Înapoi spre Apus

Nu e nimic de mirare, nu este nici-o surpriză
Ca-n orice mare dispută începe altă repriză.
Prima ne-a aparţinut, a doua, rezultat confuz
A treia, chiar de la-nceput lăsă pe nea Ion mofluz,
Ori poate în apatie, dacă nu chiar în neştire,
Pentru că în cruciadă rămase fără oştire.
De mirare ar fi fost mai degrabă rezistenţa
Cu echipamentul nostru, muniţia, subzistenţa,
Efectivele reduse, spaţiul vast de acţiune,
Măsurile militare lipsite de raţiune,
În timp de vânt nefavorabil şi iarna în perspectivă
Când încă nu se cunoaşte singura alternativă.
Cam atâtea elemente ne sunt egal împotrivă
Nu ne rămânea decât să navigăm în derivă,
Uşurel sau în viteză, după cum va fi furtuna,
Făcând ce vrem noi, amicii, inamicul sau Fortuna.
Deci, fără exagerare, erau multe componente
Care produceau confuzii, în rezolvări de momente.
Care generau impresii, sentimente neplăcute,
Premize viu discutate şi reacţii pe tăcute.
Cheia impasului fiind incontestabil ostaşul,
Indiferent c-ar avea leagăn satul sau oraşul.
Pentru că în acest loc şi-n această-mprejurare
Nu-ntrevede decât fuga, sigur, singura scăpare.
Dar cum în expediţie predomină ţărănimea
Al cărei secondant în cadre este învăţătorimea,
De la Nistru pân' la Volga în mai bine de un an
A avut timp de reflecţii acest luptător ţăran.
A avut timp să observe diferenţele făcute
Şi să ia o hotărâre, în felul lui, pe tăcute.
Plasările la servicii, birouri, comandamente,
Mobilizările pe loc, recompensele nedrepte,
Veştile proaste de-acasă, comportarea sfidătoare
A celor rămaşi în ţară, sunt destul de grăitoare.
N-a cerut, n-a acceptat să fie un mercenar,
Nu s-a înscris voluntar în corpul expediţionar.
Nu mai admite să fie un luptător militar,
Cot la cot cu delincventul, orice reabilitar.
Aici şi-acum totul e clar, e limpede şi transparent...
S-a şters din minte ce-a fost vag, simbolic ori aparent,
Iubirea sfântă de moşie, de neam, de rege sau cult
Spiritul de sacrificiu cântate atât de mult.
Pentru aceşti anonimi, văzuţi numai ca mulţime
Cari secole au fost trataţi cu sfidare şi cruzime
S-a mai schimbat câte ceva, se ştie din ce îndemn
Dar aici au rezervate casca şi crucea de lemn.
Numai e vorba de sublimul... la luptă, până la moarte...
Că de fatidicul îndemn... de-acum, scapă cine poate...
Cu atât mai mult cu cât nu e vorba de schimbări.
De s-ar întâmpla vreodată ca aceste relatări
Să fie considerate interpretări eronate,
Deformări, exagerări, şi să fie condamnate
Că ar fi neconcludente, că ar fi păreri înguste,
Va fi loc suficient pentru altele mai juste.
Viitorii analişti vor descoperi confuzii,
Dar vor găsi şi mai uşor cu totul alte concluzii.
Atunci nu va mai fi război, lume dezorientată,
Iar pentru noi o schimbare neprevizionată...
Viaţă plutind pe-alte valuri, idei mult evoluate,
Dar nici acestea ignorate, ci cât de cât în seamă luate,
Ţinându-se cont fireşte, că în timp ce noi slăbeam
Ca putere ofensivă, dar de victorii vorbeam,
Inamicul era altul, mai dârz, mult mai combativ,
Capabil să ridiculizeze fragilul paliativ
Invincibilitatea... fluturat cam indecent,
Adoptat naiv de noi şi devenit inocent.
Trebuia să fie clar că fuga e iminentă,
Indiferent că lovitura va fi sau nu violentă.
Nu numai la primul zgomot, ci la prima presimţire
Frontul nostru va fi rupt ca un fir putred, subţire.
Ceea ce s-a întâmplat cu atâta uşurinţă
Inamicul repurtând o straşnică biruinţă.

