Acalmie

A trecut mai mult de-o oră de la ultima explozie
Adică un mic răgaz pentru-o scurtă poezie,
Dar gândul ferecat devreme rămâne intenţie
Pentru că-n el nu coboară nici-o inspiraţie.
Şi câte n-ar putea să fie imortalizate-n vers
Însă starea de război impune exact invers.
A... dar iată-n fundul groapei dintr-o crăpătură mică
Mirător de precaută cum apară o furnică.
După ce-ncet tatonează numai cu antenele
Marginile crăpăturii şi împrejurimile
Spre mai multă siguranţă şi convingere deplină
Iese-ncet pe jumătate într-a soarelui lumină,
Priveşte interiorul, dezolant, precar şi mic
Dar cu toată-amănunţimea nu descoperă nimic.
Pentru că-n colţul opus fără altă preocupare,
Urmăresc incursiunea nefăcând altă mişcare.
În sfârşit, asigurată că nu e nici un pericol
Porneşte-n mare viteză vrând să dea groapei ocol.
Însă se opreşte brusc şi priveşte cu mirare
Umbra mea ce îi provoacă oarecare-ngrijorare.
Se suceşte-n dreapta-n stânga, se frânge de mijloc în sus
Dar cu toată cercetarea, misterul nu l-a pătruns,
Totuşi, neîncrezătoare, schimbă drumul binişor
Precaut şi fără grabă mi se urcă pe picior,
De aici pe zidul groapei şi-apoi pe un mic păiuş
Începând apoi calvarul unui ilariant urcuş.
Până pe neaşteptate brusc se prăbuşeşte-n gol
Şi începe-n jurul groapei acelaşi grăbit ocol.
Dând din nou de-aceiaşi umbră, direcţia-şi schimbă-n sus,
Dar pe un drum sinuos înspre colţul cel opus.
Truda-i şi de astă dată îi este fără folos
Căci c-un bulgăr buclucaş se prăvale iarăşi jos.
Stă puţin cam ameţită, apoi cu repeziciune
Urcă sus chiar în momentul când un camarad îmi spune
"În sfârşit, de-atâta vreme a sunat şi ceasul bun
Am vorbit cu bucătarii şi m-au rugat să vă spun
Că dacă nu chiar la noapte, măcar într-o săptămână
Şi dacă alte cauze chestiunea nu amână
Sigur noi vom fi schimbaţi de divizii proaspete".
Iar furnica se întoarnă... "bucuros de oaspete"
Parcă-mi spune dintr-o dată prin antene şi prin ochi
"Leagă-ţi firul roş de gât să nu-ţi fie de deochi"
Mi-a descoperit prezenţa, fiindcă n-am putut să tac
"Ei, să ştii că în scurt timp o să dăm un nou atac".
Şi-ar fi vrut să îmi mai spună ceva ce nu bănuiesc,
Că nu am nici un motiv adevărul s-ocolesc
Dacă pe neaşteptate printre rugi şi iarbă deasă
N-ar fi apărut în grabă o vietate curioasă.
De a cărei existenţă ea nu avea cunoştinţă
Şi de-aceea-nfăţişarea s-o reţină-şi dă silinţa.
Ţeasta îi este de fier în care a răsărit iarbă,
Dar nu-i tot una cu capul că e legată de barbă.
Oare acesta e omul de care legenda spune
Că Dumnezeu îi lăsase în intenţiile-i bune
Un căpăcel ce permitea, fără nici o greutate
Curăţirea creierului de orice impuritate?
Să-i luăm mai bine seama, poate spre edificare
Îi vom găsi elemente pentru identificare.
Membrele superioare sunt mai scurte şi greoaie
Pentru folosit la mers, că-s prea slabe şi se-ndoaie.
Iar cele inferioare sunt de nefolos total
Pentru un mers regulat într-un sens orizontal.
O fi larvă sau insectă?... ori e altă creaţiune?...
Sau Dumnezeu a făcut prin război altă minune.
Nedumerită furnica şi să privească mai bine
Curiozitatea care vine târâş către mine,
Se înalţă pe picioare cât poate ea de mai sus
Până pe marginea groapei apariţia a ajuns.
Eu nu ştiu dacă furnica îşi mai potoli mirarea,
Dar este un luptător ce vrea s-aprindă ţigara.
Nici n-apuc-a spune bine "Daţi-mi şi mie un foc"
Pentru că e nevoit să se-ntoarcă scurt în loc
Şi să o rupă la fugă nemaifolosind terenul
De o ploaie de obuze ce readuse infernul
Sub primejduirea cărei atât om, cât şi furnică
Dispar cu grabă în gropi de-o justificată frică.

