Apă

M-am născut într-un an secetos. În vara aceea
mama aştepta-n casa biciuită de soare
şi de vântul uscat, care nu se mai oprea,
ca bărbaţii să revină seara acasă
şi să aducă apă de la o fântână de departe.
Venele frunzelor secaseră, iar rădăcinile se subţiaseră.

Toată viaţa m-am temut de reîntoarcerea acelui an,
fiind convins că se află încă undeva pe aici,
prin apropiere, ca sufletul duşmanilor morţi.
Teama de a-mi simţi gura plină de praf mă-nsoţeşte pretutindeni,
de aceea eu sunt soţul credincios al ploii,
iubesc apa fântânilor şi-a izvoarelor
şi gustul acoperişurilor din apa bidoanelor.

Sunt un om uscat a cărui sete este-o laudă adusă norilor
şi-a cărui minte are forma unei ceşti.
Cea mai mare plăcere-a mea este să mă trezesc noaptea,
după câteva săptămâni de secetă, şi să ascult ploaia.

poezie de Wendell Berry, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

de ce m-am născut, aici, între voi
din lacrima pământului şi ţipătul vântului
de ce n-am pleca de aici, dintre voi
aici, sunt biet buştean uscat
plutind haotic pe un val ireal
offf, ce trist ideal
să bat la poarta sorţii, să joc, un joc cu morţii
Doamne, de ce m-ai trimis în această lume
aici si lumina e pustie
ascult, ascult, cum plânge timpul
sau curg anotimpuri prin geamul spart
aici, nu-i nimeni
ştii, aici, am devenit şi eu un nimeni

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut în Câmpia Română

Laudă Domnului pentru că eu,
În casa părintească de lângă fântână,
La ceas sfânt, rostit de Dumnezeu,
M-am născut în Câmpia Română.

De atunci, anii trecut-au mereu,
Destinul nimic nu amână –
În tot ce mi-e scris în frunte, e-al meu,
Eu, cel născut în Câmpia Română.

Nu uit niciodată clipa cea sfântă
Şi simt asupră-mi o Cerească Mână,
Care în orice clipă mă binecuvântă,
De când născut sunt în Câmpia Română!

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel fierbinte

E uscat pământul,
Sufletul mă doare
Ca nu bate vântul,
Nu trezeşte-o boare.

Arşiţa de soare
Frige şi cuvântul;
E uscat pământul,
Sufletul mă doare.

Rog pe Domnul Sfântul
Cu puterea-i mare
Să adape câmpul
Mort de însetare,

Că-i uscat pământul.

rondel de Ioan Friciu (2018)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut în România

M-am născut în România,
Ţara unei guri de rai,
Unde Mioriţa-şi plânge
Oful pe-un picior de plai.

M-am născut în România,
Ţara Munţilor Carpaţi,
Cu-ale lor creste semeţe
Şi păduri cu brazi înalţi.

M-am născut în România,
Cu podişuri şi câmpii,
Râuri, Dunăre şi Mare,
Aur şi-alte bogăţii.

M-am născut în România,
Într-un sat ca multe alte,
Cu oameni de omenie,
Cum sunt oamenii la sate.

M-am născut în România,
Ţara mea cu mândru nume,
Ce-l port cu mândrie-n suflet,
De când rătăcesc prin lume.

M-am născut în România,
Lângă murmur de izvor,
Iar când mi-o veni sfârşitul,
Tot acolo, vreau să mor!

M-am născut în România,
Ţara strămoşilor mei,
Şi vreau, când va fi să fie,
Să putrezesc lângă ei...

poezie de Nicu Andriţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busuioc uscat

noaptea lăcrimează şi norii se agită
la o casă se închid ferestrele
şi se citesc mai departe stelele

vântul se trezeşte din somn şi flutură
satul deschide un ochi
nu merită mai mult zăpuşeala

mirosul de busuioc uscat
pătrunde prin odăile cu icoane
nu pot să dorm
ce frumos este să simţi aerul
cum te ridică-n cuvinte

