Trist decor

Te-agăţi naiv de viitor cu gândul tău măreţ şi bun...
Poet al timpului nebun, ai face bine să mă crezi:
Mulţimea-n care mistuieşti îţi va preface visu'-n scrum.
Apocalipsa a-nceput în sufletele verzi.

Trăim în lumea umbrelor, nimic din tot ce este sfânt
Nu vom mai întâlni prin cânt — şi multe se vor pierde.
Încearcă doar să intuieşti, chiar dincolo de-al meu cuvânt,
Şi să te bucuri că mai poţi în suflet să fii verde.

Devine tot mai plumburiu, iar omul ce credeam că-l ştiu,
Nu te mai vrea la fel de viu, cum arta ta o cere.
Trăirea ce o vrei ca leac, va fi târâtă în pustiu,
Măcelărită-n mod barbar. Redusă la tăcere.

Deja se poate observa imensul gol din ochii lor
Şi cum, în acest trist decor, devin simple obiecte.
Se pierde suflet şi-adevăr şi-ncet îţi pierzi şi tu din zbor,
Dar ăsta-i mersul — nu te poţi împotrivi, poete...

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

O artă

Arta de-a pierde se'nvaţă zi de zi.
Sunt lucruri create spre'a se pierde –
Iar pierderea devine un fel de'a fi.

Învaţă sa pierzi mereu ceva: aci –
O cheie, colo – ore'n frunză verde.
Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi.

Învaţă pe'îndelete arta de'a irosi
Locuri, nume, orice se poate pierde,
Căci nu'i nici un dezastru, se poate' încă trăi.

Am pierdut ceasul mamei. Se prăbuşi
Ultima casă din trei câte'am avut.
Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi.

Am pierdut (ca în tablouri de Dali),
Două oraşe, două fluvii şi un ţinut.
Dar nu'i nici un dezastru, se poate'încă trăi.

– Chiar pierzându-te pe tine ( vocea ta,
Un gest iubit), eu voi trăi – şi n-o ascund.
Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi
Iar pierderea (notează asta!) devine un fel de'a fi.

poezie de Elizabeth Bishop  din Geografie III, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar crezi că dragostea, ea însăşi

Chiar crezi ca dragostea, ea însăşi, locuind
În casa asta săracă, din chirpici,
Va dura?
Ne-întâlnim şi, pa, acolo-i poarta:
Tot ce discutăm e despre-acum şi-aici;
Ne comportăm la fel, de despărţire gata;
În ce facem nu-i viitor, nu-i nici trecut.
Deşi ŞTIU cu cine umbli şi te ţii,
Sub pactul nostru subînţeles, tăcut,
Nu spun nimic; cum şi tu prea bine ştii
Cu cine după amiază-am petrecut;
Să fie dragostea un troc, prilej de şotii?

ŞTIU, dar vezi, să crezi că nu ma-m prins te las,
Fiindcă-s femeie de lume şi cu tact,
La ce oră ochii tăi stau aţintiţi pe ceas.

Lipseşte-un sentiment şi nu poţi face pact
Cu omul care eşti – şi vinul rămâne fad şi calp.

Iar TU, din cărţi ridicându-ţi ochii îndestul
Să-mi interceptezi privirea pe pendul,
Chiar, spune-mi, e dragostea deja un handicap?

Căci inima bolnavă, jignită fără leac,
Care-a semnat cândva acordul, pe drept cuvânt
Poate RUPE CONTRACTUL şi arunca în vânt.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut de vers

Nu te cunosc, nu mă cunoşti,
Dar când citeşti, pari a o face,
Nu poţi ascunde după măşti
Ceva ce-n suflet nu îţi tace

Nu înţeleg, nu înţelegi,
De ce cuvântul te atrage
E un mister ce nu-l dezlegi
Ce din cotidian te trage

Fiori resimţi fără regret
Bătăi de inimă-ţi dansează
Valsând în gânduri de poet
Care iubeşte şi visează

Cumva te pierzi în lumea lui
Ce-ţi pare bună, împăcată,
Şi deşi taci, ai vrea să-i spui,
Că nu mai vrei să pleci vreodată

El îţi zâmbeşte stingherit
Sărut de vers îţi dă pe frunte
Îţi aminteşte c-ai iubit
Şi că iubirile sunt sfinte

În clipa aceea realizezi
Că dragostea din nou revine
Că tu poţi încă să visezi
La tot ce vrei, la tot ce-i bine,

