Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure,
noi, sprijiniţi de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfăşoară
continuu, vineţii, în acelaşi sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare şi nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriaşul pod ca o lungă şosea a unui oraş părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă şi fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O să trăiţi fericiţi împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece paşi
şi dispăru dintr-o dată, aşa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
şi ne ştiam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
aşeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuţi unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde ştia bătrânul acela că o să trăim fericiţi
pentru totdeauna, de unde această cunoaştere? Nimic nu poate dura
fără sfârşit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
şi şubred lucru din lume. De fapt, mulţi cred că ea nici nu există
cu adevărat, că este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta şi nu înţelegeam de unde ştia omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiţi? Şi oare o sută şi mai bine de ani de fericire nu e totuşi
prea mult, nu-şi pierde fericirea lumina şi puterea de a te ţine ridicat?
Treceau zile şi zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl aşteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat şi tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ţinându-ţi mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, şi, prin uşă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la faţă, într-o cămaşă albă, cu o floare în colţul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitaţi-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân şi, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viaţa un nefericit.
El nu a crezut în viaţă şi, iată-l, a murit. Nu, nu va uitaţi că rânjeşte
şi că şi-a înfipt floarea aia între dinţi, o face ca să înşele, ca să se
înşele pe el, aşa cum a făcut toată viaţa. Dar vă spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort şi mai sărac
decât toţi morţii şi săracii pământului. Să crezi, să crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viaţă, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Şi ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul

Lângă râul acesta am crescut,
lîngă râul acesta am descoperit copacii
şi adâncimea pădurii, lângă râul acesta
am învăţat pentru totdeauna mirosul apei.

Primii oameni pe acest râu i-am văzut,
cu feţele arse de soare, cu plutele lor din
trunchiuri, cu acele cufere împletite din răchită,
în care n-am ştiut niciodată ce duceau.
Omul îmbrăcat în cămaşă largă şi lungă ca o
rasă preoţească, ce şi-a întins braţele înspre
răsărit şi apus în apele acestui râu s-a înfipt
ca o cruce mare şi albă. Pe malul acestui râu
număram cocorii sub primele frunze
ale toamnei.

Eram copii, încă nu ştiam că aici nu este
nici un ecou, că tot ce vorbim dispare pentru
totdeauna, se topeşte în vuietul surd al apei
ca într-o vată lichidă ce nu întoarce nimic înapoi,
nici râs, nici plâns, nici ţipăt, nici şoaptă, nici
cântec.

Râul acesta ne-a legănat iubirea, el este chiar
viaţa noastră, chiar iubirea noastră; nu ştim
de unde izvorăşte şi unde se termină,
dar care curge, curge fără sfârşit.

Pe gleznele noastre urcă lin valurile calde
ale amurgului...

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chintesenţa

Împotriva cui luptăm
Noi amândoi
Pentru a ne câştiga dreptul la fericire?
Suntem amândoi făcuţi din
Foc, Apă, Pământ şi Aer.
O fi oare fericirea chintesenţa noastră?
De ce nu ne simtim împliniţi?
Şi, mai presus de toate,
Ce preţ are fericirea?
Poate c-o plătim cu lacrimi, tristete, - supliciu.
Poate ca doar prin durere
Fericirea ne va fi argumentată.
Poate doar dacă am suferi înainte
Am putea fi cu adevărat fericiţi.
Poate ca tristetea face parte din fericire.
Şi poate ca atunci fericirea va fi incontrolabilă,
Nebună, egoistă, iresponsabilă.
Cum putem stii
Când nici macar... nu ştim cine suntem?
Doi simpli oameni care luptă
Dar nu ştiu împotriva cui şi care este câştigul.
N-ai vrea mai bine să lăsăm la o parte
Strategia şi planurile de razboi,
Să le uităm, să le negăm existenţa?
Poate aşa ne-am scuti de suferinţă...
(oare şi de fericire totodată...?)
Vom avea destul timp si pentru lucruri inutile.
Ce rost are?
Spune-mi, străinule!
Tu crezi că o lacrimă vărsată
Moare deîndată?
Căci eu ştiu că abia atunci îşi câstigă
Dreptul la viaţă, abia atunci începe să trăiască
Mai bine ne acceptăm aşa...
Diformi, imcompleţi.
Dacă fericirea ne-ar desăvârşi
Am mai avea oare motive pentru a trăi?
Nu crezi ca este si tristeţea benefică?
Ne face să tânjim dupa fericire,
Să dorim s-o cuprindem în palmă.
Împotriva cui luptăm
Noi amândoi
Pentru a ne câştiga dreptul la fericire?
Suntem amândoi făcuţi din
Foc, Apă, Pământ şi Aer.
O fi oare fericirea chintesenţa noastră?

