Cosmosul dintr-o privire

Cosmosul dintr-o privire
E-o întreagă amăgire;
Căci tu crezi c-ai văzut tot,
Deşi n-ai privit deloc.
Cosmosul crezi că-l cunoşti, dar iată
Pe scurt ceea ce şti: o nimica toată!

Se ivesc umbre în întuneric,
Soarele-i un monstru sferic,
Ce dispare şi apare,
Apune şi apoi răsare;
După nori el se ascunde,
În vest stă să se cufunde
Într-a nopţii grea tăcere,
Noapte plină de mistere.

Sus, pe cerul 'nalt, senin,
Strălucesc licurici vii,
Felinare cu venin,
În număr de mii şi mii.
Nişte surse luminoase
Rotunde şi-ndepărtate;
Stele atât de frumoase,
De ani-lumină distanţate.

Şi aceste lumini vii,
Naturale ale nopţii
Sunt în număr atât de mare
Încât enorm ţi se pare.

Şi aceste toate stele
Un lucru mai fac şi ele:
Ca să nu stea deoparte,
Degeaba, pustii în noapte,
Se-nvârtesc în aiureală
Cu atenţie şi migală,
După legi precise date,
Toate-nscrise într-o carte,
Marea carte a astronomiei
Ce descifrează tainele
Cu ajutorul ştiinţei.
O mare harababură;
Planetă sau rocă dură,
Ce mai atâta tevatură,
Pentru o piatră atâta gură?...

Aici totul se-nvârteşte,
Obligatoriu se roteşte,
Se mişcă de te-ameţeşte,
Căci orice astru aici porneşte
În direcţii drepte, strâmbe
Şi opuse, apoi rotunde,
Merg înainte şi fac tumbe,
Ca-ntr-o casă de nebuni,
În cosmos totul aduni.

Şi omul încearcă fără rost
Explicaţii cu folos;
Să explice-n fel şi chip
Universul prototip!

Şi-n fond, oare ce contează
Tot ce se realizează?
La ce bun se exploatează
Aştrii ce ne minunează?
Satisfaci curiozitatea,
Aflând astfel noutatea;
Curiozitatea omenească,
Ce nimeni nu poate s-o stăvilească.

Astfel afli într-un cuvânt
Un important amănunt:
Ştii că Soarele e-o stea
Şi Pământul o planetă,
Că Luna este şi ea
Satelit şi nu cometă.

Şi toţi aştrii îi vezi buni
În doar trei dimensiuni:
O lăţime şi-o lungime,
Aplicându-le-nălţime;
Şi astfel ai obţinut
Un astru foarte ştiut.
Un astru sau o sfârlează,
Oare asta ce contează?
O stea, sau, poate, planetă,
Un meteor, ori cometă,
Poate un meteorit,
Sau mai bine satelit;
Ori o fi cumva pulsar,
De nu-l cheamă quasar?
Sau, probabil, supernova,
"Golul negru", ori, poate, nova.
N-are a face, orice-ar fi
Face parte din aştrii.

Cosmosul dintr-o privire
E-o întreagă amăgire.
Totu-i atât de frumos:
Priveşti sus şi vezi în jos;
Într-un mod misterios
Lumea s-a întors pe dos!

O adevărată aiureală;
Ce să mai înţelegi?...
Că-ţi vine ameţeală!
Vezi deodată un ştiu eu ce,
Important pentru că e;
Şi vrei să ştii imediat
Ce-i cu astrul observat.

Şi astfel se descoperă
O adevărată capodoperă:
Calcule şi cercetări,
Precise, cu experimentări!
Definiţii, ipoteze,
Teoreme, pioneze...
Demonstraţii, descoperiri,
Invenţii şi năluciri.

Şi astfel noaptea nevinovată
Se transformă-n citre toată;
Devine doar geometrie.
Nu-i de ajuns; necesită şi chimie,
Fizică, astronomie...

Şi deodată, fără teme,
Cerul tot devine semne;
Linii, dungi şi punctuleţe,
Împrăştiate şi răzleţe,
Formând anumite figuri,
Privite din mai multe unghiuri:
Învârtite, răsucite,
În toate felurile privite;
Şi din faţă şi din spate,
Pe dreapta sau dintr-o parte,
De sus şi apoi de jos,
Mai la stânga şi pe dos.

