Cândva lumea era perfectă

Cândva lumea era perfectă,
Iar noi convinşi că aşa va fi mereu.
Eram fericiţi în acea lume,
Apoi ranchiuna a început să bombăne-n mintea pământească.
Apoi a apărut, grăbită, Îndoiala cu capul ei de spini.
Şi-ndată ce Îndoiala a rupt plasa
Tot felul de gânduri drăceşti
Au sărit dincoace prin ea –

Am distrus lumea care ne-a fost dată
Pentru iluminarea noastră, pentru viaţă –
Pietrele geloziei, pietrele
Fricii, ale lăcomiei, ale invidiei şi-ale urii
Au stins lumina.
N-a fost nimeni fără o piatră-n mâna lui sau a ei.
Ne-ntorsesem acolo,
Exact în locul de unde-am plecat.
Ne izbeam unul de altul
În întuneric.
Şi nu mai aveam un loc în care să trăim, de vreme ce n-am ştiut
Cum să trăim împreună unii cu ceilalţi.

Apoi unuia dintre cei care se poticniseră i-a fost milă de cineva
Şi-a împărţit cu el o pătură.
O scânteie de omenie a aprins o lumină.
Lumina a deschis o ferestruică-n întuneric.
Toţi lucrau împreună pentru a construi o scară.
Un om din Clanul Vântului a urcat primul în lumea următoare...
Şi-apoi celelalte clanuri, copiii acelor clanuri, copiii lor
Şi copiii lor, pe tot parcursul timpului –
Până acum, în lumina acestei dimineţi, până la tine.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut o perioadă în care eram ocupată cu propriile mele probleme şi griji. Apoi, am călătorit în acele zone unde există victime ale minelor de război, am mers pentru prima dată într-o zonă de război şi am văzut acolo oameni care aveau cu adevărat nevoie de ajutor. Cunoşti oameni care nu mai ştiu unde se află părinţii lor sau copiii lor şi care nu au suficientă hrană. Apoi, te trezeşti dintr-o dată şi îţi dai seama cât de norocos eşti şi îţi dai seama că grijile tale nu reprezintă nimic în comparaţie cu problemele acelor oameni. Nu îţi mai faci griji pentru tine, îţi faci griji pentru ceilalţi şi, astfel, evoluezi ca om. Asta m-a ajutat să scap de falsele griji din mintea mea. Şi te face să ai o viaţă fericită.

Angelina Jolie în revista "Psychologies"
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Cu toţii ştim că-n întuneric
Nu-ţi poţi vedea nici măcar chipul,
Ca într-un câmp ce-a fost feeric
Acum, tot ce-a rămas e zidul.

Un zid pe care-n aparenţă
Nu-l poţi străpunge nici cu gândul.
Privit din astă existenţă
Nu poţi, nu ştii, nu-ţi vine rândul...

Şi te întrebi "Cum să-ndrept eu
Un rău, ceva greşit departe?"
Şi-ncerci, gândeşti, aştepţi mereu,
Dar tot ce vin sunt voci deşarte.

Ai vrea să pleci ca din coşmaruri,
Să te trezeşti şi să-ţi vezi drumul
Dar cele rele sunt ca valuri,
Tot ce fac ele: lovesc ţărmul.

E întuneric înc-afară,
Tu stai şi-asculţi cum vine valul,
Aştepţi să te înece, dară
Vine rapid, loveşte malul

Şi apoi pleacă iar tu rămâi
Cu faţa iar la zidul rece,
Înţelegând că ziua întâi
A venit iar şi nu mai trece.

"Oare pe când eram Adonis
M-am gândit eu măcar o clipă
Că o s-ajung în lumea Hades?"
În mine-acum tot parcă ţipă...

"Când un Hyperion, departe
Eram umblând prin lumea vie,
Acum ca Sisif, o, deşarte
Munci lungi mi-au fost lăsate mie!"