Dezlănţuirea bruscă a bombardelor adverse
Continuă cu furie pe frontul nostru să verse
Schije, foc, fum şi pucioasă, cine ştie cu ce gânduri,
Fapt care nelinişteşte propriile noastre rânduri.
"Atenţie la inamic!..." "Pregătiţi muniţia!"
"Comunicaţi orice mişcare precum şi soluţia
Ce o credeţi potrivită"... "Control pe fir permanent"
"Verificaţi armamentul, căci un atac e iminent"
"Să tra-gă arti-leria a a a..." "Toată lumea camuflată"
"Aveţi grijă de rezerve... direcţia e jalonată?"
Până când aşa deodată nu se ştie din ce gură
Spre tranşeul inamic a ţâşnit o-njurătură,
A trecut bolid prin ierburi şi-a ajuns la săpături,
Dar a ricoşat în aer nefăcând vătămături.
Totuşi somaţia "Destul bă ă ă ă!" are efect neaşteptat,
Căci tragerea inamică dintr-o dată a-ncetat,
Iar pe linii reîncepe aceeaşi mişcare vie
Şi cu-această întâmplare reintrăm în acalmie.

poezie de Gheorghe Ionescu din Furtuna - Jurnal de război în versuri (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama: Tu chiar vrei să rămâi singură? Nu vezi că toate fetele sunt în competiţie pentru un bărbat? Numai tu,... tu chiar nu cauţi să fii deloc atractivă?
Fiica: Eu sunt floarea de la marginea prăpastiei. Dacă vrea să mă iubească, cel care va vrea, nu ar trebui să mă iubească pentru forţa din interiorul meu, de a sta la margine, şi totuşi, de a rezista?" (în mintea mea).... în realitate îi răspund "Şi mie îmi pare rău pentru faţa pe care o am. Nu mă pot abţine să nu îmi fac rău.
Mama: Întelege, aşa funcţionează toţi bărbaţii, pentru ei contează cum arată o fată, e vorba de prima impresie. Te vede aşa, plină de bube, o să fugă de tine. Orice băiat, orice băiat...
Fiica: Nu numai orice băiat, chiar orice om... sunt un monstru. Nici măcar o prietenă nu am... Toate aşteaptă de la mine ceva. Iar eu, uneori, îmi doresc să fiu altcineva...
Mama: Data viitoare te internez la spital, te declar incapabilă să te controlezi.
Fiica: Da, sigur.... Aşteaptă măcar să ajung la cauză, să împlinesc profeţia, şi o să pot fi domnişoara cu altă faţă. Vedem noi cine râde la sfârşit, eu şi amicul meu Kierkegaard. Îmi pare rău, mamă, dar numai dacă o salvez pe Ariadna o să mă pot iubi vreodată. Ai idee câte strategii trebuie să elaborez ca să distrug monstrul?
Mama: Care monstru, parcă tu erai monstrul?
Fiica: Cât de încuiată să fii să nu realizezi că monstrul mă ţine captivă din primii ani de copilărie? Toate fricile alea, faptul că nu alergam spre tine, când aveam nevoie de tine, fuga de realitate, fuga de mine însămi, toate sunt rezultatele operei lui. Pe care am de gând să o închei anul ăsta. Şi ştiu exact cum...
Mama: Cum?
Fiica: Să îţi prezint labirintul... mi-e teamă numai să nu faci infarct, pentru că aici nu mai poţi ascunde cine eşti cu adevărat. Aici, poate, o să îţi auzi urletele la fel de tare cum le aud eu. Pentru că, aici, toţi îmi văd capul ascuţit, când el de fapt e rotund. Numai şi numai pentru că ăsta e rezultatul fricii mele de oameni. Şi nu am altă şansă decât să trec prin Pădurea Interzisă, să îmi înving frica.
Mama: Imposibil... în Pădurea Interzisă nu o să poţi supravieţui. O să rămâi cel puţin fără picioare...
Fiica: Nu şi dacă îmi iau o pelerină verde de camuflaj... şi un prieten de încredere...
Mama: Parcă spuneai că nu ai prieteni...
Fiica: Nu am, dar de unde ştii tu că nu o să am... e drept, un parteneriat la început, fac eu un efort... Ideea este că se pune la bătaie toată viaţa mea, mamă. Nu pot da înapoi...
Mama: Vezi doar să nu mai ai încredere din nou într-un lup, ştii bine ce ai păţit ultima oară...
Fiica: Fără frica de lupi, păstorii nu ar putea avea curaj. Pot fi o ciobăniţă bună, o ştiu sigur, mi-a spus-o luna. Ea nu minte niciodată...
Mama: Te las în protecţia Maicii Domnului...
Fiica: Ea mi-a trimis visul cu furtuna... chiar dacă aş călca în mijlocul morţii, tot aş fi în siguranţă. Nu crezi că merită?...
Mama: Eu niciodată nu mi-am dorit decât să te protejez. Iartă-mă pentru tot ce n-am putut înţelege.
Fiica: Vei înţelege, la sfârşit...