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În această lume nu există nici fericire, nici nefericire, ci doar o comparaţie între o stare şi alta. Nimic mai mult. Numai cel care a simţit o nenorocire fără margini, poate simţi fericirea nemărginită. Omul ar fi trebuit să dorească să moară pentru a înţelege cât de frumoasă-i viaţa.

citat celebru din Alexandre Dumas
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La naşterea mea

"Poezia nu e un mamifer
şi, totuşi, naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte.
Îmi vine să deschid ferestrele larg şi să strig:
s-a născut un poem!
Aşa cum a făcut, în douăzeci şi cinci iulie, doctoriţa,
pe vreme de ploaie,
în anul o mie nouă sute cincizeci şi opt,
la orele două după-amiază, fix când pleca
ultimul escadron al Armatei Roşii din ţară.
Nu trăim deloc timpul lucrurilor definitive.
Nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,
mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu,
şi nici Armata Roşie n-a plecat de-a binelea vreodată.
Numai că, privind pe fereastră, doctoriţa şi-a pus palma la gură,
pe stradă tocmai trecea un cortegiu funebru,
cineva se hotărâse să moară, ca să-mi lase locul lui pe pământ.
Cât priveşte poemul, nu ştiu mai nimic despre el,
cine-i acela care îl va înţelege
şi dacă-şi va ţine cumpătul când cocoşul va cânta de trei ori.
Nu ştiu de unde vine şi din ce fel de lume
poemul acesta copil, îmbătrânit de zile.
Cuvintele par a fi fost pentru el
un fel de-a muri,
dar doctoriţa s-a întors, totuşi zâmbind, către mama:
«e norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru,
care a murit şi s-a născut în aceeaşi zi!»"

poezie de Varujan Vosganian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcar, din când în când, opreşte-te din agitaţia ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire. Nu căuta nici un motiv pentru această fericire pentru că această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi odată cu sursa ei. Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de viaţă nu se va sfârşi niciodată pentru că atunci când s-ar sfârşi viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista nici o secundă fără viaţă. De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă a vieţii din nivers, ea nu va dura deloc şi mereu va fi viaţă şi mereu va fi Dumnezeu şi mereu tu vei fi una cu el.

Constantin Luntraru în Om înspre înger (2006)
Adăugat de Sanda Mures
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acum uite, se duce, se duce şi eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile, - poate chiar acum. Acu' era lumină, acu' e întuneric. Acu' eram aici, acu' dincolo! Unde?... Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Şi unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor? Nu, nu vreau!

Lev Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergând ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare şi un pat de odihnă. A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrânul afară din oraş pe o câmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea. Bătrânul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor. Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrânul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fatalitate

Fericit este copacul atât de puţin simţitor,
dar mai fericită piatra, căci în ea simţirea e de tot absentă:
nu există durere mai mare decât aceea de-a fi viu,
nici povară mai grea decât să-înduri o viaţă conştientă.