Poetul iar zâmbeşte vag
Apoi încet ochii apleacă
Căci tot ce-i este lui mai drag
Prin versul său vine şi pleacă

El nu rămâne cu nimic
Mai mult decât o mulţumire
C-a vindecat poate un pic
Şi că ţi-a oferit iubire

poezie de Adi Conţu (11 iunie 2017)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre limite. Mersul pe sârmă

greu de crezut că de multe ori suntem încercaţi,
puşi să verificăm limitele dincolo de care sufletul nostru dispare?
şi de fiecare dată ne regăsim în oglindă. întregi.
viaţa e ca mersul pe sârmă. obositoare şi incitantă.

relaţionare. aparent e doar un cuvânt
în spatele căruia se ascund munţi întregi de trăiri.
plăcute sau mai puţin plăcute
dar care povestesc despre noi şi reacţiile noastre

credinţă. este modul nostru de a ne închipui că putem
că suntem, că trăim, că iubim, că ştim
chiar dacă de cele mai multe ori realizăm că
adevăratul Dumnezeu e chiar miracolul ascuns în noi

iubire. primăvara este un mod de a iubi
iar iubirea este un mod de împrimăvărare continuă
ştim că nu suntem eterni, dar prin iubire chiar putem deveni
însămânţându-ne părţi din suflet în sufletul, în cugetul şi-n amintirile altora

omul nu are limite. este nelimitat. este atât de imens
încât în mintea şi-n sufletul său încape Dumnezeu şi tot universul
poţi să îi iei tot, dar atâta timp cât respiră
constaţi că nu i-ai luat nimic...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergând încetişor prin lume

"Important este să fii fericit," a zis el.
"Indiferent cum. Încearcă asta.
Poţi. Zi de zi devine tot mai uşor.
N-are nimic de-a face cu circumstanţele.
Nu-ţi va veni să crezi cât de bine-i.
Acceptă orice şi-atunci tragediile dispar
sau devin suportabile, oricum, tu eşti deja acolo,
mergând încetişor prin lume."

poezie de Alice Munro, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Sper să îmi găsesc pacea. A. M: Dar ce te face vreodată să crezi că o poţi pierde? Cum putem pierde ceea ce suntem când doar vremelnicia poate fi pierdută sau găsită?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Crăciun

am lacrimi pe suflet şi sunt trist
frigul îmi taie răsuflarea
tremur
singurătatea rupe din mine
puţin câte puţin şi
nu înţeleg multe lucruri
aud liniştea cum cotrobăie
prin clopot
dincolo de lumea mea
un Dumnezeu se descompune în colinde
îngerii se adună în cerc
doar eu îngenunchez pe durere
şi aştept

cineva îmi umblă prin suflet
e mama
o strig
dar
nu spune nimic...
durerea topită în lumina unei lumânări
se întinde peste tot
nu-i nimic
într- o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu
şi-l voi întreba despre mama

ştiu că în aşteptarea asta
la o distanţă de o lacrimă
sunt doar eu

... şi o dorinţă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sigur nu azi...

Poate nu azi, iubire...
Poate nu azi, dar mâine,
Sigur voi deveni
"Povară" pentru tine!

De fapt, ce tot vorbesc:
Deja sunt o "povară",
Dar nu pentru "firesc",
Ci pentru-o lume chioară!

O lume fără suflet,
Ce se-nchină la bani,
O lume fără cuget,
Ce-şi bate joc de ani.

De ură până-n creştet,
Dotată, din picioare -
Lipsită de "concret"...
Şi cu o gură mare.

O gură care poate,
Să strice pe oricine!
Şi orice calitate
Să o facă ruine.

O gură care poate,
Chiar şi pe tine, fată -
Să te facă să uiţi,
Că nu eşti idioată.

Să te facă să vrei,
Să nu mai fii la fel
Şi să depinzi de ei,
De cei fără un ţel.

Să pui preţ pe nimicuri -
Pe tot ce nu contează...
Să uiţi să te mai bucuri,
De orice fel de rază...

Să te facă să vrei,
Să mă urăşti, iubito,
Pentru că nu-s ca ei...
Viaţa, nu am mimat-o!