Totul s-a-ntâmplat rapid, fără faze complicate
Răsturnări de situaţii şi rezerve implicate
Într-o bătălie cruntă de la egal la egal,
Plină de neprevăzut şi un zgomot infernal.
O unitate de tancuri sfidând infanteria
Se năpusti in viteză, vizând artileria.
Care, în loc să braveze şi să facă cumva faţă,
Părăsi amplasamentul, dispărând frumos în ceaţă.
Linia-ntâi se agită, totul se învălmăşi
Şi în câteva minute tot frontul se prăbuşi.
Întreg corpul de armată se transformă într-o turmă
Care mergea înapoi fără-a fi mânat din urmă.
Probabil că inamicul, observând retragerea,
Din spirit de economie încetează tragerea.
Încearcă doi colonei, probabil statmajorişti
O cât de cât organizare, măcar ca infanterist
A acestei mări umane, amestec pestriţ de arme
Care izbuti-n reflux slabele diguri să sfarme
Şi să se reverse-n voie flămândă şi ostenită
Până când dinspre apus noaptea fu binevenită.
A doua zi tot aşa, la fel în continuare,
Făcându-se şi regrupări din mers sau staţionare.
Se mai încearcă odată dacă e oastea bravă,
Dar se dovedi a fi o rezistenţă firavă.
Cum apăru inamicul, trupa lăsă totul baltă
Şi se porni iar la drum spre etapa cealălaltă.

Şi astfel începu un marş, lung, foarte anevoios,
Pe un drum rău, îngheţat, înzăpezit, noroios,
După cum capriciul vremii era grozav de instabil
Şi-l făcea după cum vrea, mai bun sau rău practicabil.
Mohoreala unor ştabi, nelipsită de temei,
Vor da ochi cu mareşalul şi mareşalul cu ei,
Provoacă îngrijorare, mai ales de când se ştie
Că se fac investigaţii cu destulă dibăcie...
Se caută vinovaţi, nişte ţapi ispăşitori
Pentru a fi inculpaţi ca ordinari trădători.
Timpul trece, oastea merge, frontul a rămas departe,
Ce este al fiecărui, sigur, este pus de-o parte.
Aşa că se renunţă, dar se caută mijlocul
Prin care din unu-ntr-altul, ierarhic să-şi verse focul,
După lungă chibzuinţă şi-ndelungă căutare
Se găsi că laşitatea e ofensa cea mai mare.
Şi acest cuvânt teribil o porni de sus în jos
Rostogolindu-se pe grade ironic ori curios.
Până se pierdu cu totul în mizeria comună
Care durează continuu de mai bine de o lună.
Nimeni nu-şi mai face vorbă de eroism, cutezanţă,
Căci toţi sunt nerăbdători şi copleşiţi de speranţă,
Dispuşi să ierte şi să uite, nu mai caută vreo vină
Până când li se fixează un lung timp de carantină,
Folosit judicios pentru reorganizare
Deşi se va proceda la o demobilizare...
Aparent măsură bună, dar real înşelătoare
Căci pe câmpul de bătaie s-a produs o răsturnare.
Şi de unde-acum doi ani, umblam noi după război,
De acum înainte va umbla el după noi.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoşteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ţi-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubeşti, chiar şi acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ţi-am spus, de atâtea ori... Şi dacă aş fi ştiut că şi tu... Uff... Totul este atât de greu şi nu ştiu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... Mă iubeşti sau nu?!
Lia: Luci, te rog... E atât de jenant...
Lucian: Jenant?! Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare.
Lia: Situaţia asta... Mă simt penibil! Te rog...
Lucian: De ce? Pentru că am aflat astfel că erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta.
Lia: Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaşte personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine?
Lucian: Ce cred despre tine...?! Cred că eşti minunată. Şi te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui să ştii că, odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile. Şi mă abţin să-ţi fac complimente, pentru că ştiu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aş înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că eşti... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea aşa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Şi nici n-aş fi crezut că vreo persoană ar putea deţine controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut nişte colegi care să te fi cunoscut din timp şi să mi te fi descris amănunţit, altminteri aş fi păţit acelaşi lucru ca şi tine. Adică, m-aş fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubeşti? Încă?! Şi acum? Da, sau nu?!
Lia: Da, Luci, te iubesc... Dar...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naţiunile au devenit lipsite de importanţă din cauza armelor nucleare. Dacă lumea poate fi distrusă în doar câteva minute, singura alternativă poate fi ca întreaga lume să fie unită. Acum nu mai poate rămâne divizată; divizarea sa este periculoasă, întrucât divizarea se poate transforma în război în orice clipă. Divizarea nu poate fi tolerată. Numai un singur război este de ajuns pentru a distruge totul şi nu a mai rămas mult timp pentru ca omul să înţeleagă că trebuie să creăm o lume în care să nu existe nici cea mai mică posibilitate a unui război.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
Lucian: Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
Sonya: Aşa nu poate fi decât ea.
Lucian: Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
Sonya: Ba da, poţi schimba ceva.
Lucian: Nu înţeleg...
Sonya: Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
Lucian: Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
Sonya: Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
Lucian: Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
Sonya: De ce nu încerci să te convingi singur?
Lucian: Ce vrei să spui?
Sonya: Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
Lucian: Cum să fac asta?
Sonya: Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu des-pre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
Lucian: Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
Sonya: Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
Lucian: Poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Eşti nebun, complet nebun! Şi nu-i nevoie de Lia, ca specialist, pentru a-mi confirma acest lucru!
Nistor: De ce, şefu'?
Lucian: Păi, să te aştepte... Tu-ţi dai seama ce înseamnă asta?! Cum să te aştepte? Ce-i cu tine, ai înnebunit?! Misiunea noastră a fost estimată la maxim 13 ani, dar cine poate afirma cu siguranţă că va dura doar atâta?! Până acum, am avut parte de noroc. Ne aflăm exact acolo unde trebuia să ajungem şi suntem cu toţii teferi; nici unul dintre noi n-a păţit nimic. Cu încă puţin noroc, s-ar putea să ducem cu bine până la capăt totul. Sper din tot sufletul să se întâmple astfel şi să ne întoarcem acasă la timp, teferi şi triumfători. Dar nu putem fi siguri că se va întâmpla astfel; nu ştim dacă vom mai avea acelaşi noroc ca şi până acum. Nu ştim ce ne rezervă viitorul. Deci, nu spera să te aştepte! E o prostie! Chiar şi presupunând că totul va decurge în continuare întocmai după programul stabilit iniţial, că nu vom întâmpina cine ştie ce dificultăţi şi că vom reuşi să ajungem înapoi, acasă, toţi şapte, exact la termen şi tot ar fi absurd! E o prostie! O aberaţie! Aşa că, ia-ţi gândul de la ea!
Nistor: Ce tot vorbeşti, şefu'? Cum să-mi iau gândul de la ea?
Lucian: Aşa bine! E cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da, în calitate de prieten. Încearcă s-o uiţi! Şi ar fi fost mult mai bine dacă ţi-ai fi făcut totuşi o prietenă aici, pe această planetă!
Nistor: Da' nu pot, şefu'! Cum s-o uit? Încă mai ţin la ea, foarte mult!