Figuri ce mereu se schimbă,
Căci ele nu stau; se plimbă!
Şi oricât ai încerca
Mereu iese altceva.
Pân' la urmă reuşeşti,
Rezultatul îl găseşti,
Figura o stabileşti,
Însă cum o denumeşti?

Carul mare, Carul mic,
Stea Polară şi nimic...
Mai înaintezi un pic
Şi-ai dat peste ceva sferic.
E planetă sau nu e?
Venus, Terra, ori Marte?
Sau cometă poate ar fi
Kohouteck sau Halley?
Vezi acolo constelaţii
Şi roiuri de galaxii;
Descifrezi la puzderii,
Stele, stele, mii şi mii:
Steaua Sirius, Alcor, Vega,
Soarele şi Andromeda;
Nebuloasa Crabului
Şi golurile cerului.

Se vede şi Calea Lactee
Cu braţele-i încrucişate,
În spirale aranjate
Şi lentilă dintr-o parte.
Ani-lumină nu contează
Chiar dacă le distanţează.
Toate-s puncte mici şi mari,
Minunate ca atari.

Şi atunci nu-i o amăgire
Cosmosul dintr-o privire?!...

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul

*

Explodează supernove,
Se formează nebuloase,
Se duc multe alte nove,
Stelele se fac frumoase.

Se iveşte o cometă,
Cade un meteorit,
Se-nvârteşte o planetă,
Lângă ea – un satelit!

Se "văd" multe "goluri negre",
Luminează un pulsar,
Răsare al nostru Soare
Şi apoi dispare iar.

Se nasc mii de stele duble
Şi milioane de asteroizi
Şi omul s-a gândit să "umble"
Printre stelele cu cozi.

*

Vorbim despre galaxii,
Le facem metagalaxii,
Iară vorbind de sisteme,
Nu avem de ce ne teme.

Trimitem de pe Pământ
Mesaje aruncate-n vânt,
Spre alte civilizaţii
Ce-s din alte constelaţii.

Cunoaştem sistemul solar,
Ştim totul despre un pulsar,
Spunem despre orice quasar
Că vine şi pleacă iar.

*

Însă multe noi nu ştim,
Iară dacă ne gândim,
Foarte multe întrebări
Aşteaptă răspunsuri şi completări.

Dar cine să le răspundă?
Că sunt mult prea dificile!
Iar pe-a nopţii dulce undă
Apar nişte proiectile.

Ele sunt moderne nave
Din acelea spaţiale,
Nu-s deloc nişte epave
Ce nu fac două parale.

*

Universu' acesta e
Şi e plin de mistere,
Iar ca să-l cunoaşteţi bine,
Studiaţi-l toţi cu mine!

Universu-i infinit,
Capete nu are,
Universu-i nesfârşit,
Nu-i disc ca al nostru Soare.

........................................

*

Poate unii pământeni
Visează la marţieni
Şi O. Z. N.-uri visează,
Ce planete cercetează.

Este un basm ştiinţific,
Ştiinţifico-fantastic,
Un basm despre viitor
Îl vezi la televizor.

Este basm, dar ştiinţific,
Este basm, dar electronic,
Este basm de viitor
Şi-i fantastic mai uşor.

Pretinde că n-are trucaje
Şi ne arată peisaje,
Peisaje de pe alţi aştri,
Unde stau extratereştri.

*

Însă acelea sunt doar filme
Despre spaţiul nesfârşit,
Frumoase şi nostime,
Despre albastrul infinit.

Dar de vezi şi adevărul,
Fără pic de ficţiune,
O să crezi că Universul
Nu este chiar ca în filme.

Este negru şi închis,
Căci aici domneşte noaptea,
Nu-i albastru şi deschis,
Aşa cum e la noi ziua.

*

Univers – un haos cosmic,
Un pustiu, un neant frumos,
O perdea de întuneric
Întins, măreţ şi faimos.

Un deşert cu multe case,
Stele – oaze distanţate,
Nişte puncte luminoase
Rotunde şi-ndepărtate.