Să fii, dar să nu ştii nimic, şi să-ţi lipsească definitiv ţelul,
şi groaza pentru tot ce-ai fost, şi spaimele de-acum şi cele viitoare...
Inclusiv aceea de-a fi sigur că mâine o să mori,
şi să suferi parcurgând o viaţă şi-un întuneric mare,

trecând prin ceea ce nu ştim şi nici nu suspectăm măcar...
Şi carnea care ne-amăgeşte cu ciorchini de struguri reci,
şi mormântul care ne-aşteaptă gri la ceasul funerar,

şi să nu ştim unde ne vom duce la sfârşit
şi nici locul de unde am venit!...

poezie de Ruben Dario, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu e acasă

mi-ai spus că Dumnezeu
a murit strivit de întuneric
şi nu te-am crezut
mult mai târziu
mi-ai spus că
Dumnezeu a înviat
şi te-am crezut
a păşit printre suflete
a pus durere lângă durere
viaţă lângă viaţă
şi ne-a privit

am uitat să-ţi spun că
unul din mine l-a iubit deşi
nici măcar nu l-a cunoscut...

sunt prea independent şi
stau în spatele unui răsărit
din când în când
îngenunchez
la capăt de zi
şi te strig
vino iubito fii complice
la viaţa asta trăită printre oameni

unde e Dumnezeu e şi lumină

poezie de Teodor Dume din Fără grupă sanguină (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu e acasă

mi-ai spus că Dumnezeu
a murit strivit de întuneric
şi nu te-am crezut
mult mai târziu
mi-ai spus că
Dumnezeu a înviat
şi te-am crezut
a păşit printre suflete
a pus durere lângă durere
viaţă lângă viaţă
şi ne-a privit

am uitat să-ţi spun că
unul din mine l-a iubit deşi
nici măcar nu l-a cunoscut...

sunt prea independent şi
stau în spatele unui răsărit
din când în când
îngenunchez
la capăt de zi
şi te strig
vino iubito fii complice
la viaţa asta trăită printre oameni

unde e Dumnezeu e şi lumină

poezie de Teodor Dume (14 aprilie 2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericiri şi nefericiri sunt cai albi şi cai negri ce aleargă în aceeaşi direcţie, aproape şi paralel, aşa că o iau înainte când albii lângă cei negri, când negrii lângă cei albi. Aşa merge toată viaţa, alcătuită în întregime din astfel de întreceri între cai albi şi cai negri. De aceea omul, în acelaşi timp, îşi trece viaţa în fericire şi nefericire, chiar şi atunci când nu-şi dă seama de asta. Nu există nicio nefericire absolută, precum nici fericirea absolută, şi de aceea le trăim pe amândouă în acelaşi timp.

Iovan Ducici în Fericire, iubire, femeie (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am crezut că
am încercat să
am vrut jur că am vrut
turui întruna sperând să
la aproape 35 de ani
când în ţara asta eşti un om hârşit
sau unul deja terminat
recitesc un caiet de la 17
şi ajung la paginile în care am scris
cu mâna tremurându-mi doar
de ce de ce de ce de ce de ce
n-a folosit la nimic
nici încrederea în ceea ce aveam de făcut
nici speranţa nici încurajările iluzorii
sunt patetic ai dreptate criticuţule
care acum hăpăi zglobiu căcatul
boşorogilor despre care acum trei ani vorbeai
cu un dispreţ nesfârşit

e nevoie de multă ticăloşie
pentru a mai pricepe ceva

poezie de Claudiu Komartin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În rezerva aia

de spital erau numai ei doi
îi spunea glume şi bătrânul
nu râdea în noaptea aceea
aştepta să moară şi încă murea
de la cancerul ăla de colon
nu era nici acasă şi asta îl făcea
să plângă cu gura închisă
i-a spus gluma care niciodată
nu dădea greş şi el nu făcea
nici un efort să râdă
a trecut la altă glumă
însă bătrânul continuă să moară
credea că râsul te vindecă de cancer
făcea multe glume prin oraş bătrânul
deşi era slăbit de la citostatice
i-a spus altă glumă cu musca
în ciorbă, însă bătrânul continua
să moară fără să râdă în salonul acela
odată spunea bancuri celorlalţi
el le ştia pe toate şi a început să le zică
însă bătrânul continua să moară
mâncat din interior de cancer
prietenii l-au sunat pe telefonul mobil
nu putea să le mai răspundă
a încercat altă glumă de mare succes
dar bătrânul continua să moară

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De o parte şi de alta

distanţa asta dintre mine şi tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simţită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezenţă a lunii şi toate maşinile cosmice au oprit în faţa liniei ferate.

să fi trecut o veşnicie!