Şi nici nu am de gând,
Să fiu vreodată-n rând,
Cu aceşti omuleţi
Ce-ar vrea să nu m-accepţi,

Dar sper să fie bine
Într-un final, iubire!
Şi să rămâi cu mine,
Să n-ajungi să te pierzi
În primul rând, pe tine!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin (2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toată această îmbulzeală-a lumii...

Ce tristă-i omenirea fără OAMENI
În toată această îmbulzeală-a lumii...
E-atât de trist să ştii că doar nebunii
Îşi pot permite liniştea-ntre semeni.

Normalitatea parcă stă s-apună,
Atâta anormal a răsărit în noi...
E-atât de trist ca stive de gunoi
Să-nfăţişeze partea noastră bună.

Am devenit cum doare cel mai rău:
Coşmaru'-oricărui suflet – încă mare...
E-atât de trist să simţi cum, sub picioare,
Pământu'-ncepe să devină hău.

Ne mor fiorii rând pe rând, în noi...
În timp ce mintea ni-i orbită de arginţi...
E-atât de trist să nu poţi să dezminţi
C-am devenit atât de trişti, atât de goi.

Atât de multă răutate şi prostie,
C-am împietrit cu toţi prin prisma lor...
E-atât de trist să vezi acest decor
Cum ne transformă clipa-n tragedie.

Atât de multă moarte printre noi,
Că am uitat ce-nseamnă nemurirea...
E-atât de trist că ne-am pierdut cu firea,
Făcând din suflet jertfă de război.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (31 martie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet din etern

Am clipit doar puţin, doar atât şi te-ai dus,
Cu privirea te caut, dar nu eşti, ai apus
Printre timpuri târzii eu aştept, nu mai vii,
Poate crezi că sunt trist, însă ştiu că revii

Pân-atunci am să scriu, tu citeşte de vrei,
De mă cauţi prin vers poţi să vii să mă iei,
Ştiu că ei nu-nţeleg dar nu-mi pasă deloc,
Sunt puţini care ştiu ce-am simţit reciproc

Tu un zâmbet mi-ai fost când apusul venea,
Răsărit deveneai din lumină de stea,
Adiere de suflet, ce nu mulţi au simţit,
Un păcat minunat, un etern ce-am trăit

Mă condamnă de vrei, mă iubeşte de poţi,
Însă dacă o faci, te-aş ruga să-mi arăţi,
Ca să ştiu că exişti, ca să ştiu că mai sunt
Între steaua din cer şi albastrul pământ

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preţ redus

În detaşarea mea, accept şi măşti...
Am masca mea cu care vă demasc.
În timp ce faceţi calcule, eu casc...
Cunosc deznodământu' acestor găşti.

Poftiţi, intraţi, e gratis pentru voi...
Doar timpul îl veţi pierde la final.
Insist, lăsaţi-vă purtaţi de val,
Ce-ar fi o ghenă fără de gunoi?

Învăţ prin voi, nu am mai multe vieţi,
Să risc prin mine a nu-nvăţa nimic...
Primesc mocirla voastră drept amic,
Ce dacă-o ţin dincolo de pereţi?

Nu vreau să vă evit, de ce aş vrea?
E lumea voastră, eu sunt cel în plus.
Primindu-vă, obţin un preţ redus
Pentru o lume care nu-i şi-a mea.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adâncire

Un gol imens se-ascunde-n ochii tăi,
Dar ei privesc doar strălucirea-n floare
Şi o percep a fi nemuritoare,
Nu iau în seamă-ai timpului călăi.

Nu pot să înţeleagă-a ta visare,
Nu ştiu c-ascunzi în suflet vânătăi,
Că te-ai împrăştiat pe-atâtea căi...
O ştii doar tu. Pe restul nu îi doare.

Ei urmăresc sterila umbră-a clipei,
Pe care, sunt convinşi, că o slujeşti.
Şi cum trăiesc în braţele risipei,
Te văd de-al lor — şi nu ceea ce eşti.

Îţi plânge inima pe buza râpei,
În care, -ncet, dar sigur, te-adânceşti...

sonet de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet şi cuvânt

Mă simt prea mult legat de lumea-n care
tot ce e vechi, îmi pare nou acum,
de pasărea ce-nvie iar din scrum,
iar gândului îi este greu să zboare.

Aş vrea să pot, din nou, să fiu scânteie,
să uit de tot ce am şi-i efemer,
să trec, cu mintea, dincolo de cer,
spre locul ce deţine-a lumii cheie.