Univers plin de mistere
Şi de taine mii şi mii,
Cufundat într-o tăcere,
Tăcerea adâncă a nopţii.

Un regat de întuneric,
Împărăţia nopţii,
Veşnicia-n spaţiul cosmic
Domneşte zi de zi.

Univers cu mii de stele,
Ele – adevărate perle;
Un pustiu aşa frumos,
Imens, falnic – un colos!

Un mărgean cu multe stele
Înşirate armonios
Pe o salbă de mărgele,
Un peisaj măiestuos.

*

În deşertul atmosferic
Găseşti stele mii şi mii,
Despărţite de-ntuneric
Prin distanţe şi armonii.

Ani-lumină depărtează
Un astru de celălalt,
Depărtează şi crează
Probleme la cercetat.

Univers – un hău ciudat,
Plin de stele şi aştri,
Universul neîncetat
Crează minunăţii.

*

Acesta e Universul
Adevărat şi real,
Nu vă luaţi după filmul
Ce-l arată ideal.

El e plin de capcane
Nevăzute, neştiute
Şi ascunde secrete multe,
De oameni nebănuite.

Ascunde cu măiestrie,
Cu atenţie şi migală
Şi omul sigur nu poate să ştie
Ce-i dincolo de albăstreală.

*

Însă acum s-a mai aflat
Ceva din adevărul adevărat;
Dincolo de zarea albastră
Se ascunde o lume măiastră.

O lume-n expansiune,
Cu stele ce toate vor apune,
Însă altele-n loc vor apărea,
O lume aflată-n continuă schimbare.

În întinderea-i nebună,
Vastă, imensă, nesfârşită,
Ocupă o suprafaţă
Ce-i enormă, infinită.

El mereu se tot întinde
Şi nu vrea să stea deloc,
Se măreşte, se extinde,
Ocupă atâta loc.

Un imens laborator
Pentru un cercetător;
Pentru ştiinţe spaţiale,
Astronomice, mondiale.

.................................

*

Şi-n acest spectru stelar
Se formează iar şi iar,
Mereu, mereu altă lume,
Ce la rându-i va apune.

Şi apar pulberi interstelare,
Prafuri interplanetare;
Organizată-n materie,
Viaţa-n Univers se-nscrie.

*

Sper că aţi aflat adevărul
Pe care l-aţi căutat:
Acesta este Universul,
Universul adevărat!

.....................................

*

Toate acestea laolaltă,
Adunându-le-ntr-un vers,
Definesc poezia toată
Prin cuvântul: Univers!!!