şi Dumnezeu era liniştit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape

*
eu atât de aproape de viaţă
tu atât de aproape de opusul ei

eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei

sufletul tău/ meu ca un firicel traversând clandestin să ajungă la mine/ tine
zdruncinătura!
oameni cu priviri novice
spunându-şi că timpul nimerise
în şoseaua ciuruită
pe care odată şi odată
avea s-o astupe cineva

**
nimic nu ne-ar fi putut apropia mai mult
decât felul acesta subtil de-a te face părtaş vieţii
decât felul acela cutremurător de-a mă face părtaşă morţii
[sau invers... ce mai contează?!]
într-o simbioză aparte
numită iubire

dovadă
floarea de cireş incapabilă
de acte discriminatorii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Pentru numele lui Dumnezeu, ce faceţi voi doi aici?
Jen: Doar savurăm arta dansului de salon.
Penny: Nu v-am spus că voi doi sunteţi talente înnăscute? Mult mai bine decât ăştia doi şi au fost aici toată săptămâna. Dar voi doi aţi fost împreună, nu?
Jen: Ă... nu acum, bine?
Penny: Am dreptate, nu-i aşa? Aţi fost împreună, nu a mers. Dar apoi aţi trecut peste toate neînţelegerile şi acum aveţi încredere unul în celălalt, nu? Se vede din modul în care dansaţi. Se vede că există încredere. Ăştia doi pe de altă parte...(Arată spre Joey şi Pacey care dansazează) O cu totul altă poveste. Uită-te la ei. Uită-te la... poziţia lor, la tensiunea din braţele lor...
Pacey: E vreo problemă?
Penny: Ce am spus eu despre corpurile care se ating?
Joey: Nu, îmi pare rău.
Pacey: Nu o să se întâmple asta, bine?
Penny: Sigur... vedeţi la ce mă refer? Se observă ostilitatea, cum sunt plictisiţi unul de celălalt, ca să nu mai vorbim de cearta continuă şi de strigarea pe numele de familie. Sigur sunt în fazele de început ale unui ritual de împerechere a unor nebuni.
Pacey: Ce?
Joey (râde): Ai înţeles greşit, cucoană.
Penny: Pe bune? Aşa să fie?
Pacey: Da, întru totul.
Joey: Nici că ai putea greşi mai mult.
Penny: Bine. Este destulă tensiune sexuală încât să dea naştere unui sărut. Nici nu-mi amintesc ultima dată când am văzut pe cineva dansând atât de prost... serios...
Dawson: Stai aşa, crezi că, doar pentru că nu ştiu să danseze, ei doi...?
Penny: Este o teorie pe care am îmbunătăţit-o după ani de experienţă... dacă două persoane dansează atât de prost, atunci sunt nebuni unul după celălalt... dansul nu minte.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele absent

O să-nchid ochii, zic o rugăciune şi dorm apoi, că e târziu.
De tine nici o veste, eşti mort, bolnav, sau încă viu.
Nimic. Şi nici nu mai contează. În lumea ta n-am loc,
E plin. Să fii iubit, rămâi cu bine. Eu te-am dorit cu foc

Şi patimă arzând. Dar n-a fost decât vis. A fost la mine-n gând.
Eu doar aşa eram cu tine, şi nici măcar, fior plăpând.
Că de atins nu te-am putut, ai frică de blândeţe.
Tu nu ştii vorbe dulci, doar ură şi furie, rău, tristeţe.

Acum mai uit, ce bine. Nu eşti mereu prezent.
Curând vei fi din viaţa-mi, doar marele absent.
N-o să mai ştiu de tine, cum mult timp n-am ştiut.
Am vrut, tu nu, dar înţeleg... Nu s-a putut.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!