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La strâmtoare

Nu s-a-nfăptuit minunea, nu s-a confirmat speranţa
Afirmate-şi-aşteptate cert, cu toată siguranţa.
Arma, armele secrete adesea profetic promise
Şi-n nădejdea cărora, prin metode nepermise
Au pornit acest război, fiind convinşi cu fermitate
Că e-nainte de-a-ncepe câştigat pe jumătate,
Micile piedici umane fiind fără-nsemnătate
Şi chiar neintrând în calcul... încă n-au fost inventate.
Iar războiul e aproape... s-a-ntors de unde a plecat.
Ce fac nemţii îi priveşte... au găsit ce-au căutat.
Vorba e... ce facem noi? Ce am putea fi în stare?
Să luptăm până la unul... sau să ne cerem iertare?
Să luptăm... însă cu ce?... Cu piepturile nu mai ţine...
Mai ales că inamicul e dotat atât de bine.
Şi apoi pentru aceasta, trebuie mari efective,
Ori, noi, în realitate, le avem mai mult fictive.
Trei sferturi din mobilizabili sunt mobilizaţi pe loc,
Restul, corp operativ, zvârliţi fără milă-n foc
Ca să apere pe primii, plasaţi pe unde-au putut
Indiferent dacă pe-acolo au sau nu ceva de făcut.
Aşa a fost, e şi va fi pe acest glob atât de vitreg,
Unii primesc doar felii, iar alţii primesc întreg.
Unii sunt făcuţi să tacă, să asculte, să muncească,
Alţii numai să comande şi răstit să poruncească.

Dar, oricum e sau orice e, nu e timp de lamentare,
Până să ne dumerim, primim ordin de plecare.
Însă nu ca prima dată, cu pompă, cu defilare,
Ci în taină, pe tăcute, procedăm la îmbarcare.
Nu scriem nimic pe vagoane, nu proferăm ameninţări
Nu ne mai fălim că suntem fii bravi ai acestei ţări.
Stăm cuminţi la locul nostru, comentăm cu modestie
Admiţând că ce va fi niciodată nu se ştie.
Evităm cu dibăcie câteva bombardamente
Ne strecurăm printre convoaie, formate de evenimente
Gările sunt înţesate... trenuri cu refugiaţi,
Cu transporturi militare, muniţii, lubrefianţi,
Câteva trenuri civile... toate cerând prioritate,
Însă li se dă drum liber numai după-nsemnătate
Şi-n primul rând celor care merg pe front, cum suntem noi.
Suntem dirijaţi continuu înspre viaţa de apoi.

Debarcăm şi-o luăm pe jos, cu trenul nu se mai poate
Şi cu cât ne-apropiem, de front, le uităm pe toate.
Ni se fixează sectorul, excepţional de bun
Nici pocnitură de armă, nici un bubuit de tun.
Inamicul e departe, aşa e împrejurarea
Nu-s-aude, nu se vede... şi de-aceea... ignorarea
Stufăriş cât vezi cu ochii, în stânga şi-n faţa noastră
S-a interpus între noi ca un zid fără fereastră.
În dreapta mare lărgime şi apă atât de lată
Aruncată între noi ca oglinda fermecată.
Ne cam supără ţânţarii, mai mult de cum înserează,
Însă lupta cu ţânţarii şi frontul calm, compensează.