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistere

Sus, în 'naltul cerului,
Deasupra Pământului,
Sus, pe bolta cea senină,
Ce de oameni nu-i străină,
Stau de veghe nopţi în şir
Neobositele făclii,
Înşirate pe un fir,
Firul de mătase al nopţii.
Şi cu astfel de mărgele
Perdeaua nopţii e ţesută;
Ele-s minunatele stele,
Ce stăpânesc zarea tăcută.
Pe Pământ totu-i pustiu
Şi cuprins de nemişcare,
Privind sus, pare mai viu
Cerul cel plin de mistere.
Doar Pământu-i adormit
Şi-n tăcerea lui absurdă,
Uită de faimosul infinit
Şi pare a fi o planetă surdă;
Surdă, adormită, mută,
Dar zarea albastră o înfruntă.
Şi-şi arată tot ce are
Mai frumos, mai de mirare.
Toate minunăţiile
Şi miracolele toate,
Le adună cu miile,
Le adună în fiece noapte.
Dar cine să le privească
Din lumea cea adormită?
Cine să le preamărească,
Când e lumea obosită?
Cine doreşte a vedea
Minunea bolţii – o stea?!
În a nopţii grea putere
Şi în adânca tăcere?
Cine să cunoască vrea
Şi doreşte ca să ştie,
Poate să privească o stea
Şi a ei minunăţie.
Dacă-ţi trezeşte interesul
Mai poţi afla chiar şi restul:
Într-o carte de astronomie,
Găseşti informaţii – o mie;
O mulţime ordonată,
Ca la carte aranjată;
Asta-i o poveste aparte,
Ce e scrisă ca la carte.
Dar în cartea naturală
E-o altfel de-ngrămădeală,
Care-n loc să lămurească
Toate lucrurile-n parte
Şi-n loc să le limpezească,
Le încurcă, tot ca-n carte!
Însă totul se descurcă
Dacă ai răbdare multă.
Căci ştiinţa aşa este,
Nu-i doar o simplă poveste.
E ceva mai complicată,
Dar poate fi descifrată,
De-o minunată fiinţă,
Ce-i făcută pentru ştiinţă.
Omul e fiinţa care
În taine poate pătrunde,
Omul e-o creaţie mare,
Nimic de el nu se ascunde.
Fiindcă umana făptură,
De curiozitate împinsă,
Înţelege întreaga natură,
Ce se recunoaşte învinsă.
Însă nu-n totalitate,
Ci numai în mică parte.
Căci natura îşi păstrează
O parte din a ei putere
Neînvinsă, dar treptat cedează,
Spre a omului plăcere.
Şi când totu-i cunoscut,
Omul priveşte satisfăcut,
Cu ochii săi luminoşi,
Ai omului ochi frumoşi.
Două stele vii, aprinse,
De întuneric cuprinse.
Dar în bolta cea cerească
Minunea pare să crească.
Cu cât ceru-i mai cunoscut,
Cu atât ne ascunde mai mult.
Dacă ceva s-a lămurit,
Apare altă taină mai mare;
De şi aceea s-a limpezit,
Apar multe alte semne de-ntrebare.
Natura ne demonstrează
Că multe secrete şi le păstrează
Mai intacte ca oricând.
Ea ne arată neputinţa
Omului în faţa ei,
Atâta vreme cât ştiinţa
Nu dă răspunsuri cu temei.
Căci natura-i mai puternică,
Chiar dacă-i şi darnică.
În Univers ea e stăpâna
Şi aşa va fi întotdeauna!

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată ce cunoşti pătratul lui Pegas, găseşti uşor constelaţia Andromeda, mai cu seamă că am spus cum δ din Pegas e totodată α din Andromeda. Aproape la şir urmează δ, β şi γ din Andromeda; α, β şi γ sunt stele frumoase, de mărimea 2. Dintre toate aceste stele γ este cea mai frumoasă, dar numai pentru lunetă. O lunetă cât de mică dedublează pe γ într-o stea mare şi una mică, cea mare fiind galbenă şi cea mică albastră. Cu lunete mai mari, steaua cea mică se împarte şi ea în două stele, astfel că γ din Andromeda, sau Almah, cum i se mai zice, e o stea triplă.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici o planetă, stea sau galaxie nu poate fi tipică, din moment ce cosmosul e în cea mai mare parte gol. Singurul loc tipic este în vidul universal, imens şi rece, noaptea fără de sfârşit a spaţiului intergalactic, loc atât de straniu şi pustiu încât, prin comparaţie, planetele, stelele şi galaxiile par neverosimil de rare şi frumoase.

citat clasic din Carl Sagan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua vie

În acea slăvită noapte,
se uita mirată luna.
- Ia uitaţi-vă, surate,
cum se poate?
murmura mereu străbuna.
O steluţă pe sub nori!
Ce fiori!
O steluţă fără nume
şi fără orbită-n lume!
Zboară-ncet şi se opreşte,
omeneşte,
parc-ar vrea un om să-ndrume.
- Cum? Să zboare şi să stea?
a răspuns atunci o stea.
- Cum? O stea fără orbită?
a spus alta mai uimită.
- Da. Căci nu e nici planetă,
nici cometă,
nici vreun pui din căi lactee,
nici vreun colţ de meteor.
- Atunci ce e?
- E un dor!...
a şoptit o rază-n zbor.
E un înger, e un duh
care trece prin vazduh
către PRUNCUL SALVATOR.

Şi-a privit întregul cer
cum steluţa, sol suprem,
s-a oprit ca o făclie
peste satul Betleem.

Şi-a zburat apoi făclia
dispărând în Dumnezeu!