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se admite, în general, că involuntare sunt actele comise prin constrângere sau din ignoranţă. Actul comis prin constrângere este cel al cărui principiu se află în exterior, fiind de aşa natură încât cel ce execută sau cel ce suportă acţiunea nu contribuie cu nimic la aceasta, de exemplu când vântul sau un om cu autoritate duce cu sine pe cineva într-un anumit loc. Cei care acţionează din constrângere, şi deci împotriva voinţei lor, o fac suferind, pe când cei ce acţionează de dragul a ceea ce este plăcut şi frumos o fac cu plăcere. Se pare deci că actul executat prin constrângere este acela al cărui principiu ne este exterior şi la cel ce suportă constrângerea nu participă cu nimic.

citat clasic din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-acasă

Sunt acasă!
Graurii mi-au adus sperietori şi urme de cizme
în picioarele descălţaţilor.
Sunt acasă...
Pisica linge cactusul stropit cu apa
în care mama a spălat peştele.
Sunt acasă!
Cireşele dansează pe masă.
Tata şi-a făcut bagajul cu un an într-o secundă.
Mama şi-a pus pe geam
ochiul din care porumbeii nici nu mai vor să se-ascundă.
Sunt acasă!
Şi iarba mă aşteaptă îmbrăcată în coasă
şi în mireasă
să-i zic
şi să tac
Da!
Sunt acasă!
Să te tai sau până mai vin din casă-n-casă
că te văd să mă prefac?

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reacţie la vorba aceea : " Olteanul e sigur acasă dacă îi vezi rufele întinse la uscat"

Vorbă mare - ţine minte:
Zise ieri a lui Melinte,
Rufe am, că schimb bărbatu'
Într-un an vă schimb tot satu'!

epigramă de Valeriu Ene din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa aceea era blestemată; la nici două săptămâni după ce m-am mutat în ea, mi-am înşelat nevasta.

Marius Zaharia în Taxa de protecţie şi alte tentative de umor
Adăugat de Marius Zaharia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti Iubirea

Cândva, într-un demult al demultelor mele
când zorii-mi seduceau primăveri
Ursa Mare s-atingă,
aici, în milimetrul universului meu,
m-am temut...
m-am temut de luceferi... de nori...
sau poate de brumele toamnei...!
M-am temut şi vroisem să fug...
să ies din propriul meu vis...
şi apoi... să m-ascund...!
Ci Tu (?) m-ai oprit...
m-ai tras înapoi şi mi-ai spus:
"Nu! Aceea e uşa din dos...
departe de Astru...
de înalt... de adânc...
departe de Calea Lactee...
aceea-i o poartă-n abis...!"
Şi-atunci, am rămas...!
Am rămas dar apoi, ne-mpăcată de însămi,
de rostiri nechemate...
de chemări nerostite...
vinovată de dor inutil risipit,
din nou am pălit...
am pălit precum floarea ce tulpina i-o rupi...
şi, cu suflet înfrânt,
am vrut să cobor de pe propriu-mi altar...
să alerg în neant...
ci Tu (?) m-ai certat:
"te-aşteptă un semen -mi-ai spus-
nu vrei să-i alini un durut?"
şi-am rămas...
Am rămas dar, în urmă, din nou m-am oprit...
m-am întors în confuz...
am fugit spre-ntuneric...
m-am dus către Stix...!
Rânduism steluţe-n cununi pentru talerul toamnei,
dar, nimic n-am mai vrut!
Ardeam de dorinţă să-mi smulg din fiinţă averea-mi
şi apoi să mă-mprăştii pe lespezi îngropate-n prihană,
jertfă să m-aduc inerţiei...
dar Tu (?) mi-ai surâs: "nu, mai rămâi, am nevoie de tine!"
Iar eu, am rămas!
Am rămas şi acum sunt aici, din nou către nimb de lumină,
din nou în zenit, din nou ocrotită de vis!
Sunt aici! Sunt Prezent şi, în zâmbet şoptit, te întreb:
cine eşti? nu eşti înger? nu eşti propriul meu cuget?
atunci ştiu, eşti mai mult de atât:
Eşti Iubirea!