Se produce într-o noapte un scurt şi mic incident.
Un pândar de la o grupă ostenit sau imprudent,
Adormi în post pe armă şi se trezi luat pe sus,
Ca un miel pentru tăiere de o namilă de rus,
Cum ne relata dramatic foarte emoţionat,
După ce cu greutate povestea s-a terminat.
Poziţia alarmată de ţipătul disperat
Începu o tragere de atac adevărat.
Intervenind comandanţii, oamenii îşi vin în fire,
Însă foarte explicabil continuă să se mire,
Logic admiţându-se o singură versiune,
Anume că toată treaba a fost o incursiune.
Pentru capturări de limbi, cum se obişnuia-n trecut
Şi cum în acest război pân-acum nu s-a făcut.
Dacă n-ar fi un rus mort, nimic n-ar fi de crezut,
Mai ales că-n întuneric chiar nimic nu s-a văzut.
Câţi au fost... cum au venit... pe unde s-au strecurat...
Şi pe unde s-au retras... este lucrul de mirat.
Pentru că acest nacealnic, a fost singur, singurel,
Şi a vrut să se predea... Parcă-mi pare rău de el...
Dacă o fi fost aşa, a fost un nenorocos
Şi a dat, în încercarea-i, de un pândar somnoros.
Ne vine inima la loc şi prindem iar curaj
Stimulat de relief, care ne e în avantaj
Facem plajă ca la mare, parcă suntem în vacanţă
Ieşim în larg cu năvodul pescuind cu cutezanţă
Pân-la limita admisei ape teritoriale
Făcând apel la tehnica a priceperii locale.
Se conservă peştii mari, ţinuţi câtva timp în moare
Zvântaţi cu-ncetul la umbră şi apoi uscaţi la soare.
Se-mpachetează şi trimit, cadouri de sărbători,
La familii, la prieteni, la mărimi, la protectori,
Prin curieri speciali, oameni de încredere,
Care-şi ajută stăpânii să nu fie-n pierdere.
E moartea pe noi cât capra, după cum proverbul zice
Dar, dacă nu vrea să curgă, ceva trebuie să pice
Şi aduc la-napoiere mărfuri cu prepondere.
Şi cei mici o duc tot bine, dar din alt punct de vedere;
Riscuri mici, hrană mai bună, odihnă pe săturate,
Veligiaturişti sadea în locuri interesante.
Gaşca mijlociilor, duce viaţă pendulară,
La ordin, poruncitoare, socială, singulară.
Jocurile de noroc nu mai provoacă senzaţii
Deoarece şi-au pierdut caracterul de... distracţii...

Însă viaţa monotonă deveni plictisitoare,
Prezenţa noastră aici păru nefolositoare,
Iar pentru că inamicul ne evită într-un fel
Se găsi un firoscos să ne trimită la el.
Trimiserăm un pluton cu prudenţă strecurat
Să se ferească de smârcuri, dar şi de a fi reperat,
Să facă pe avanpostul cu rolul de alarmare,
Grijă lăudabilă, dar... şi frica este mare.
Astfel că se instalează avanposturi întărite
Ce, ca oamenii chibzuiţi se feriră să-ntărâte
Inamicul liniştit de pe cealaltă parte
Şi se menţin legături de bună vecinătate.
Fiecare-şi duce viaţa cum vrea şi are nevoie,
Se fac băi, se face plajă, se fac promenăzi în voie.
Se ia masa-n aer liber şi se spală rufăria,
Ier războiul se menţine simbolic, cu vorbăria,
Prin ameninţări hazlii şi prevestiri inocente.
Ni se reproşă că astea ar fi inconveniente,
Pactizări cu inamicul, cu înţelegeri tacite
Şi comportări dubioase de nişte oi rătăcite.

Drept urmare se dă ordin să se tragă zi şi noapte.
Raportăm executarea cum şi măsurile luate
Pentru preîntâmpinarea eventualei ripostări.
Dar inamicul nu răspunde acestei manifestări.
Nu se zbuciumă zadarnic, are planurile lui,
Mai ales că a preluat conducerea războiului;
Vedem bine că ce facem e absolut inutil.
Poate, să câştigăm timp, pentru un joc mai subtil
Pentru că de când e lumea s-a luptat pe două fronturi
Război în partidă dublă, evidenţieri de conturi
Militar şi diplomatic, fiecare în alt fel
Cu mijloace diferite, însă cu acelaşi ţel.