replici din Scufiţa Verde, scenariu de Ana-Maria Gondoş
Adăugat de Ana-Maria Gondoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu... Dacă Ly nu are nimic împotrivă, nu văd de ce aş ascunde adevărul. Deci, dragii mei colegi, mă cunoaşteţi destul de bine pentru a nu pune la îndoială ceea ce vă voi spune; ştiţi că de obicei sunt foarte, foarte sincer. Aşa voi fi şi acum, cu toate că mi-e foarte greu să recunosc şi în plus, nu ştiu ce veţi înţelege voi din toată povestea asta, însă... Desigur, vă întrebaţi ce s-a întâmplat; am să vă povestesc personal totul, chiar acum. M-am îmbătat pentru că doream să uit că m-am purtat ca un idiot, ceea ce am şi reuşit, pentru că uitasem cu adevărat, absolut totul. Dar nu definitiv... Deci, voi aţi plecat din navă duminică seara, iar ziua imediat următoare, luni seara, am trecut prin oraş, s-o caut pe colega mea, domnişoara consilier Lia, însă în camera din oraşul artificial, unde locuieşte provizoriu, n-am găsit-o decât pe colega ei de cameră, Ly. Din motive pe care nu vi le-aş putea explica vouă acum, pentru că ar dura prea mult şi tot n-aţi înţelege nimic, dorind să-i demonstrez ceva domnişoarei Ly Kuny, anume că poate avea încredere în mine, chiar dacă eram singuri în încăpere, am ajuns la un sărut, pe care i l-am dat, bineînţeles, mai mult fără voia ei. Evident, s-a supărat pe mine; nu s-ar fi putut altfel... În plus, tocmai în acel moment a intrat şi colega ei de cameră, Lia, surprinzându-ne astfel şi a ieşit un fiasco total, pentru că eu nu i-am putut explica nimic nici domnişoarei consilier, dat fiind că nu dorea să mă asculte, deci, normal, pe moment şi ea s-a supărat foc. Colac peste pupăză, ziua următoare Ly i-a povestit lui Mihăiţă tot ce s-a întâmplat; evident, inevitabil, s-a supărat şi el pe mine, neînţelegând ce se petrecuse în realitate, mai ales că nu dorea să asculte nici un fel de explicaţii din partea mea, explicaţii pe care nici eu nu i le puteam oferi. Atunci n-am mai putut suporta; deja era prea mult pentru mine, mă depăşea... Gândul că-mi pierdeam dintr-o dată, dintr-o prostie, trei prieteni apropiaţi, la care ţineam foarte mult, mă chinuia cumplit. Mi-am pierdut raţionamentul, controlul, logica, totul... Din cauza asta m-am comportat astfel. Nu ştiu dacă a fost bine... De fapt, mă corectez, acum îmi dau perfect seama că nimic din ceea ce am făcut în ultimul timp n-a fost deloc bine; am acţionat prosteşte, am greşit enorm, dar asta este. Am făcut-o şi gata! Uff...
Alex: E greu de crezut că tu ai fi făcut aşa ceva. Te cunosc de atâta timp şi nu-mi vine să dau crezare acestor cuvinte. Parcă n-ai fi tu cel despre care ne-ai vorbit. Serios, Luci!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când oamenii din jur ne dezamăgesc, ne supărăm pe ei. Îi judecăm, uneori cu multă ură şi ciudă. Ce fac aceşti oameni de ne dezamăgesc? Ne părăsesc. Nu ne acordă atenţie, timp, iubire. Aleg libertatea sau prezenţa altor oameni. Spunem că ne-au minţit. Şi totuşi, ei fac toate astea dintr-un singur motiv: pentru a fi fericiţi. Şi oricât de mult ar greşi faţă de noi, rămâne întrebarea: "faptul că fericirea altuia mă face nefericit, ce spune asta despre mine?" Şi apoi, cireaşa de pe tort, cuvântul "dezamăgire." Dez-amăgire. Se ridică valul amăgirii şi rămâne adevărul. Poate pentru prima oară vedem adevărul. Nu e oare adevărul exact ceea ce susţinem sus şi tare că ne dorim? Acesta este adevărul. Să ne bucurăm deci la orice dezamăgire pentru că ni s-a arătat adevărul. În caz că ne dăm seama că nu adevărul e ceea ce ne dorim, să fim sinceri şi să spunem: "Minte-mă. Spune-mi orice cât timp mă minţi. De asta am nevoie ca să mă simt bine şi nu ştiu altă cale, deocamdată." Trăiască Nietsche: "Tăria unui spirit este dată de gradul de adevăr pe care acesta îl poate suporta."