Aceste gânduri ce deprimă
- şi totuşi cred că definesc
Starea în care se alină
Cei suferinzi care trăiesc -

Sunt gânduri de fiinţă vie
Din lumea nouă, dar apusă,
O lume care încă ştie
Ce-i o lumină ştearsă, dusă.

Acesta e moment prielnic
Ce l-a găsit o rază scurtă ;
Lumina ei apare veşnic
Prin zidul plin de ură mută!

Cred că e Zeus ori Poseidon
Aruncă fulgeri ori tridenturi,
Ares ori Marte într-un ton
Îndreaptă lumea, strică ziduri!

Lumina ce tocmai răsare
O cunoşteam, în timp pierdută
Şi-o văd din ce în ce mai tare
Se-apropie, dansează, cântă...!

Deodată mintea mi-am deschis.
E-adevărat, este-o Lumină
Ce o ştiam departe în vis,
Acum o văd, deloc străină.

Afrodita, Hera, Diana
Într-o sirenă toate-aduse
Cum Cătălin şi Cătălina
Şi-au marcat clipele alese.

Aşa şi Ea străbate-n noapte,
Dărâmă zidul ce opreşte
Şi gândul, viaţă, fericire
Redând dorita libertate!

Să mulţumesc mă-nchin puternic
S-ajung la glezne s-o învălui...
Plecat, rămân acolo veşnic,
Vreau doar să pot aici să stărui.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurele se ţine de trucuri

În lumea de dinaintea acestei lumi erau de toate pentru toţi,
Asta până când cineva n-a mai respectat regulile;
Cică Iepurele-ar fi păcălit lumea folosindu-se de lut şi de vânt.
Toţi erau sătui de trucurile lui şi nimeni nu voia să se joace cu el.
Era singur pe lumea asta.
Aşa că Iepurele s-a gândit să inventeze o persoană.
Şi când a suflat în gura acelei creaturi primitive,
Curios să vadă ce se va întâmpla,
A apărut omul de lut.
Iepurele i-a arătat omului cum să fure un pui de găină.
Omul de lut s-a conformat.
Apoi i-a arătat cum să fure grâne.
Omul de lut s-a conformat.
Apoi i-a arătat cum să fure nevasta altuia.
Omul de lut s-a conformat.
Iepurele s-a simţit important şi puternic.
Omul de lut s-a simţit important şi puternic.

Şi-odată ce omul de lut s-a pornit, n-a mai putut fi oprit.
Odată ce-a înhăţat prima găină, el a vrut toate găinile.
Şi,-odată ce-a pus mâna pe nişte grâne, a vrut toate grânele.
Şi-odată ce a furat o soţie, el vrut toate soţiile.
Era mereu flămând.
Apoi a prins gust pentru aur şi a dorit tot aurul din lume.
Apoi pentru pământ şi pentru orice altceva vedeau ochii lui.
Dorinţa-l îl împingea să dorească mai mult.
Curând au venit la rând fel de fel de ţări – şi-apoi tot comerţul.
Dorinţa a infectat planeta.

Noi am pierdut noţiunea scopului şi rostul vieţii.
Noi am început să ne uităm cântecele. Să ne uităm poveştile.
Nu-i mai puteam vedea şi auzi deloc pe străbuni,
Nici vorbi cu cei de partea cealaltă a mesei din bucătărie.
Pădurile-au fost pretutindeni puse la pământ
Şi Iepurele nu mai avea niciun loc de joacă.
Trucurile Iepurelui s-au întors împotriva lui.