Vom vedea, dar, deocamdată se cam lasă cu scandal;
Au izbucnit ostilităţile în amonte şi aval.
Aşa pe neaşteptate şi în plină dimineaţă
Pe întinderea de apă, nişte nave produc ceaţă.
De sus nişte avioane mitraliază de zor
Şi aflăm că stânga-dreapta se repliază cu spor.
Suntem nişte Robinsoni de pe-o insulă izolată
Înconjurată pe trei părţi de o mare agitată.
Soseşte spre ora zece ordinul de regrupare
Urmat după patru ore de altul de apărare.
Altul de retragere, însă cu ariegardă
Vine tocmai înspre seară când toţi se retrăgeau grămadă.
Fără să ştie de ce, fără să fie forţaţi,
Fără să vadă de unde ar fi mai ameninţaţi.
Bugeacul e împânzit de unităţi vlăguite
Care-şi caută direcţii şi drumuri pe bâjbâite.

Nu este deci de mirare că scapă neobservată
O semimotorizată în derută motivată,
Compusă dintr-o trăsurică trasă de ageri trăpaşi
Urmată de o rablă Ford şi un Bemve cu ataş...
Pline ochi c-un "stat major" însoţind un colonel
Ce-şi dă seama că nimic nu mai depinde de el.
Printr-o reţea de lucrări, ne strecurăm foarte greu
Pentru că acestui grup sunt alăturat şi eu.
Şi intrăm la-nghesuială pe un drum plin de armată
Care se retrage grabnic fără a fi sfărâmată.
Legăturile sunt rupte, toţi sunt în necunoştiinţă
Şi se grăbesc să transforme retragerea în biruinţă.
Aglomerând drumurile într-o mare-nvălmăşeală,
Copleşiţi de-ngrijorare, sufocaţi de înăbuşeală.
La o cotitură bruscă, ne trezim, ucigă-l toaca
În stânga cu inamicul, iar în dreapta cu băltoaca.
Dacă pica mai devreme serveam împreună masa,
Dar aşa lăsăm ruşinea şi o luăm la sănătoasa.
Fiecare pe cont propriu, căci instinctul nu înşeală
Pierzând un batalion dintr-o enormă greşeală,
A unui tactician, dintr-o pură fantezie
Ce se dovedi că este îmbâcsit de strategie.
Bine că se lăsă noaptea şi nu mai vedem de loc...
Bine că nu ni se întâmplă să fim urmăriţi cu foc.
Bine că avem în urmă un inamic invizibil
Foarte bine că războiul şi aşa este posibil.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: O mare familie?! A noastră?! O familie al cărui cap eşti tu, nu-i aşa? Şeful familiei?
Lucian: Convenţional, da, eu sunt capul acestei familii; dar numai convenţional.
Lia: Ce vrea să însemne asta, "convenţional"? Şi nu mă refer la semnificaţia cuvântului, care-mi este cunoscută, ci la sensul pe care înţelegi tu că-l ia acest cuvânt acum, în această situaţie?!
Lucian: Dacă înţelegi semnificaţia cuvântului, nu ştiu de ce crezi că ar putea lua un alt sens acum, în această situaţie. E suficient să înţelegeţi toţi doar că am rămas acelaşi Enka Lucian pe care l-aţi cunoscut până acum mai mult sau mai puţin, indiferent că vă convine sau nu şi nu intenţionez deloc să mă schimb. Deci, sunt şeful familiei noastre, sau comandantul misiunii oficial, dar convenţional, pentru că n-am să vă dau ordine stricte, pe care să aştept să le îndepliniţi întocmai, doar pentru că aşa am spus eu; n-am să mă folosesc de funcţia în care am fost învestit decât în cazurile de strictă necesitate, ceea ce înseamnă ceva cu totul deosebit, dar nu pot şti de acum ce anume, nu pot şti ce se va întâmpla pe parcursul misiunii noastre. Iar dacă nu va fi necesar, nici măcar nu mă voi folosi vreodată de această funcţie, asta să vă fie clar! Şi aş vrea să punem la punct unele amănunte de acum, mai din timp, chiar dacă mai e până la lansare...