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca şi până acum

nu pot cuprinde cu gândul marginile universului
poate nici n-are
mă chinui degeaba cu ceva care nu-i important pentru nimeni
nici pentru mine dar nu poţi struni gândul
îl urmăresc dintr-o întâmplare
neprevăzută şi ademenitoare

apoi
îmi revin şi privesc lumea
aşa cum este sau va fi în viitorul apropiat

mă împac cu mine şi rămân aşa
un trecător prin zile şi nopţi cu întrebări
şi mai puţine răspunsuri
la care pot contribui direct

dacă voi descoperi ceva palpabil
nu mă luaţi în seamă
ca şi până acum

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis real, imaginar

Nu ştiu ce să fac, unde să mă bag
Căci am ajuns la o stare de nebunie,
De psiho animie
Moartă dar totuşi vie
Dispărând de aici sau vrând să dispar,
Făcând ceva dar totuşi nimic,
Vrând să mor dar totuşi trăind,
Încerc să mă înec, dar pot înota,
Şi de aceea o să sar, căci nu pot zbura,
Dar oarecum, moartea nu mă va lua
Căci nu-s clădiri destul de înalte pentru a cădea
Şi mă tem să nu o văd pe ea, spunându-mi
Stai, nu pleca
Nu mă lăsa,
Dar ea nu va apărea decât în vis,
Dar şi visul poate fi real,
Imaginar,
Şi eu uit iar că am visat
Şi iar sunt supărat, pe cei ce m-au strigat
Că sunt un suflet curat, dar totuşi cât de impurificat
Dar iată că aud o voce de copil,
Ce–mi aminteşte cine sunt
Căci eu uit iar, mergând pe drum
Pe drum, ca un hoinar
Pe lâng-un felinar
Şi toată lumea spune că-s poet vulgar...
Dar iată, că mai aud o voce,
O voce disperată, de fată
Ce–mi frânge inima-mi curată
Aglomerată, poluată
De suspine şi dureri, ce m-au făcut să simt ce-i astă viaţă
Ce mă face din nou să ies în stradă
Spunând-ui o triadă...
Îmi spune că-s nebun
Şi că dacă voi dispărea vreodată
Ea mă va găsi şi mă va întreba
De ce pe ea am căutat-o eu disperat...
Dar iată că au dispărut
Aceste două voci blânde cu zâmbete fine
Acum ele sunt departe de mine...

