort
Zăvorât în mine ca-ntr-un fort
De când îl ştiu, asediat
--------

După masă de sătul
Mă ascund în aşternut
Dacă dorm, să dorm destul
Relativ şi absolut

N-am nici păsări, n-am nici vite
Numai şapte căţeluşi
Ceea ce vedeţi, permite
Lâncezeli de trepăduş

Stau aşa culcat pe spate
Parc-aş da cuiva cu tifla
Mulţumit pe jumătate:
Nu-mi mai fură nimeni chifla!

Nu-i ce mi-am dorit să fie:
Nici pe-alese, nici pe vrute,
Nici iaurt şi nici piftie
Fiindcă jocurile-s făcute

Nu ştiu cum devine cazul
Că mi-am dat cu stângu-n dreptul
Foarfecele şi macazul
Soarta prostului, deşteptul!

Nu-ntorc cheia de la tindă
Că Negruţa-mi stă la uşă
Străduindu-se să prindă
Haimanaua de căpuşă,

Care-i face zile negre
Şi se mursică de zor
Că insectele integre
Se amuză-n lumea lor

Şi-aş dormi. Invidia
să vă dea la toţi în pârg
Fiindcă somnul nu mi-l ia
Nici un cioflingar din târg.

poezie de Ion Untaru din Locuiesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pamieri străjuind

Priviţi cu grijă palmierii
Străjuind la vânturile din sud
Cum plânge noaptea seva şi-o aud
În adierea primăverii

Cum trec deasupra zboruri caste
Printr-un ţinut împovărat
din mit în mit. Adevărat
şi-n tot itinerarul vast e

Îmi exilez de frica lumii
Pe ţărmuri leneşe emoţii
Unde şi-au lăsat şi ostrogoţii
Zig-zag-uri largi pe faţa humii

Acolo dorm legende care
Mai dăinuie în câte-un grai
Palpând ca-n alfabetul Braille
Între mistere şi eroare

Acolo-un domn bătrân şi calm
Chimist, cercetător cu sprayuri
Îi storcea ziua de uleiuri
Şi făcea bombe cu napalm

În umbra lor ades vin fete
În primăvara vieţii coapte
Cu ochi de jar şi păr de noapte
Ca în reclamele helvete

Adâncă pavăză ori scut
Şi bun liman pentru corăbii
Din larg se văd ca nişte săbii
Pe care zeii le ascut

poezie de Ion Untaru din Locuiesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeme scrise cu frica în sân

Niciodată n-am ştiut să stau într-o cameră
Să-mi potrivesc glasul la nivelul discursului
N-am ştiut ce să fac cu mâinile, mă încurcă
Am vocea prea stinsă ca un plânset surd
Şi în plus transpir abundent emoţie
Îmbrăcămintea total neadecvata, vara prea gros
Iarna subţire, niciodată cum trebuie
Toţi zic că sunt nepotrivit, să mă schimb
Cum să mă schimb când eu altul nu ştiu
Râd cu toţi dinţii cariaţi până în vârful urechilor
Un poet... un poet neînţeles.....
Şi-atunci mi-am închis poezia în mine cu lacăte
O pasăre cu aripi smulse strigând mută
Din când în când mai pâlpâie o lumină
Scriu poeme pentru un singur cititor, apoi le uit
De frica unchilor, mătuşilor, verişorilor, vecinilor
Oamenilor, trecătorilor, comercianţilor, cititorilor
Mi-am vândut limba descoperită pe conformitate
Un inginer cu lacrimile îngerului căzut în mine
Şi atunci am început să scriu
Poeme cu frica în sân

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Posedat

Când dorm citesc pe cozi de comete
Gândurile celor ce stau ascunşi pe planete
Îi văd zâmbind, dansând printre munţi,
Cărunţi.

Iar unii din ei vorbesc despre Pământ
Iar vorbele lor, ca timpul, dispar în vânt
Ori sunt aruncate de către mândrul Soare,
Pe altare.

Şi simt acum că mă privesc cum dorm
Cu a lor corp de umbră, cu chipul lor diform,
Aud cântecul lor, cântat de-un stol de corbi,
Toti orbi.