AMIN

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea Lactee

Grămezi de stele
Aranjate-n braţe spirale,
Lentilă văzută dintr-o parte...
Aceasta este galaxia
X – în Univers
Ideal de a fi casa
Atâtor planete

Ce se învârtesc
Acum şi întotdeauna
Lângă sateliţii lor...
E sursă de inspiraţie
Atâtor poeţi visători de pe Terra,

Luminând cerul nocturn,
Astru lângă astru...
Calea Lactee,
Tăcută galaxie,
Emanând speranţă,
Eternă existenţă...

acrostih de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În apropierea stelei ζ (numită Mizar) se vede o stea mică, de mărimea 5, numită Alcor. Astronomii cred că Mizar şi Alcor sunt legate împreună, formând astfel o stea dublă. În cât timp se învârteşte însă Alcor în jurul lui Mizar nu se ştie. Ceea ce e mai curios, e că dacă priveşti Mizar cu o lunetă, vezi că în realitate sunt două stele, o stea dublă, deci sunt trei stele legate una de alta, avem un sistem triplu. Trei sori ce se învârtesc unul în jurul altuia.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lunile de iarnă se poate observa, la orizontul sudic, o stea foarte strălucitoare. Este steaua Sirius, cea mai strălucitoare de pe cer. Căutaţi-o şi voi după cum urmează: în decembrie după ora 22, în ianuarie după 20 şi în februarie de când se întunecă. Acum priviţi în dreapta-sus faţă de Sirius. Vă atrag atenţia trei stele asemanătoare ca strălucire, dispuse într-o linie dreaptă. Aceste trei stele fac parte din constelaţia Orion şi se numesc "centura lui Orion". Dacă observaţi cu atenţie: ele sunt încadrade de patru stele, două strălucitoare în dreapta jos şi stânga sus şi două mai slabe în dreapta sus şi stânga jos. Acestea formează constelaţia Orion, un fel de dreptunghi cu o linie de trei stele la mijloc.

citat din Adrian Şonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-ţi văd din nou chipul

Am adormit iar în gândurile mele,
Lăsând în urmă un suflet drag
Şi ajung din nou să privesc la stele
Şi nu m-aşteaptă nimeni în prag.

Încerc să găsesc în mintea mea,
Cum arăta a ta ultimă privire
Şi uneori noaptea e atât de grea,
Dar cred că am încă o mare amăgire.

Caut apoi umbra ta, a paşilor pierduţi,
Şi vreau să ţin mintea mea trează,
Dar noaptea e plină de năluci
Şi merg la geam unde inima mea oftează.

Se vede apoi o stea căzătoare
Şi o dorinţă încă aş mai avea,
Ca în lumina ei să-ţi văd chipul tău oare,
Şi să rămâi mereu în mintea mea.

poezie de Eugenia Calancea (6 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carul Mare

Perdeaua de mătase
albastru metalic
stropită cu aur,
ornată cu flori albe
de nori rătăciţi,
se luminează discret.
Purtată pe roţi imaginare,
Ursa Mare
porneşte spre o altă noapte
visată de poet.

Întunericul
se risipeşte greu...
Acolo, sus,
strălucind în noapte,
Carul Mare
s-a lăsat privit,
plimbându-se
printre aştri cu chip adormit,
deranjaţi din somn
de-al roţilor lui scârţâit.

Aşezate simetric
într-un trapez,
cele şapte stele din Car
domină constelaţia
circumpolară.
Alcor, a doua stea din coada uşor curbă,
e mândră
că poate fi văzută cu ochiul liber
de pământenii visători,
cu gândul printre stele călători.

Vanitoasă,
nu poate alunga tristeţea.
O copleşeşte frumuseţea
Carului Mic,
care-şi plimbă cu fală
Steaua Polară
îmbrăcată
în aurul cel mai pur.
Clipeşte încântată
de strălucirea-i milenară.

poezie de Ana Vida din Trăiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu unul

Cu frică de succes şi creierii măcinaţi de stres,
Te uiţi perplex de parcă viaţa ţi-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îţi tot scapă, nu poţi s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână şi începi să desenezi, că doar aşa te calmezi,
Şi te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Prietenii, familia, îţi par feţe străine,
Ce ştiu ei despre ce înseamnă să-ţi fie mai bine?
Ce ştiu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ţi-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate eşti doar tu, vorbind cu tine însuţi.

Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ţi-ai înecat amarul, în vin,
Şi-ţi promiţi că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.

Te ridici şi îţi priveşti chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îţi aduci aminte de când viaţa nu obişnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocenţă?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadenţă?

Şi-atunci o vezi, e chiar acolo, aşa cum a fost mereu,
Acea parte din tine ce ţi-a fost aproape la bine şi la greu.
Acea prezenţă, nu ştii cum s-o numeşti, ţi-e şi frică să-ncerci,
Te bufneşte râsul şi îţi arunci un scurt şi sincer: "Ce prost eşti!"

Te simţi ruşinat, ca un bufon în faţa unui împărat,
Ştii că te-ai făcut de rahat, însă acum ceva e diferit,
În loc de judecată, găseşti puterea să accepţi, şi râzi în continuare,
Fără un răspuns, pluteşti ca o bucată de lemn pe mare.

Te laşi în braţele acelei neştiinţe, renunţând la păreri, renunţând la dorinţe.
Simţi că a te salva nu-ţi mai stă în putinţă, aşa că te întorci spre umilinţă,
Şi plângi, şi râzi, şi plângi din nou, cu lacrimi reci, fără ecou.
Simţi cum vântul te jupoaie, cum oasele apa ţi le îndoaie,
Până nu mai rămâne nimic, ca atunci când se evaporă tot ceaiul dintr-un ibric.

Te vezi mic, şi totuşi atât de mare, te vezi slab şi totuşi atât de tare,
Fără de judecată, cu mintea epuizată, identitatea creponată şi mândria uzată,
Te simţi mai liber şi mai pur ca niciodată, de parcă toate piesele din puzzle-ul tău s-au strâns laolaltă.

Cine ar fi crezut, că mântuirea poate să fie, atât de dureroasă, atât de vie?

Te priveşti din nou, în aceeaşi oglindă murdară, fără a mai vedea însă vreo pată.
Vezi totul ca fiind complet, un armonios şi frumos duet,
Între om şi divinitate, între întreg şi parte.

Acea sclipire, acoperă totul acum, ca o perdea de fum,
Inocenţa îţi curge din privire, transformându-ţi corpul într-o masă de bijuterii fine.
Te simţi bine, iar o realizare iţi vine în minte,
Cum că lumea e tot la fel, indiferent ce crezi tu despre ea sau despre tine.

Fie că te consideri demn sau nu, inteligent sau nu, frumos sau nu,
Omul, timpul, spaţiul şi mişcarea, vor fi mereu unul.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când întrebăm pe cineva "cine eşti tu?" oare îl întrebăm la ce vârf al închipuirii poate să ajungă sau acum, aici, el este, şi îl întrebi "cine este chiar acum, chiar aici?" Sper că tu nu-l întrebi "cine poate deveni?" pentru că tot ceea ce devine va fi pierdut într-o nouă devenire şi tot aşa la nesfârşit. Dar asta nu e deloc evoluţie, deşi ego-ului îi place să creadă că da, ci ASTA E SAMSARA. Apoi Jnaninul nu se amăgeşte. Iată de ce nu se dezamăgeşte, doar amăgirea că ar trebui să fii vreo imagine din mintea ta creează dezamăgirea, dar Jnaninul nu are timp de astfel de prostioare dualistice. El este dincolo de întuneric şi lumină, dincolo de amăgire şi dezamăgire, dincolo de fals şi real, dincolo de "învăţare" şi ignoranţă, veşnic Nenăscut este inima a tot ceea ce se vede, a întregii dualităţi, dar el veşnic non-dual nu se vede. Iar dacă tu crezi că "cauţi calea spre lumină" - ai pus-o şi cu majuscule, că ego-ul dacă nu se umflă în pene nu dă bine la orgoliu cunoaşteri. Doamne, mori de râs! - înseamnă că deja te afli în întuneric, nu-i aşa? Voi sunteţi exact ca nişte copii fricoşi, dar care pretindeţi vârfuri ale evoluţiei născute din propria voastră închipuire.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de cometă

S-a mai sfârşit ceva
înspre inevitabil
din crezul că există infinit...
a mai murit
încă o stea
aşa,
cum credem că-s mereu toate pe cer
la fel de mari şi împânzindu-şi strălucirea...
deci e-un sfârşit etern, indiferent de nu se vrea,
e infailibil
ca şi orice asfinţit;
de unul singur, la fel de stingher
la fiecare, în orice ochi închişi... şi-ntr-una, într-una
căci se ştie, e scrisă calea...