poezie de Corneliu Hudzinschi
Adăugat de Corneliu Hudzinschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Templu

corpul meu e un templu în care intru
dimineaţa la amiază şi seara
pentru dezvelirea sufletului
această golire e un ritual şi
îl practic în spaţiul în care
doar iubirea coboară
odată cu lacrima lui Dumnezeu

nici nu-mi pasă de celelalte lucruri
atâta timp cât primesc binecuvântarea
fie şi pentru câteva clipe
încetez să mai fiu ce am fost
durerea se transformă în linişte
îmi împreunez palmele
să pot vorbi cu Dumnezeu apoi
mă plimb prin universul din mine
pentru că
fiecare bătaie de inimă e o poartă
prin care trece viaţa înspre o altă viaţă

în momentul de faţă
sunt o secvenţă sau orice altă mişcare
prin care trec dintr-un anotimp într-altul
spre un loc unde oamenii pleacă mereu...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Non sens

Dac-ar fi să credem toate câte biblia ne spune,
Am ajunge la concluzii, drept vorbind, nu tocmai bune.
Să luăm Facerea Lumii, uite-aşa, la întâmplare;
Se poate ca subiectul să producă consternare.
Îmi cer scuze, dar să zicem, un roşu sau arăpel,
Un peon sau un pigmeu, ar vorbi în acest fel:
De pleci hai-hui de la Adam şi urci genealogia,
Mergând pe drumu-ntortocheat ce l-a trasat religia,
Trecând prin zeci de mii de neamuri şi generaţii fără număr
Şi dacă mai forţezi puţin veşnicia cu-al tău umăr,
Undeva-n eternitate, te vei întâlni cu mine.
Nu-i poveste, nici minciună, poate controla oricine,
Rudă sunt direct cu Noe şi prin el sunt cu Adam,
Iar în vinele-mi de gumă, sânge de la dânşii am,
Însă... nu ştiu după cine; după mamă, după tată...
Iată veşnica problemă ce n-aţi pus-o niciodată.

Cam aşa vorbea odată un june cu multă limbă,
Care cu închipuirea rânduirea lumii schimbă.

Tinere cu vânt în creier şi în suflet cu noroi,
Ai noroc că până astăzi n-ai fost pus între eroi,
Căci la veşnica problemă, după mamă, după tată...
Concludent şi cu dovezi îţi răspunde ştiinţa, iată...
La-nceput n-a fost Cuvântul, ci un haos nesfârşit,
Din a cărui învârtire, nebuloasă a ieşit.
Cum nici ea nu sta în loc – experienţa cred c-o ştiţi –
S-a rupt singură-n planete, iar acestea-n sateliţi.
Ce-o fi în celelalte, nu ştiu, că nu mă priveşte,
Tot ce s-a spus pân-acum, nu-i sigur, se bănuieşte.
Pământul e ca un glob, cam turtit la sud şi nord,
Rotindu-se c-o viteză, s-o denumim scurt, record.
Are-o lume mişcătoare, suprazisă animală
Şi una nemişcătoare, denumită vegetală.
Cele două lumi au viaţă, frumoasă şi nesecată,
Care a venit pe raze sau s-a ivit dintr-o dată.
Pe pământ domină Omul, cu sau fără bucurii,
De apariţia căruia sunt mai multe teorii.
Timpul nu interesează, că-i în era terţiară,
Cu ceva mai înainte, sau în cea quaternară,
E de mică importanţă, ne-am frământa în zadar,
Căci nu s-a găsit fosila primului abecedar.
El se trage din maimuţe, unii spun că din reptile,
Nu se ştie tocmai bine, fiindcă nu-s dovezi destule.
Alţii cred că s-ar putea să fie din zburătoare,
După cum chiar se prea poate să fie din râmătoare...
Însuşeşte-ţi teoria care-ţi convine mai mult,
Că şi-aşa omu-i de toate, că e cult, că e incult,
Că e roşu, că e negru, sau oricum de colorat,
Dacă ce spune şi face este lucru necurat.
Deci, aici ai să găseşti, făr-a fi prea căutată
Originea dumitale, după mamă, după tată...
Şi-acum, dragă tinere, spune-mi te rog preferinţa,
Crezi spusa religie, sau admiţi ce spune ştiinţa.