Iar şerpi ispititori, îmi spun să mă trezesc
Cu glasul lor sâsâitor, mult prea grotesc
Dar voi rămâne în lumea mea din vis,
Precis.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare de prea multă poezie...

Am constatat cu-ngrijorare că versul meu nu vă e drag
V-am plictisit şi rău mă doare, că doar câţiva mai sunt în prag...
Şi ca urmare, iau măsura ce se impune, nu mai scriu
Decât la lună-o poezie şi poate chiar şi mai târziu...

Tristeţera mea nu e benignă, ştiu că v-aţi săturat de ea
Dar ea e-n mine şi ştiţi bine că n-am să mă despart aşa
De-odată, niciodată, căci este-n soarta mea şi ştiţi
Toţi cei acei ce de-ani de zile, în orice clipă mă citiţi...

De fapt, firesc chiar mi se pare, că scriu prea mult şi nu-i normal
Să vin cu versurile-n ploaie şi să v-acopăr cu-al lor val.
Eu scriu fiindcă aşa mi-e bine şi mă retrag unde doar eu
Mă sfătuiesc în poezie, la margine de Empireu.

Am universul meu sihastru, unde n-aud şi nici nu văd.
Acolo cerul e albastru şi niciun nor nu întrevăd...
În versuri sunt cea mai frumoasă şi nu am vârstă, nici nu mor
Doar, uneori mă răscoleşte de tine, toamna mea, un dor...

Îmi cer iertare pentru toate poemele ce vi le-am scris
Şi sper să îmi respect cuvântul şi să mai scriu cât am promis...
Că ce-i prea mult nu este bine, devine agasant, vetust
Iar eu nu vreau ca dezolanţa de la cei dragi, nicicând s-o gust...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu scriu despre o inimă locuită

pentru că poezia mea
nu se îngrămădeşte
cu femeile ocazionale...
pe care le urmăreşti
nu scriu despre un suflet nehotărât
sau despre o carne străină
nici măcar despre ce te ţine
între prăpastia trecutului
şi prezentul pe care te încăpăţânezi să nu-l guşti
pentru că poezia mea nu e o păpuşă de cârpă
ce trebuie aruncată în cutia cu vechituri
poezia mea e vie
respiră aerul nefericirilor
de care nu vrei să scapi
nu scriu despre o inimă locuită
şi nici despre un suflet hoinar
eu scriu despre tine
că suntem legaţi
să trecem din război în război
până când
vom fi unul
deci
dragul meu
poezia te vrea aşa cum eşti
cuvânt al palmelor plânse

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Medicul

La miez de noapte când oamenii dorm
Somnul lor dulce şi uşor,
Tu te îmbraci în haină de înger
Şi acorzi primul ajutor
La un suflet care de durere plânge.

Tu n-ai aripi, nu ai coborât din rai.
Nu eşti sfânt ca sfinţii care dorm în biserică,
Dar mâini de aur ai şi un medicament pentru orice durere.

Şi apoi cu sufletul împăcat, când soarele apune,
Te întorci la casa ta în oraş sau sat,
Obosit, dar şi mulţumit că ai mai salvat
Un om pe această lume.

poezie de Vladimir Potlog (17 iunie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i târziu

Nu-i târziu şi nici devreme
pentru dorurile noastre,
aşternute în poeme,
pe hârtii de cer, albastre!

Nu-i târziu pentru iubire,
răsfoind cartea de suflet,
înfioraţi de uimire,
în lumina unui zâmbet!

Nu-i târziu pentru săruturi
sub soarele primăverii,
întrecându-ne cu fluturi...
ameţiţi de vraja serii!

Nu-i târziu, la porţi de vis,
să ne scriem jurăminte
pe florile de cais,
cu mătase de cuvinte!

Nu-i târziu şi nici devreme
pentr-o astfel de trăire,
în grădini de crizanteme,
sub a toamnei ocrotire!...

Nu-i târziu, chiar de-i târziu,
să aflăm ce-i fericirea!
Azi mă ştii, şi eu te ştiu,
şi trăim din plin IUBIREA!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea şi somnul

Dorm oraşele lumii... satele lumii dorm...
Dorm
cu nările-n somn dilatate
de-nnebunitoarea duhoare-a cadavrelor,
cu coastele frânte de bombardamente,
cu chipul sfâşiat de reflectoare...