Iepurele a încercat să-l aducă pe omul de lut pe calea cea bună,
Iar cum omul de lut nu voia deloc să-l asculte
Iepurele a realizat că făcuse un om de lut fără urechi.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

poezie celebră de Jacques Prevert
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Matinală ca de fiecare dată, stau în scaunul pierdut...
Mă ridic spre a zări lumina şi apoi mă ascund...
O lumină vie mă acoperă cu un văl de lumină,
Suspin, lăsând loc adierii de vânt...
Stau în lumina din mine...
Mă apropi de vers,
Mă ancorez în sufletul meu
Descriu cuvintele până devin chiar lumină roz,
Privesc lumina până devin spaţiu...
Adorm cu ultimele cuvinte...
Timpul se adună...
Lumina devine ultima speranţa spre rai...
Dumnezeu îmi dă mâna şi mă priveşte atent
Sunt doar un om... visez şi mă luminez...
Timpul se risipeşte în vămi...
Sufletul mi-e luminat...
Ultimele cuvinte se scriu înrămat..
Devin o rază de soare... devin un fir de iarbă
Devin o stea sau poate luna ta...
Stai în lumină... timpul se risipeşte în zori...
Cuvintele vor reacţiona
Până ce lumea va fi mai bună
Împreună vom evolua
Şi vom risipi valurile tulburi ale întunericului.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Dacă accept ceea ce spui tu, precum că sunt nenăscut şi aceasta este unica Realitate fără formă, deci liberă de o astfel de limitare. Apoi tu spui că Dumnezeu nu a creat "Lumea" pentru că Realul nu poate da naştere irealului, falsului. Căci creaţia ca şi "Biblia" sunt doar gânduri care ne separă de Dumnezeu. Dacă accept toate astea atunci cum apare întreaga lume, cum apare mintea, dacă vei spune că ea "creează lumea definind-o", cum rămâne cu Iisus care are o formă, el cum a apărut? A. M: Dragul meu, dă-mi voie să-ţi alung toate frământările tale, pentru că e foarte, foarte simplu. Toate acestea, toate formele, întreaga "creaţie" implicit Iisus apar prin visare. Iudeii au visat la un Mesia şi aşa a apărut visul numit Iisus pe care apoi tot ei l-au negat. Iar dacă un creştin îl visează pe "Iisus" că îi spune nu ştiu ce baliverne creştine fii sigur că el va crede asta. Tot ceea ce egoul numeşte "eu, lumea şi "Dumnezeu" e doar visare în vânt, nimic altceva. Toată lumea visează în noapte şi creează o lume de care nimeni nu se îndoieşte şi nimeni nu regretă Disoluţia, colapsul ei la trezirea din zi. Exact aşa pare că apare lumea care de fapt e doar simplu onirism. NIMIC NU A FOST NĂSCUT VREODATĂ ŞI NIMENI NU POATE MURI!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haine de lumină

În lumina Ta Divină
vrem Isus să ne scăldăm
să trăim fără de vină
pe veci Domn să te avem

vrem lumina mântuirii
Tu Isuse să ne-o dai
izvorul neprihănirii
să fim cu Tine în Rai

în lumina Ta curată
toţi azi ca să ne zidim
o viaţă fără pată
pe pământ ca să trăim

vrem să fim cu toţi lumină
raze vii de pe pământ
pentru patria Divină
şi al vieţii viu Cuvânt

toţi dar să ne îmbrăcăm
chiar în haine de lumină
pe Hristos să-l onorăm
până când El o să vină

curgă dar de azi lumina
din noi toţi pe acest pământ
să-l cinstim întodeauna
pe al nostru Mire Sfânt

El ne este sărbătoare
şi lumnină şi menire
Isus ne este un soare
ce ne-mbracă în iubire

haideţi dar acum cu toţii
să-i dăm fiinţa şi iubirea
Isus chiar şi-n clipa morţii
să ne fie mântuirea

ale Lui cuvinte sfinte
să străluce azi în noi
pe a vieţii aşezăminte
toţi să fim de fire goi

din lumină spre lumină
tot mai mult noi să privim
să-i dăm viaţa-n veci deplină
Mirelui ce îl iubim

curgă dar lumina sfântă
fiinţele să ne inunde
ca noi toţi să fim la nuntă
unde lumea nu pătrunde

fie-i glorie -- onoare
Celui Sfânt ce ne-a creat
să-i cinstim Numele-i mare
fie-n veci gflorificat

poezie de Ioan Daniel Bălan (2 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ganduri pentru ieri...