În ceea ce mă priveşte, nu sunt fariseu să ies
Pe la colţuri şi răspântii, pe cât se poate... mai des,
Să mă bat cu pumnii-n piept că sunt cel mai credincios,
Iar în sinea mea să fiu cel mai mare mincinos.
Cred ce trebuie să cred, că omul om s-a născut,
Într-un loc, un timp şi-un mod absolut necunoscut.
Ciudata asemănare cu alte vieţuitoare
N-are comun originea, ci este întâmplătoare.
În mod straniu omul pare a fi maimuţă sadea,
Că face maimuţării şi îşi aduce cu ea,
Însă tot aşa de bine şi nezis figurativ
Omul şi-aduce a leu, a iepure-n definitiv
Şi dacă-i iei bine seama, nu e vorbă de pomană,
Figură de iepure... figură leoniană...
Tigrul, râsul şi pisica s-aseamănă uimitor,
Însă care este primul şi care cel următor?...
Care din care se trage şi-n ce mod evolutiv...
Pe baze ereditare, sau... lent degenerativ?...
Nu bănui ce fel de om, naiv, savant, supus, crai...
Mister ce-l voi dezlega numai când m-oi duce-n Rai
Şi-oi cădea la taclale cu Mai Marele Etern
Şi în faţa căruia trebuie să mă prostern,
Dacă o fi atotputernic şi atoateştiutor,
Dacă nu, vin înapoi şi mă fac reformator.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Însă... Cum rămâne cu întrebarea mea?
Lucian: Nu rămâne nicicum. Încearcă să-ţi dai singură seama care ar fi răspunsul. Şi eu fac acelaşi lucru.
Lia: Ce vrei să spui?
Lucian: Nimic. N-am să-ţi spun nici un cuvânt în plus, legat de acest subiect. Dar cum rămâne cu problema urmăririi? Tu ce răspunzi la întrebarea mea? Nici tu nu m-ai lămurit pe mine, deloc.
Lia: Nici n-am s-o fac. Pentru că aşa suntem chit.
Lucian: Bine. De acord. Problemele noastre rămân nelămurite, întrebările fără răspunsuri, dar eu n-aş spune că suntem chiar chit, pentru că problemele noastre diferă... Să trecem însă cu vederea. Ce-a fost, a fost! Oricum, faptul e deja consumat, nu mai poate fi schimbat nimic. Tu ai făcut pe Mata Hari, iar eu, ca de obicei, inevitabil, pe Don Juan... Nu?! Cred că putem pleca spre munţi acum.
Lia: Mai mergem?
Lucian: Evident, mergem! Chiar dacă nu ne-am lămurit, asta nu trebuie să afecteze cu nimic planul nostru. Vom merge, aşa cum am stabilit. Şi pentru că am întârziat puţin cu discuţia asta, o să luăm un avion din apropiere. Ştiu eu unde o să găsim sigur unul. Ce zici? De acord?
Lia: Desigur.
Lucian: Bine, Mata Hari. Dar nu crezi că-i cam periculos pentru tine să accepţi compania unui Don Juan?
Lia: Luci, nu-i de glumit!
Lucian: Ai dreptate. Însă asta presupune să nu mai faci şi altădată pe spionul. Rişti să fii descoperită.
Lia: Fii sigur că n-am să mai fac. Mi-a fost de ajuns! Mi-a fost învăţătură de minte!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am timp

Dumnezeu ştie. nu am timp de fleacuri. luaţi dragostea din calea mea
lăsaţi-mă să-mi văd de treabă. atât multă treabă. aş putea să vă răspund dar nu am timp
viaţa asta e atât de scurtă şi am atâtea de făcut.