Se-ntorc gemând în somn
şi căutând un adăpost mai bun
decât sub casca infernală-a cerului
se-ntorc gemând şi dorm
înnăbuşindu-se
cu capetele-n grote de beton,
asupra cărora se prăbuşesc,
ca pe capacele
a mii şi mii de mari sicrie-ncălecate
munţi grohăind.

Au mai rămas pe străzi
doar felinarele,
îndoliate ca nişte văduve
fără nădejde.
Însinguraţi,
copacii
înnebunesc de spaimă
în sfâşiatele cămăşi
ale frunzişurilor...
Nimeni,
vai, nimeni
nu-i ia cu ei în adăposturi...
ar vrea să se smulgă din loc,
îşi scutură capetele...
îşi blestemă vitriolaţi
rădăcinile.

Oh, noapte bună!
Fie măcar această noapte
O noapte bună...

Dorm oraşele lumii... satele lumii dorm...

Pe cine va izbi în noaptea asta
sabia?
Oh, Doamne Dumnezeule!
pe nimeni...
sigur că pe nimeni... Războiul
e sătul...
Dorm oraşele lumii... satele lumii dorm...

Văzduhul îşi caută chipul,
îşi pipăie rănile.
Încearcă tremurând să se tămăduiască.
Electricieni transparenţi
se-nalţă pe stâlpi nevăzuţi,
acordă sârmele-albastre
legând între ele stelele,
le-ascultă oftatul,
le şterg de parful de puşcă.

Noaptea cu mască de cloroform
răsuflă tăcută.
Dorm oraşele
şi satele lumii.

Pe-o rogojină de culoarea lunii
adoarme Hiroshima...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pană... de lumină

Îngrozitor ce negru poate fi nevăzul
Şi mai îngrozitor, de cunoşteai lumină,
Ce o uităm; doar lipsa-i dă statutul de divină,
Altfel n-am şti nici fericirea, dacă-i rozul!

Ar fi un simplu simţ pierdut, din cinci sau şase
Şi nici n-am şti să spunem "Ce frumos!"...
Nici n-ar conta de cât eşti de jegos;
Am fi mai înţelepţi cu mult, nu plini de strasse!?...

... C-am pierde raza călăuză şi frivolitate;
Fără canoane de model, mai zdrenţăroşi am fi
Şi poate timp ne-am mai petrece a citi
Aşa pe întuneric... Braille. Ne-am mai reface carte!

Ferice am fi cu toţii, o plus valoare
Peste ce-i fizic... am fi doar esenţă.
Prostia ar dispare din necompetenţă,
Că oricum nici nu se vede... Tot, e-o-ntunecare!

Sigur am fi mai parfumaţi, totul mai dulce,
Poate o-ntreagă lume-ar fi lapte şi miere,
Căci orice simţ parcă-n mister se cere...
Nici crime fără văz n-ar fi, nici hoţi... Ce să apuce?

Cu siguranţă alb ar fi şi suflet, har
Şi minte-ar fi criteriul strălucirii;
Doar de-am reinventa un alt organ privirii
Am deveni iar ciclul timpului pierdut, numit zadar!

Un fulger scurt străbate din turla bizantină;
Se-aprind în jur fitilele din sticle-n zgomot tern.
S-a dus idilic vis, revin la fad patern...
Se-ntoarce lumea-n haosul banal... E iar lumină!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaspar Hauser cântă

Mă-nfăţişez, tăcut orfan,
De înşişi ochii-mi zăpăcit,
Oraşelor; nu m-au găsit
Pe-a lor măsură de viclean.

La douăzeci de ani – curios! –,
Cu dragostea muncesc prin oase
Numai femeile frumoase;
Dar ele n-au spus că-s frumos.

N-am nici o patrie aşternut
Şi nici nu sunt prea îndrăzneţ,
Dar n-am dorit al luptei preţ –
Eu morţii tot nu i-am plăcut.

Născut, îmi pare, în zadar,
Că-i prea devreme sau târziu,
Vă spun cinstit, nici eu nu ştiu;
Rugaţi-vă pentru Gaspard.

poezie clasică de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de noapte

Scriu versuri şi atât.