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Blondo, trebuie să înţelegi un singur lucru, ca totul să fie clar! Anume, ceea ce s-a petrecut atunci, cu Ly, a fost o neînţelegere şi atât, o neînţelegere pentru care, în mare parte şi Lia este vinovată, iar ea ştie foarte bine acest lucru, dar să nu încercăm să căutăm acum ţapul ispăşitor. Iar dacă te referi la ceea ce am făcut eu după aceea, timp de o săptămână întreagă, recunosc, a fost o mare greşeală, pe care mi-o asum în totalitate, dar pe care n-o voi repeta niciodată, atâta timp cât voi mai trăi! Pentru că, indiferent de câte sau ce motive aş avea, oricât de bine întemeiate ar fi, nu voi permite niciodată să decad în asemenea hal, încât să devin un alcoolist incurabil, dependent de alcool! Nu voi lăsa să mi se întâmple aşa ceva! Pentru că problemele nu se pot rezolva niciodată înecându-le în asemenea licori. Deci, poţi fi sigură că atunci a fost pentru prima şi ultima oară în viaţa mea când am făcut un asemenea abuz! Începând din acel moment, nu mă voi mai atinge tot restul vieţii de ţigări şi băutură, decât, foarte rar, la ocazii speciale, cum ar fi de revelion, Crăciun, cel mult un pahar de şampanie. Asta da, îmi pot permite, nu-i nimic rău. Şi câte o cafeluţă pe zi, dimineaţa. În rest, sub nici o formă n-ai să mă vezi cu băutură în mână! Şi nici cu ţigări, la care am renunţat deja, definitiv; oricum, nu eram un fumător convins! Mă prosteam doar, din când în când, încercând să-mi dau, chipurile, importanţă. Dar am voinţă şi ştiu că pot! De aceea voi reuşi ceea ce mi-am propus. În primul rând, pentru mine însumi, pentru că e în interesul meu personal. Şi nu vreau să mă dezamăgesc, nici pe mine, nici pe alţii. Altfel, ce-aş deveni? Nici nu vreau să-mi închipui! Dar, repet, sunt destul de isteţ pentru a nu lăsa să mi se întâmple aşa ceva, deci, n-am să cad în patima alcoolului. Cu alte cuvinte, sunt conştient de faptele mele. Şi am de gând să mă păstrez în continuare astfel. Ai înţeles, da?!
Maria: Da, Luci, desigur. Şi mă bucur să aud asta de la tine.
Lucian: Bine. Atunci, cred că vă puteţi întoarce liniştiţi în oraş. Eu nu intenţionez să fac nimic prostesc. În nici un caz!
Maria: Deci, ne goneşti... Cred că ar fi mai bine să rămânem totuşi cu tine, cel puţin o vreme, nu ca să te verificăm sau să te oprim de le cine ştie ce. Recunoaşte că e totuşi mai plăcut decât să fii singur.
Lucian: Ai dreptate. Rămâneţi. N-am nimic împotrivă.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi privi totul şi pe toţi ca şi cum ar fi pentru prima oară – mai cu seamă lucrurile mici, cu care m-am obişnuit, uitând de vraja care le înconjoară. Vreau să privesc pentru prima oară soarele, dacă mâine va fi cer senin. Vreau să urmăresc încotro se îndreaptă norii, dacă cerul va fi acoperit. Întotdeauna mi se pare că nu am timp de aşa ceva sau nu îi dau importanţă. Ei bine, mâine mă voi uita la drumul norilor sau la razele soarelui şi la şi la umbrele cărora le dau naştere acestea. Pentru prima oară voi zâmbi fără vină, fiindcă bucuria nu este păcat. Pentru prima oară mă voi feri de tot ce mă face să sufăr, pentru că suferinţa nu este o virtute. Nu mă voi plânge de viaţă, spunând: totul e la fel, nu pot să fac nimic pentru o schimbare. Fiindcă trăiesc ziua asta ca şi cum ar fi prima şi voi descoperi de-a lungul ei lucruri despre care nu am ştiut niciodată că se aflau acolo. Chiar dacă am trecut prin aceleaşi locuri de nenumărate ori şi am spus "Bună ziua" aceloraşi oameni, astăzi acest "Bună ziua" al meu va fi altfel. Nu vor fi cuvinte de om învăţat, ci un fel de a-i binecuvânta pe ceilalţi, dorindu-mi ca toţi să înţeleagă însemnătatea faptului că sunt în viaţă – chiar şi atunci când nenorocirea ne dă târcoale.

Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra, "Ziua de mâine"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nis, eşti căzut în cap?! Ce naiba ai?! Nu-ţi dai seama ce înseamnă 13 ani?! E vorba de ani, nu de ore, zile sau luni, ci ani... Într-o perioadă atât de lungă, orice este posibil; se pot întâmpla multe. Poţi lua în calcul mai multe variante, dar nici n-are rost să-ţi baţi capul cu aşa ceva, pentru că-ţi toceşti nervii de pomană! Ce-i cu tine?!
Nistor: Păi, şefu', ştiu că ai dreptate, că-i vorba despre 13 ani, dar ea mi-a promis...
Lucian: Ţi-a promis?! Ce ţi-a promis? Că o să te aştepte? Ce ştia ea atunci? Era doar o copilă naivă, visătoare, care a luat totul ca pe o joacă! Dar aici nu-i nici o joacă! Nu e o glumă banală, e pe bunelea!
Nistor: E adevărat că avea doar 16 ani, dar nu era naivă! Ştia ce zice. Era foarte sigură de ea. Şi mi-a promis singură, fără să-i cer ceva în acest sens.
Lucian: Ţi-o fi promis ea, tot ce se poate, dar tu, om la 22 de ani, cât aveai atunci, cu capul pe umeri, unde ţi-a fost mintea în acel moment? Plecată cu sorcova?! Calculează numai! Dacă la plecarea noastră avea 16 ani, atunci după 13 ani, dacă vom reuşi să ajungem înapoi exact după cum prevede programul nostru, va avea 29 de ani. 29, pricepi?! La vârsta asta, ar putea fi căsătorită şi chiar ar putea avea copii, destul de mărişori.
Nistor: Ce tot zici, şefu'?!
Lucian: Ce tot zic?! Nimic imposibil, Nis! Ţi se pare ţie că aş exagera cu ceva?! Mie nu... Dacă atunci ţi-a promis, poate că nu şi-a dat seama ce spune. Sigur nu s-a gândit la implicaţiile cuvintelor ei. La doar 16 ani, foarte sigur că nici măcar nu ştia ce înseamnă cu adevărat dragostea. Poate şi sub influenţa gestului tău de a o fi salvat de acei doi derbedei, te considera ca un fel de prieten, deşi prietenia ei semăna mai mult a recunoştinţă. Cred că îi erai drag, ca un frate mai mare, care o putea ocroti la nevoie; fratele pe care nu l-a avut niciodată. Te aşteptai la mai mult din partea ei, la doar 16 ani?
Nistor: Aşa e, şefu', dar...
Lucian: Nici un dar, Nis! Gândeşte-te mai bine şi ai să-mi dai dreptate! Nu-ţi face speranţe deşarte în privinţa Adelei. Nu te lega cu disperare de ideea că ea te-ar aştepta, pentru că la întoarcere s-ar putea să ai o surpriză neplăcută. N-aş vrea să fiu în pielea ta în acel moment.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre Alex, el nici măcar nu-şi dăduse seama ce-l aştepta afară, până în momentul în care ajunsese afară şi se trezise înconjurat de oameni, care mai de care cu aparate de filmat sau fotografiat. De cum ieşi, blitz-urile îl orbiră, aşa că nu realiză pe loc ce se întâmpla. Iniţial, avu impresia că visează, dar se convinse că totul era real, aievea, iar înainte de a avea timp să se dezmeticească, auzi mai multe întrebări, din diferite direcţii. Habar n-avea cine i le punea, dar din când în când mai răspundea la câte una care i se părea mai clară. Se mai pomeni apoi brusc cu o sumedenie de foi şi pixuri în faţa lui, la care se uită nedumerit, neştiind ce-ar trebui să facă. Când pricepu că i se solicitau autografe, începu să semneze pe acele foi, fără a lua seama dacă semnăturile erau corecte; nici n-ar fi avut timp să verifice acest amănunt, pentru că din mai multe părţi, mâinile a numeroşi oameni fluturau insistent asemenea foiţe. Nefiind obişnuit să fie tratat astfel, Alex părea tare nedumerit, de parcă nu înţelegea ce doreau toţi acei oameni de la el. Cu greu reuşi să scape din mijlocul lor, cu puţin înainte de ora 08.00, deci era clar că va întârzia de la Institut, pentru că n-ar mai fi avut cum să ajungă la timp.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, e foarte frumos să vă iubiţi, dar să vă amintiţi că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc pentru fiecare dintre voi. Apoi iubirea după care voi şi abia în final relaţia voastră. Aşadar, mai ales la început, orice ar fi nu locuiţi împreună cel puţin 10 ani. E mai mult decât suficient să vă vedeţi la fiecare sfârşit de săptămână, dar chiar şi atunci faceţi astfel încât Prezenţa, Dumnezeu să primeze. După care, dacă doriţi, puteţi locui împreună, dar fiecare în jumătatea lui de apartament sau casă. Dar dacă doriţi să ucideţi dragostea veţi face din ea o afacere, o să vă mutaţi de la început împreună sau şi mai rău vă veţi căsători şi totul se va duce uşor, uşor de râpă fără ca măcar să bănuiţi. Pentru că mintea tare se mai grăbeşte la început să zică: "Nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Ne iubim atât de mult!" şi din atâta "dragoste" care aduce cu ea şi bucătăria, despărţirea este inevitabilă.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu renunţa la valorile tale nici măcar în timp de război