poezie de Iulia Mirancea (6 martie 2013)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi pasă, tinere poet? De ce vrei tu să ştii cine sunt şi de unde vin eu?... M-am născut, ca şi tine, în valea plângerii şi toţi nefericiţii care se târăsc pe pământ sunt fraţii mei. Aşadar, este oare atât de mare acest pământ, pe care îl cuprinde un singur gând şi pe care o rândunică îl înconjoară în numai câteva zile? Ce poate fi atât de ciudat şi de misterios într-o existenţă ome­nească? Ce influenţă atât de mare crezi tu că ar avea o rază de soare căzând, mai mult sau mai puţin vertical, peste creştetele noastre? Haida-de! Toată lumea aceasta este foarte departe de soare — este o lume foarte rece, foarte palidă şi foarte îngustă, întreabă vântul câte ore îi trebuie ca s-o răscolească de la un pol la altul.

citat celebru din romanul Lelia de George Sand
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În urma ta Doamne, ajută-ne, să fim cei dintâi...

mi-e dor uneori nu de timpul de ieri
ce de timpul de demult
când nu ştiam că sunt om
mă credeam pe atunci ieşită din poveste
şi mă bucuram că am scăpat
din lumea zmeilor-paraleilor
şi-a zgripţuroaicelor
şi-a tuturor acelor făpturi
pe care, minte de copil,
nu ştiam că fac parte din viaţă.
mi-e dor nu de timpul de ieri
ce de timpul acela
când oamenii ieşeau şi intrau în poveste
când câmpurile gemeau de floare
când încă mai împrăştiau nestingherite
nestemate de triluri, păsări.
mi-e dor de oamenii aceia mărunţi
cu suflete mari cât soarele
mi-e dor de simplitate
de adevăr
de puritate
mi-e dor de curăţenia aceea
mirosind a var, cenuşă, rozmarin şi busuioc.
mi-e dor de casele acelea
în care se adunau copacii seara
să asculte la gura sobei poveşti
în miros de tutun şi aromă de scortişoară.
mi-e dor, nu pot să spun cât mi-e de dor
de oamenii de sub cruci
de lumea lor sfârşită ca o poveste.
mi-e sufletul o lacrimă
pe care nu vreau să o plâng de treamă
că odată cu ea mi-ar lua toate amintirile.
copilăria mea încă mai doarme somn liniştit
în numele de pe cruci
şi mă trezesc îmbrăţisând iarba, pământul
mai râd uneori ascultand trilurile păsărilor
când îmi pare că voci cunoscute mă strigă pe nume
şi atunci le răspund toată numai zâmbet.
Doamne, in ziua Aceea îţi las sufletul meu
carte deschisă să ne strigi pe nume.
în urma ta, din prea marea mea dragoste,
ajută-ne să fim cei dintâi.

poezie de Valeria Tamaş (mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Julia Miller

Ne-am certat în dimineaţa aceea,
Pentru că el avea şaizeci de ani, iar eu treizeci –
Şi eram nervoasă şi însărcinată cu un copil
A cărui naştere mă înspăimânta.
M-am tot gândit la ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o
Acel suflet tânăr, înstrăinat,
A cărui trădare am ascuns-o
Măritându-mă cu un om bătrân.
Apoi am luat morfina şi m-am aşezat să citesc.
Peste întunericul care îmi acoperea ochii
Mai văd şi acum sclipind în lumină aceste cuvinte:
"Şi Isus i-a spus,
Adevărat, adevărat îţi spun,
Astăzi vei fi cu mine în paradis."

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul fără saţ nu se poate sătura, tot aşa cum apa, oricât de multă, nu-l poate astâmpăra pe cel a cărui sete nu se naşte din lipsă, ci din arşiţa măruntaielor aprinse: aceea nu e sete, ci boală.

citat celebru din Seneca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochiul magic

Când noaptea nu va fi nici neagră, nici albă
lumina din interior mă va înghiţi,

voi uita pe unde am fost şi dacă am fost
ori am lăsat la alţii ce am avut,

mă voi despărţi cu totul de trup
chiar şi gândurile mă vor părăsi,

o umbră poate să-şi aducă aminte
de soare când m-am ascuns,

voi întra într-un labirint fără ieşire
în care şi steaua mi se va topi.

Nu voi mai simţi nici vântul, nici ploaia
somnul nu-mi va mai fi somn,

voi iubi altfel decât am ştiut
fiindcă inimă nu voi avea,

doar un ochi mă va călăuzi
de voi vedea universul întreg.

Tu, iubito, dacă vei fi undeva prin el
am să te recunosc cu ochiul magic.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!