învăţ. acumulez. atât de multe de învăţat. şi atât de puţin timp.
viaţa trece pe lângă mine. nu se întreabă dacă eu văd ce e în jur, dacă am timp să observ
şi sincer nu am timp nici să privesc cerul, nici ce e în jur. alerg către destinaţie

acum am timp. ştiu atât de multe şi am uitat atât de multe încât mă întreb dacă a meritat
aş vrea să ştiu cum arată un răsărit în plină iarnă dar nu mai există o altă iarnă pentru mine.
aş vrea să strivesc un fir de iarbă între dinţi să-i simt gustul, dar nu va mai fi o nouă primăvară

acum am timp şi pentru mine şi pentru alţii. mai bine zis am timp să mor
viaţa a trecut pe lângă mine luând cu ea răsărituri şi apusuri, gusturi, mirosuri, atingeri pierdute
am atât de multe de spus şi atât de puţine întrebări. acum am timp. degeaba.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci, nasol... Zău că nu ştiu ce să-ţi spun. De fiecare dată când vorbesc cu tine, mă pui în imposibilitatea de a-ţi da un sfat util. Sincer, problemele tale mă depăşesc. Mă laşi fără replică.
Lucian: Şi pe mine mă depăşesc, Mihai. Cred că de aia o iau razna uneori. Dar nu mai! Gata! Chiar mi-e de ajuns! Am decis ceva şi aşa rămâne! De acum încolo, nu mai calc strâmb, indiferent ce-ar fi! Doar sunt comandantul; încă, tot eu... Din cauza voastră, că aţi insistat...
Mihai: Şi cu Lia ce faci? Chiar renunţi?
Lucian: Să renunţ?! Mi-e greu să mă gândesc. Sincer, habar n-am ce să fac... Cum să renunţ aşa, deodată, la opt ani din viaţa mea?! Nu ştiu... Deocamdată, las lucrurile aşa cum sunt. Mai târziu, rămâne de văzut ce se va întâmpla. Dar încă n-am de gând să renunţ definitiv.
Mihai: Luci, eu tot cred că dacă i-ai vorbi, dacă i-ai spune ce simţi pentru ea, totul s-ar îndrepta spre bine.
Lucian: Da, probabil... Acum însă, în mod sigur nu i-aş putea vorbi, mai ales nu despre aşa ceva! Iar dacă aş încerca, cine ştie ce grozăvie i-aş spune, de fapt... Cu siguranţă n-ar ieşi nimic bun din toată încurcătura asta. Deci, nu vreau s-o caut, să vorbesc cu ea, nici măcar s-o văd; deocamdată doar, desigur!
Mihai: Complicat, Luci, foarte complicat.
Lucian: Da, sunt un tip complicat... Iar viaţa mea pare a fi doar o înşiruire de greşeli, pe care mă străduiesc să le îndrept. Sper să şi reuşesc acest lucru. Şi cred că acum ai ajuns la concluzia că nu sunt totuşi un model bun de urmat pentru tine.
Mihai: Aş... Şi eu am să-ţi răspund că indiferent ce-ai face, tot eşti un tip super! Şi-n plus, parcă ţi-am mai spus că n-am de gând să împrumut de la tine toate ciudăţeniile tale; prefer să mi le păstrez pe ale mele, că am şi eu destule...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc să dansăm ne-am călcat în picioare

câte iaduri crezi că mai pot încăpea într-un bărbat.
câte goluri în formă de femeie.
iubire nu conteni să apari când mă clatin.

ai fost scumpă iar acum îţi plătesc preţul.
doamne cât costă să te consideri întreg.