S-a topit Elenin, o cometă
s-a şters, o dâră-n van-speranţă
şi-a mai rămas, se poate
un pic de gheaţă,
aproape fără importanţă,
ce şi-a propus o vizită
aparte,
cum a fost odată
şi care-mi lasă un sentiment de greaţă;
că nu ştiu unde voi fi la întâlnire...
o altă stea mai putrezită
după ce voi fi eu însumi răstignire...
deci nu va mai fi iar Nubiru
ce-o credeam planetă...

Unde-oi fi pus clondiru
ăl' de casă, fără etichetă???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima stea din hexagonul de iarnă este Sirius. Se află nu departe de orizontul de sud-vest sau de vest, seara, imediat după ce se face noapte. Sirius este cea mai strălucitoare stea de pe cer, alb-albăstruie, ceea ce denotă o temperatură ridicată. Sirius este de fapt o stea dublă, un sistem binar format din două stele total diferite, numite Sirius A si Sirius B. Sirius A este o stea mai mare si mai strălucitoare decât Soarele, care va evolua în maniera acestuia. În jurul său se roteşte Sirius B, o stea care a evoluat mult mai repede din cauza masei mari. S-a transformat într-o gigantă roşie şi a devenit pitică albă în numai 150.000.000 de ani. Este ca şi cum ne-am naşte, am creşte şi am îmbătrâni în două-trei luni! Sistemul binar se află la 8,6 ani lumină de Soare, fiind unele dintre cele mai apropiate stele.

citat din Adrian Şonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu...

Nu te-am pierdut în nici o clipă petrecută fără tine!
Doar mi-ai lipsit puţin dintr-o privire în viaţa asta trecătoare!
Şi nici nu mi-ai lipsit prea mult, doar atât cât Tu ai vrut!
Nici nu te-am aşteptat prea mult, erai acolo printre gânduri!

Când îmi lipseai, te pictam într-o icoană printre îngeri!
Şi-n glasul meu te auzeam doar pe tine printre timpuri!
În ochii mei doar Tu îmi străluceai luceferi în orizonturi!
Şi-n nopţile fără de stele, doar Tu erai în cerul meu o Stea!

Nici timpul nu-mi era stinger, doar Tu îmi eşti perechea mea în Cer!
Nici stelele nu pier, nici Tu nu pieri, ci doar revii
în zori!
Şi-o altă zi ne-mbată cu roua de pe flori,
ne-aduce ziua fără nori!
Nici Tu nici Eu nu mai cerşim iubirea când apare Luna!

Nici noaptea nu ne mai desparte, nici stelele nu ne mai sunt străine!
Totul e-atât de aproape, nu ne mai pierdem printre şoapte!
Nici moartea nu alungă ce viaţa a născut din praf de stele!
Nici aurul nu ne rezistă Nouă, nimic nu poate pune sfârşit în noapte!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Aş vrea să te pot ajuta cu ceva. Cum să te ajut, Luci?! Cu ce?! Te rog, spune-mi, ce-aş putea face pentru tine?
Lucian: Nimic, blondo. Nimic! Oricum, mulţumesc pentru intenţie... Nu înţeleg, oare de ce a procedat astfel? Ce-a fost în mintea ei? Ce i-a venit, dintr-o dată? De ce l-a sărutat? Pe Sid... De ce?!
Maria: Evident, pentru a te provoca, în mare parte, din cauza ta.
Lucian: Cum adică, din cauza mea, blondo?
Maria: Păi, probabil se simţea jenată de privirile tale şi s-a gândit că astfel ţi-ar putea da o lecţie. Şi doar ţi-am spus de nu ştiu câte ori să nu-i mai fixezi atâta cu privirea!
Lucian: Nu m-am putut abţine. La naiba! Trebuia să-ţi fi dat ascultare de la bun început şi să fi plecat când au intrat ei doi acolo.
Maria: Ar fi trebuit. Acum însă nu putem schimba nimic.
Lucian: Dar şi mai bine ar fi fost dacă nu veneam deloc în oraş azi. Oare nu stăteam liniştit în nava noastră, fără probleme?! Aşa, m-am învârtit ca un idiot prin oraş şi... Până la urmă, am găsit ce căutam!
Maria: Ah, Luci, de ce trebuie să ai tu mereu probleme?
Lucian: Nu ştiu, blondo, nu-mi dau seama. Oare de ce?!
Maria: Păi, după cum spui chiar tu, prea le cauţi...
Lucian: Da, tot eu le caut; cu lumânarea...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muchii