Să dorm nu pot deloc

şi-aş vrea să mai visez,

să-mi amintesc primul sărut,

când timpul s-a oprit în loc.

Să-l recreez...

.

Noaptea m-acoperă

Iar eu mă pierd în vers

precum într-un abis.

Privirea- i ca o negură

şi mă apuc de şters,

căci nu-i nimic de zis.

.

E prea mult haos.

Mă-nvârt în jurul meu

şi tot nu mă găsesc...

Va fi şi mai frumos,

dar nu chiar curcubeu.

Oricum, de pot, zâmbesc.

.

Să fii tu bine, cititor!

Dorinţa va rămâne

mereu la fel.

Voi încerca să zbor

şi să culeg doar bine,

să ne-nfruptăm din el...

.

Devine tot mai rece,

iar trupul cade greu,

alunecând spre sol.

Aş vrea să pot petrece,

dar ăsta sunt doar eu

pierzându-mă în gol.

.

Ascult doar pianul.

Mă bucură de dor

şi mă-nţelege.

Tristeţea - straniul

sentiment. Un nor

ce nu mai merge...

.

Dar ne veghează luna

pe amândoi deodată.

E noapte iar.

Puternică-i lumina

ce zice – niciodată,

nimic, nu-i în zadar.

.

Nici dragostea pustie,

nici sufletul pătat

cu întuneric.

Căzături să tot fie.

În timp am învăţat

să mă ridic...

​

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbirea în dodii sau

sub scuza iubirii
ne rănim de moarte

acum, deocamdată
(un fel de niciodată)
nu mai ştim a cui inimă bate
totu-i sălbatic, totu-i aici
herghelii dezlegate, învrăjbite
tropăie pieptul secundei
şi tot ea, secunda
cu veşnicie cu tot
se prelinge de pe asfalt (tu îi spui cer)
în canalizări
ca un strop numitor comun de ploaie
rămâne ceva (un fel de nimic)
ca un parfum pe care nu ai vrea
să-l fi uitat dar
mai devreme decât mai târziu
absolut toate amintirile se pierd
într-o gaură neagră
(tu surâzi acum, gândind altceva, să-ţi fie ruşine!)
ei bine, nu am vorbit deloc despre
flora intestinală
referindu-mă (în
conferinţele mute ale dorului)
la fluturii din stomac
nici cum ciorpacul absenţelor
i-a vânat deja pe toţi
nici că nu ştii cum de eşti închis
(fiindcă atunci
când inima nu mai poate iubi
înalţă ziduri)
am vrut de fapt să scriu
un manifest pentru sănătatea ignoranţilor
(supravieţuitorii prezumţiei de iubire)
dar prea multe clişee
sufocă foaia
iar pixul meu (uite-l)
este precum bărbaţii ăia indecişi
de care parte a penisului să stea
şi e vorba de fapt, doar despre dubii
unica certitudine (filozofică aproape)
cea mai incredibilă certitudine
este doar moartea
iar asta ţie
nu are cum să ţi se întâmple
nu-i aşa?

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palmieri străjuind

Priviţi cu grijă palmierii
Străjuind la vânturile din sud
Cum plânge noaptea seva şi-o aud
În adierea primăverii

Cum trec deasupra zboruri caste
Printr-un ţinut împovărat
din mit în mit. Adevărat
Şi-n tot itinerariul vast e

Îmi exilez de frica lumii
Pe ţărmuri leneşe emoţii
Unde-au lăsat şi ostrogoţii
Zigzaguri largi pe faţa humii

Acolo dorm legende care
Mai dăinuie în câte-un grai
Palpând ca-n alfabetul Braille
Între mistere şi eroare

Acolo-un domn bătrân şi calm
Chimist, cercetător cu sprayuri
Îi storcea ziua de uleiuri
Şi făcea bombe cu napalm

În umbra lor ades vin fete
În primăvara vieţii coapte
Cu ochi de jar şi păr de noapte
Ca în reclamele helvete

Adâncă pavăză ori scut
Şi bun liman pentru corăbii
Din larg se văd ca nişte săbii,
Pe care zeii le ascut.

poezie de Ion Untaru din Vestitorul (1999)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!