bătaie a inimii îmi pare rău de tine
că nu ai învăţat să te opreşti frumos la timpul tău
ca orice lucru bun care mi s-a întâmplat vreodată.

am atâtea reacţii chimice în corp încât mă simt în pericol de moarte.
nici nu observ katana mea cum taie înapoi cu lamă inversată
însă doar un orb veritabil n-ar putea scrie ce nu vede.

de azi mă dezlipesc de peste tot unde te-am sărutat.
eşti un fir de trandafir care face baie într-o vază
fără să ştie că i-au căzut spinii.

de azi învaţă să trăieşti frumos fără mine până te ofileşti
pentru că şti prea bine să înţepi de una singură
cum şi eu ştiu cum te poate stoarce o minciună spusă demult.

începi să mă urăşti ca pe o durere de dinţi continuă.
viitoare străină ce încă îmi îmbraci mirosul
a trebuit să-mi amorţeşti gingia ca să realizez că ne-a ajuns.

corpurile noastre – foste fabrici de explozibil
nu mai au viaţă nici să se rănească în sincron.

în scurtă vreme nu o să ne mai vedem vreodată
şi astfel va putea să ne doară în moduri noi.
odată la ceva timp fiecare trebuie să se mute
într-o altă cameră de tortură.

la catedrală se fac angajări
dacă le cerem să se roage pentru amândoi deodată
iar eu mi-am făcut cruce doar când ne-am mutat împreună
şi am vrut să ţină.

mă agăţ de toate resturile pe care le-ai lăsat
când ai călătorit prin universurile nostre paralele
şi le rog să se potrivească într-o imagine cunoscută
dar nici nu mai ştiu cine eşti.

se aprind singure torţele şi scaldă în scrum de lună
tot ce-am considerat de-adevăratelea.
tu nu mai poţi dormi/ nici azi/ nici mâine.
poate ieri/ pe pieptul meu/ altfel nu te lasă inima.

în loc să dansăm ne-am călcat în picioare
până s-a oprit muzica şi a rămas
chipul tău iubindu-ne la trecut
ca o icoană care plânge.

poezie de Andrei Forte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi voi doi aici?
Jen: Doar savurăm arta dansului de salon.
Penny: Nu v-am spus că voi doi sunteţi talente înnăscute? Mult mai bine decât ăştia doi şi au fost aici toată săptămâna. Dar voi doi aţi fost împreună, nu?
Jen: Ă... nu acum, bine?
Penny: Am dreptate, nu-i aşa? Aţi fost împreună, nu a mers. Dar apoi aţi trecut peste toate neînţelegerile şi acum aveţi încredere unul în celălalt, nu? Se vede din modul în care dansaţi. Se vede că există încredere. Ăştia doi pe de altă parte...(Arată spre Joey şi Pacey care dansazează) O cu totul altă poveste. Uită-te la ei. Uită-te la... poziţia lor, la tensiunea din braţele lor...
Pacey: E vreo problemă?
Penny: Ce am spus eu despre corpurile care se ating?
Joey: Nu, îmi pare rău.
Pacey: Nu o să se întâmple asta, bine?
Penny: Sigur... vedeţi la ce mă refer? Se observă ostilitatea, cum sunt plictisiţi unul de celălalt, ca să nu mai vorbim de cearta continuă şi de strigarea pe numele de familie. Sigur sunt în fazele de început ale unui ritual de împerechere a unor nebuni.
Pacey: Ce?
Joey (râde): Ai înţeles greşit, cucoană.
Penny: Pe bune? Aşa să fie?
Pacey: Da, întru totul.
Joey: Nici că ai putea greşi mai mult.
Penny: Bine. Este destulă tensiune sexuală încât să dea naştere unui sărut. Nici nu-mi amintesc ultima dată când am văzut pe cineva dansând atât de prost... serios...
Dawson: Stai aşa, crezi că, doar pentru că nu ştiu să danseze, ei doi...?
Penny: Este o teorie pe care am îmbunătăţit-o după ani de experienţă... dacă două persoane dansează atât de prost, atunci sunt nebuni unul după celălalt... dansul nu minte.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!