Războiul,
după cum se ştie,
este cea mai mare nenorocire
care se poate întâmpla unui popor
şi este pentru cei care îl iniţiază
şi pentru cei care îl suferă.
Produce moarte,
distrugere,
anihilează
şi reduce la tăcere raţiunea.
Iar când raţiunea tace,
impulsurile se aprind,
luciditatea se stinge.
Intelectualii
au responsabilitatea
şi obligaţia morală
de a rămâne fermi
şi critici în aceste momente.
Nu renunţa la valorile tale
nici măcar în timp de război.
Într-o zi până şi războiul
se va pleca în faţa poeziei,
iubirii de frumos,
plânsului nou-născutului.

poezie de Camelia Opriţa (martie 2022)
Adăugat de Marinescu Teodora - Redactor - Realitatea Plus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul MCMLXXIX

Dacă este ceva ce contează acum, în aceste cuvinte groaznice prin care trecem, este
Pauza tipografică dintre titlu şi primul vers, având greutatea unei iubite supărate,
Fiind o pauză necesară, o linişte care depăşeşte cu mult graniţele emoţiilor unui tânăr
Gata să înceapă să îşi intre într-un rol care va deveni, cu timpul, rutină în iubirea-i.

Şi ce mai contează după aceea, în corpul poeziei care, iacă, se târăşte, este încăpăţânarea
De a scrie în strofe a câte patru versuri pentru a da, intenţionat, falsa impresie la prima
Vedere a cititorului că această poezie este scrisă în vers clasic, mai mult, că este un sonet
În care se vorbeşte redundant, deci liniştitor, despre iubire şi nu numai despre iubire.

(Aici cititorul face o lungă speculaţie legată de titlu şi aşa mai departe). În continuare
este de urmărit greutatea scriitorului (să nu-i zicem poet până nu cântă iar cocoşul)
de a menţine vie atenţia cititorului, fie el unul avizat, în acest timp al poeziei de faţă;
este greutatea de a-l face să priceapă că se desface în faţa lui actul scrierii resort cu resort.

Orice cuvânt desfăcut aici, mânjit cu vaselină pentru a funcţiona mecanismul întregului,
este o armă în sine; şi iată cum datorită punctului în care s-a ajuns poezia devine
banală, redundantă (s-a mai folosit acest cuvânt aici), falsă deloc liniştitoare şi nu doar cea de faţă.

sonet de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte spre răsărit

Azi noapte la Prut
Războiul a-nceput...
Ca să regăsească fiul ceea ce tatăl a pierdut
Ca pe ceva inutil, nici măcar bun de vândut
Să recupereze Ion,... dar nu aşa un Ion banal
Ci unul ce peste noapte a devenit mareşal,
Mai ceva ca Alexandru, Cezar şi Napoleon,
Întrecându-i pe aceştia cu pielea de cameleon,
S-a proclamat conducător, când putea chiar împărat...
Să recucerească el, ce alţii n-au apărat
Ce nu s-a putut păstra, cu prieteni tradiţionali
Să reia "prin arme şi scut" cu alţii ocazionali.
Şi ca să se ştie bine, că totul aparţine lui
A trecut direct în frunte, la comanda frontului.
A tras prima lovitură, trimiţând prima ghiulea,
Avertizând inamicul că va veni după ea.

Cu drept şi sincer vorbind, nimeni n-a obiectat.
Tot ce e în slujba artei, a cântat şi a jucat
Mai ales că conjunctura era favorabilă,
Iar alianţa cu Axa considerată abilă.
Începutul este bun, iar ostaşii inimoşi,
Atacă pe-ntregul front, înaintând curajoşi,
Cucerind localităţi, fără multă greutate,
Inamicul peste tot, este în dificultate,
Şi se retrage în grabă, sau se predă cu duiumul,
Părăsind poziţiile, lăsându-le liber drumul
Spre cetăţile de margini, ridicate de strămoşi,
Stavilă duşmanilor, prietenilor duşmănoşi,
Ce se erijau făloşi, pavăza creştinătăţii,
Şi apărătorii noştri cu preţul vasalităţii.

O ultimă rezistenţă pe dealul Corneştilor
Şi-o îmbrăţişare cu NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR
Aduse oastea română pe tot cursul Nistrului
Prin victorii iluzorii, asupra inamicului.

Vorba e... Acum ce facem? Mai mergem sau... stăm aici
Va depinde de istorici şi desigur, de amici.
Primii ne găsiră drepturi, la Bug, Nipru şi Cuban
După domnitorul Duca, ce a fost pe acolo hatman.
Secunzii, vror să-i secondăm, să ne recunoască dreptul
Dar să n-aşteptăm pomană, ci să-l cucerim cu pieptul.
Aşa că... ne-am încurcat, nu mai putem da-napoi,
Ce-am căutat am găsit... am vrut război, iată război!
Ca-n zicala cu Grigore, sau ca-n proverbul cu ursul.
Apă veşnic agitată, istoria-şi ţine cursul.
Şi ne poartă pe talazu-i, tot mai mult în depărtare
Până ne fură pe-ncetul, pământul de sub picioare.
Deocamdată aventura, nu pare primejdioasă,
Poate că nepregătirea să fie mai odioasă.
Dar de asta sunt de vină guvernanţii din trecut,
Pentru cei de astăzi suntem cu moralul refăcut.
Se şi vede nerăbdarea sufletelor optimiste,
După feţele-ncruntate, cântecele mai mult triste.
Foaie verde bob negară
Coboară mândro, coboară,
Coboară-n vale la gară,
Să vezi trenul cum ne cară
Şi ne duce-n altă ţară.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!