Am sperat mereu
Că ai să te întorci,
Că vom fi din nou împreună.
Dar, aştept … aştept…
Oare toate punţile de legătură s-au rupt?
Oare nu mai există nimeni
Care să-mi spună ceva despre tine
Sau să-ţi spună ceva despre mine?
În fiecare noapte mă întreb:
De ce ne-a fost dat să ne întâlnim
De ce n-am trecut unul pe lângă celălalt ca doi străini,
Fără să ne privim măcar…De ce?

Nu are rost să mă frământ:
Am fost două paralele
Care atunci, în acea clipă
Au atins infinitul
Dar, doar pentru o clipă.

poezie de Elena Dumitrescu
Adăugat de Carmen Iosipa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la urmă, educaţia nu prea este teore­tică. E practică. E important ce văd copiii la tine, nu ce le spui. Cum te îmbraci, cum te comporţi, în ce crezi. În mod subliminal, ei preiau acele lu­cruri în care crezi şi în care au crezut şi bătrânii tăi. Ăsta e lucrul care mă îngrozeşte azi. Am sen­zaţia, din ce văd, că cei tineri au certitudinea că lumea a început cu ei. N-a mai fost nimic înainte. Aflaţi că în fiecare dintre noi sunt ceilalţi. Sunt cei de dinainte. Aceasta e o pierdere de identitate la nivel mondial. Lumea înnebuneşte uşor.

Mircea Diaconu în interviu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reporterul: Ce mai faci, Ioane, cum o mai duci?
Ion: Mulţămesc, bine! Fur... Adica, noa, mă privatizez şi eu, ca să nu ramâi de prost. Să nu-mi zâcă copiii când or fi mari: "Mă, tată, toată lumea s-o privatizat, numa' tu, ca fraieru', nu!"
Reporterul: Fii mai clar, Ioane, fă-ne să-nţelegem!
Ion: Mă rog frumos. Eu credeam că a-nţăles toată lumea, că nu-i aşa greu, noa.
Reporterul: Nu ideea cu furatul. Pe aia cu privatizarea, cum te privatizezi...
Ion: Păi, da, pă aia. Că până acum... adică până la răscoala din decembrie, ştii matale, ni se zâcea că toţi suntem propritari. Acum se zâce că fiecare este propritar. Şi atunci, ce fac io? Păi, duc acasă toate lucrurile pe care eram propritari toţi.
Reporterul: Cum ştii tu cât anume îţi revine ţie?
Ion: Cum ştiu? Ehe, mintea ţăranului, tinere, mintea ţăranului, că isteţ ca ţăranu', ehe... Păi io calculez simplu. De pildă, să zicem că dacă văd o roată. Acu io-mi închipui că dacă am fost propritari toţi... apoi nu-i toată a mea. De aia nu fur toată roata... dar iau şi eu acolo de-o spiţă. Azi o spiţă, mâine o spiţă.... şi p-ormă-mi fac un SRL....

replici din Unda veselă, sceneta "Interviu cu Ion" de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, Olarul

A fost odată un Pământ pustiu
Pustiu şi gol, sărac, nepopulat,
Singur, în întuneric, inundat,
Acoperit de ape... nimic viu...

Apoi, a dat poruncă şi-a adus
Lumină, fără sori şi fără stele
Lumină din Lumina lumii mele,
Din Fiul Său întâi născut, Isus.

Apoi, a separat ape de ape,
Şi cerul a luat astfel fiinţă
N-o să vă spună asta vreo ştiinţă,
Nici vreun arheolog să v-o dezgroape.

A treia zi, a scos uscat la suprafaţă
Mări şi oceane ne-a făcut, şi lacuri
Croite să dureze peste veacuri,
Şi pomi, verdeaţă, început de viaţă.

A patra zi, ne-a dat soare şi lună,
Şi stele fără număr ne-a făcut,
Le-a pus pe cerul mare şi tăcut
Şi lumea noastră era tot mai bună.