Aş vrea s-o întâlnesc prin galaxie
sub altă formă: suflet şi cuvânt,
să simt că-mi este hărăzită mie,
prin sacrul şi eternul legământ,
să uit orice dorinţă, cât de vie,
şi corpul ce se zbate... pe pământ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrei să găseşti poezia?

versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne,
suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer,
dor, regăsire, iubire şi mai presus un mister.

vrei să găseşti poezia? strig-o tare pe nume,
bate neobosită într-o cămară anume,
dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine,
nu întreba poezia unde-i şade mai bine.

las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul,
te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul,
vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet?
nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet.

scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei,
spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei,
lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz,
tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz.

versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne,
scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu
viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.

poezie de Ionuţ Caragea din Negru sacerdot (2008)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul gândurilor cristaline

Când gânduri se revarsă în tăcere
şi nu vor neştiute să rămână,
nu le certa, ajută-le şi cere
să fie ca o apă din fântână.

Mai limpezi vrei să fie ca izvorul?
Doar tu poţi face asta, printr-o pace
pe care-o poţi avea, cu ajutorul
cuiva ce n-ar putea a se preface.

Consultă-ţi sufletul - şi fă-o bine -
iar, dacă simţi căldura lui, lumină,
iubirea ce, în piept, n-o poţi reţine,
atunci, ca pe o apă cristalină,

trimite-ţi gândurile, fără teamă,
spre ceea ce, cu dragoste, le cheamă.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori

De câte ori să îţi mai spun
Că te iubesc ca un nebun
De câte ori să mai cerşesc
Iubirea ta ca dar ceresc

De câte ori să mai adorm
Ca să visez de tine-n somn
Şi umbra ta s-o strâng la piept
De-atâtea ori am să te iert

Atâta timp cât voi trăi
Te voi iubi fără să ştii
Chiar şi atunci când am să fiu
În lanuri verzi sau în pustiu

De multe ori n-ai să mă crezi
Sau poate n-ai să mă mai vezi
Eu te privesc în zi şi noapte
Mă rog de bine să ai parte

De atâtea ori când o privesc
Mă văd cu ea într-un duet
Şi nu mai vreau să irosesc
Doar simple versuri de poet

De câte ori ai s-o mai vezi
Tu trecătorule celest
Să-i spui că am jurat pe veci
Numai pe ea să o iubesc

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimi nesătule

Sunt inimi care nu mai pot să zboare
De-atâta vreme rea şi gust amar...
Îşi pun naiv peste durere sare,
În loc să-nveţe să plutească iar.

Rămân acolo, îngheţate-n timpul
Care le-a stors de râvnă şi culoare.
Doar în iubire-i veşnic anotimpul —
Cu flori în suflet, zâmbete şi soare.

Aceste inimi nu ştiu, diferenţa
Să facă, dintre ce-i real sau fals
Şi, din păcate, nu au rezistenţa
De-a-i ţine piept trădării într-un vals.

Sunt inimile-acelea imature,
De dragoste nebună nesătule.
Nu se mai satură să nu îndure
Aceeaşi poftă ce le fac credule.

Aceeaşi poftă care le distruge
Trăirea de a mai avea curaj,
De-a alerga frumosul, care fuge,
Prin tot ce e uman, ca un miraj.

Şi, ce păcat, că îşi vor pierde rostul,
Lăsându-se vrăjite de-aparenţe...
Când nu-i şi chibzuinţă-acesta-i costul:
Ceea ce arde,-ncepe să îngheţe.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum ne-ai lăsat Tu pe pământ

Eu te rog din suflet, Doamne, lasă rochia pe femeie
Să o vadă tot bărbatul că-i frumoasă şi scânteie.
La bărbat dă-i pantalonul, nu-l lăsa să se prostească,
Fă din el să fie omul care vrea să cucerească.

Dar nu locuri, nu avere, ci doar inimi de frumoase.
Să le îndrăgească, Doamne, să le construiască case.
Să iubească împreună, să îşi fie mângâiere,
Fii-le Tu de sus păvază şi în suflet adiere.

Ţin-le Doamne calea dreaptă şi îi iartă de greşesc,
Pune-le albastrul zării în altarul sufletesc,
Să rămână împreună ceea ce le-ai dat să fie,
El bărbat şi ea femeie, amândoi în armonie.