Muchii strâmbe, muchii albe
Diforme şi umbrite
În unghiuri cifra vi-o cântaţi
Când drepte când lungite.
Figura voastră stă portret scurgându-se-n carouri
Iar romburile toate-n piept
Din cubul mingilor poet
Sclipesc pătratice, încet
Pe muchii cad în goluri.

Triunghi să fie Dumnezeu
În unghiuri isoscele
Rotunde lumi pe-un vârf de stea
Cutia-şi închide-ntr-o parte,
Pe latura stângă, pe muchia din ea
Pe marginea bruscă de carte.
Dreptungiuri mai mari şi dreptunghiuri mia mici
Din stele cobor piramide.
Privit dintr-o parte ai zice că-i cort
În care inele stelare
Se’nvârt tot în cercuri până uită de tot
Ce figură cu muchii-i un soare.
Curg valuri prin vremuri
Pe muchii de stea
Cresc cruci ascuţite la colţuri ...
Lumina se-avântă şi se taie din ea
În curbate bucăţi, curcubee
Pierdută se-nvârte geometric şi ea
Pe muchii de spaţiu,
Calea Lactee.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Dar nu asta contează acum. Aveţi sau nu dinozauri, aici, pe planeta voastră, pe suprafaţa ei, în această pădure, ori în altă parte?
Nick: Nu cred să avem aşa ceva aici. După descrierea pe care le-ai făcut-o... Nu avem asemenea creaturi bizare pe planeta noastră.
Maria: Nu?! De ce?
Nick: Ce rost ar avea asemenea animale imense pe suprafaţa planetei?
Maria: Păi... şi planeta voastră este imensă. Parcă ai spus că este cam cât Jupiter.
Nick: Nu. Ceva mai mare decât Jupiter al vostru. În plus, spre deosebire de Jupiter, care este o planetă gazoasă, aceasta are întreaga suprafaţă solidă.
Maria: Cu atât mai mult. Dacă e mai mare decât Jupiter şi în plus, mai e şi solidă, dinozaurii ar avea destul loc aici. Ba chiar destul de mulţi. Creaturi imense pe o planetă imensă...
Nick: Nu înţeleg. Crezi că dacă planeta noastră este atât de mare, e obligatoriu să existe creaturi gigantice care să o populeze, doar pentru că ar avea destul loc?
Maria: Nu asta doream să spun... Dar ar fi fost interesant să-i văd, să-i studiez... Dinozaurii vii... Ar fi fost de-a dreptul fantastic! Nu ştie nimeni aproape nimic despre ei, totul se bazează pe simple presupuneri sau deducţii logice, tot ce se ştie sunt de fapt simple speculaţii, ar fi fost interesant să aflu câte ceva sigur despre ei.
Nick: Nu cred că dacă ar fi existat dinozauri aici, ar fi semănat cu cei de pe Terra, cel puţin sub aspect comportamental, deci nu cred că ar fi fost interesant de studiat, n-ai fi avut ce să afli despre ei.
Maria: Ai dreptate. N-aş putea să-mi închipui cum ar arăta nişte dinozauri fioroşi, dar inofensivi, căci probabil aşa ar fi fost dacă ar fi existat aici.
Nick: Aşa-i.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!