A cincea zi, a pus viaţă în apă
Şi păsările au umplut tot cerul.
Încet, încet, întreg atelierul
Le-a făcut loc atât cât să încapă.

A şasea zi, a frământat un lut,
Pământ şi apă, şi-a făcut Adam,
Din coasta lui, pe Eva, gram cu gram,
Bijuterie pe-un pământ plăcut.

A şaptea zi, Olarul obosit
S-a odihnit de truda-i creatoare,
Privind satisfăcut uscat şi mare,
Şi binecuvântând tot ce-a făcut.

poezie de Petrică Conceatu din Volum în lucru - "Geneză" (7 martie 2017)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În altă viaţă am fost un râu

în altă viaţă am fost un râu
iubita mea era o salcie
cu dragostea despletită
câteodată frunzele ei
îmi acopereau trupul
câteodată se închidea în sine şi plângea
adesea o mângâiam unduitor

într-o zi iubita mea a plecat
în căruţa unui lemnar
în locul ei
pe un ciot
se odihnea adesea
o codobatură

eram furios şi pentru o vreme
n-am mai privit malurile
până când o femeie necunoscută
privind prin mine pietrele
a vrut să afle rostul pământului
şi s-a lăsat să cadă
ca o pană de codobatură
ca o frunză de salcie

a plutit o vreme
cât m-au ţinut braţele
apoi am sărutat-o
şi a rămas în voia mării

deseori iubita mea cântă
la miez de noapte
vrăjeşte pescarii

iar eu întind degetele
prin siajul bărcilor

poezie de Ionuţ Caragea din Poezii de dragoste (2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

Am să vă spun acum pe scurt
Cum a fost la început.
Dumnezeu ne-a conceput
Dintr-o bucată de lut.
Când peste noi a suflat,
Cu viaţă ne-a înzestrat.
Apoi, Dumnezeu ne-a dat
Sfaturi bune de urmat.
Ne-a-învăţat cum să muncim
Şi viaţa cum s-o trăim.
De copii să avem parte
Să ducă viaţa mai departe.
Aşa a fost la început
Când viaţa a apărut.

poezie de Dumitru Delcă (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ţinti jos, ţinteşte sus. Lasă realismul deoparte, dacă oamenii de succes în lume ar fi fost realişti, azi tu nu ai fi vorbit la telefonul mobil ce ţi se pare o banalitate, pentru că un om visător nu s-ar fi gândit să transmită informaţia printr-un fir de telegraf. Dacă lumea ar avea numai realişti, nu ai avea internet, nu ai avea frigider, nu ai avea transport, nu ai avea NIMIC. Nu realiştii lasă urme pe acest pământ, ci nebunii visători. Eşti pesimist şi realist? Sapă-ţi o groapă şi sari în ea. ORICUM o să mori aşa că de ce să nu o faci acum? E mai comod. Cu cât eşti mai nebun şi visător cu atât vei realiza mai multe în viaţă. Pământul e rotund? Nebunul care a zis asta a fost ars pe rug. Obiect mai greu decât aerul să zboare? Au râs toţi de fraţii Wright. "La început te ignoră, apoi râd de tine, apoi se luptă cu tine şi apoi TU câştigi" a zis Ghandi care a eliberat de unul singur, fără armată întreagă Indie de sub colonizarea Imperiului Britanic care era una dintre cele mai puternice puteri militare ale momentului.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o lume a separării, uniunea este răspunsul şi soluţia. Într-o lume a competiţiei, cooperarea este răspunsul şi soluţia. Într-o lume a fricii, judecăţii şi urii, iubirea este răspunsul şi soluţia. Toţi suntem zmei până când e nevoie să iubim, să cooperăm şi să unificăm gânduri, oameni, triburi şi resurse cu ceva ce e diferit de noi. Atunci nu mai vrem nimic din toate astea şi alegem fără să clipim separarea, judecata, indiferenţa, ura. De aici rezultă lumea în care trăim, bolile ce le suferim, lipsurile şi sărăcia sufletească şi materială. Când vom face pentru cei care au nevoie lucrurile pe care le pretindem pentru noi, atunci vom fi câştigat dreptul la o altă realitate. Până atunci, nimic nou, nimic bun, doar acelaşi cerc vicios. Dar hei! E o nouă zi şi lumea îşi aşteaptă binefăcătorii. La treabă deci!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare nimănui

aş fi început cu
dragă Moş Crăciun dar
auzi tu
de juma de veac
an de an
mi-ai demonstrat prea multe

când eram mic
la mine venea doar Moş Gerilă
fiindcă tu
te duceai numai la copiii secretarilor de partid
deşi eu pe tine te voiam
pentru tine se certau părinţii mei
în fiecare decembrie
la ziua de salariu

apoi
după ce ai venit la perechea aia controversată
cu nişte kalaşnikov-uri - eu eram deja sărit de 22 de ani
mă aşteptam ca măcar începând din acel an
să recuperezi ceva pentru mine
tu, nimic - şi ce să mai cred?

ascultă, moşu
părerea este deja o certitudine când
de milioane de copii din întreaga lume
te cam doare la bască
în aia a renului...
iar la cei puţini
pe care îi serveşti impecabil
o faci din interes

pentru tine
anul ăsta o să prepar
o colivă festivă

pentru tine
cos buzunarele
zidesc uşa
astup hornul
dau drumul la pitbull
pun alarma
şi toate capcanele
ca în home alone
ştii ce?!
mai du-te-n frigul tău acolo şi nu mai minţi lumea
ipocritule...
pun pariu că nici măcar nu eşti moş
poate cumva doar o idee
de pe urma căreia profită negustorii
îndemnându-ne să fim... doar noi
ăia mai buni
buni cu profitul lor... fireşte

anul ăsta mi-am propus să devin nou-născutul
îmi voi încropi din păcatele mele o iesle
voi aştepta steaua care-mi va lumina drumul
spre o vreme în care voi fi bunul anonim
cel puţin unui copil anonim

lumea a început deja să înţeleagă că
nu avem nevoie de tine pentru ca să devenim zilnic
ceea ce tu
nu eşti în stare nici măcar
o zi din an

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu are chipul meu

într-o noapte
în cel mai profund vis
dintre toate visele mele
am văzut Începutul:

Dumnezeu are chipul meu
şi eu am chipul Lui Dumnezeu –
suntem una şi aceeaşi Fiinţă:
iubim împreună şi
urâm împreună
într-o dualitate revoltătoare
laică şi religioasă deopotrivă

oricând eu mă pot duce în locul Lui
şi El poate veni în locul meu
pentru că locuim în aceleaşi trupuri
şi în aceleaşi iluzii despre ce ar putea fi

eu sting lumina acum în cameră
pentru că e târziu şi trebuie să dorm
şi odată cu mine se duce şi El la culcare –

nu e adevărat că Dumnezeu nu doarme!

la câte are pe cap
mă şi mir că nu a înnebunit până acum
şi nu a intrat în concediu medical
acolo
în lumea Dumnezeilor
din care facem parte şi noi

poezie de Emilian Mirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visând într-o lume diferită

Uneori suntem un pic naivi
trăim într-o lume imaginară,
care pictează cum copiii sunt neajutoraţi,
pentru că ei nu cunosc ipocrizia
şi nu au scuturi pentru a se proteja.
Ei sunt sensibili, vulnerabili,
visând într-o lume diferită,
liberă, afară din această cutie.
Fără prejudecăţi,
fără nebunia celor mari.
Uneori sunt atât de fragili
de ţi se rupe inima într-o mie de bucăţi.
Copiii au mult de învăţat,
cum trebuie să repare
tot ce alţii au distrus fără milă.
Adunaţi-vă şi de fiecare dată când se vor gândi
rămâne o cicatrice în plus, în suflet.
Asta îi face să fie mai preţioşi şi mai puternici,
uşor determinaţi pentru a face dreptate,
într-o lume atât de imperfectă.

poezie de Eugenia Calancea (10 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!