Mă tot uit la ei acuma, nu mai ştiu cine e cine,
Dau din cap, dar îi iert Doamne, mă gândesc să fie bine,
Ştiu că Tu ai să mi-i mângâi chiar şi-n ceasul cel din urmă,
Iartă-i Doamne, Tu eşti Tatăl, noi doar suntem a Ta turmă.

Sunt de-acord cu bogăţia vreunui suflet de artist,
Însă când îi văd pe alţii sufletul devine trist.
Ştii? Artistul doar o face să arate exprimare,
Când însă încearcă ceilalţi, nu-i frumos, privirea doare.

poezie de Adi Conţu (12 iulie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria

De multe ori le-adun în minte,
Si-s multe dar n-am cui să spun,
Tu nu îmi spui două cuvinte,
Iar eu fumez ca un nebun.

Dezamăgit am dat de tine,
Dezamăgit mă lasi si tu,
Tu socoteşti c-asa-i mai bine,
Eu unul mă gândesc că nu.

Nu te sufoc si nu -ţi mai scriu,
Sperând să văd că poate-ţi pasă,
Dar pare totul prea târziu,
Si telefonu-i mut pe masă.

Nu mă mai vrei ori am greşit,
Nu stiu căci nu mi-ai explicat,
O noapte-am fost ce ţi -ai dorit,
Si asa scurt am încheiat?

Nu am avut curaj să -ţi spun,
Că sincer ar suna prostesc,
Si acum îmi vine să te sun,
Cumva să îţi mărturisesc.

Si, Ana -mi spune să te las,
Că sigur o să cauţi tu,
Să te apropii pas cu pas,
Sunt pesimist si cred că nu...

Dar fac asa cum spune ea,
Astept să văd ce o mai fi,
Si iti astept alegerea,
Oricare-ar fi o voi primi.

Nu mă încred în vise oarbe,
Nu mă agăţ de mai nimic,
În tus aştern pe planse albe,
Ce n-as putea nicicând să -ti zic.

Mă simt cumva dator să fiu
Mai sincer, si să nu mă las,
N-o mai iubesc pe ea si stiu,
Dar si cu tine-s în impas...

Tu esti femeie, eu un pusti,
Tu poţi mai mult si sunt constient,
As vrea din suflet să nu-mi musti,
Ci-as vrea să -l mângâi permanent.

Mă tem de clipa ce se vede,
Să fiu forţat din nou să sterg,
Si pedepsit prin a te pierde,
Spre nicăieri să tot alerg.

Ana mi-a spus să nu fiu moale,
Dar ce ar trebui să fiu?
Mi -e foarte clar c-această cale
Mă va învinge mai târziu.

Nu sunt naiv sunt doar speriat,
În noaptea aia am crezut,
Că tot ce-a fost a încetat,
Si clipa noastr-a început.

Sărutul de pe strada ta,
Decembrie pe încheiere,
Speram să fie altceva,
Speram să -mi fie mângâiere.

Dar el tăcere -a aşternut,
Si am rămas în asteptare,
Oare deloc nu ţi -am plăcut?
Si-asa mă leg de-atunci de-un oare...

Asa că totul e un vis,
Si nu avem din el scăpare,
Tu pentru mine te-ai închis,
Precum un mic boboc de floare.

Sa te astept să infloresti,
As face chiar si acest pas,
Dar pentru mine tu nu esti,
Speranţa asta am s-o las.

Si se va sterge tot ce este,
Maria mea, regret nespus,
Te-as fi iubit ca-ntro poveste,
Tu nu ai vrut, eu nu ţi -am spus.

Atât păstrez in amintire,
Noaptea aceea nu o sterg,
In suflet ţi -am jurat iubire,
Spre ce va fi cu tine merg.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin ochii mei

Prin ochii mei
viitorul devine trecut.
Ce dovadă că eu sunt prezentul mai trebuie?
Lumina care îmi inundă ochii,
se pierde în adâncul sufletului meu:
nimic mai cald, nimic mai rece,
nici ploaia de vară ce repede trece
nu capătă altă formă,
alta decât cea pe care eu vreau sa i-o dau!

Închid ochii,
nimic mai există!
Printre scântei, în sinapse, se naşte un gând:
că totul meu este, crescând asimptotic,
limitat de al meu crezământ -
doar ceea ce se poate cuprinde
la umbra acestui suflet sărac.
Ostenită, se aşază ideea
că totul imită ceea ce eu am visat,
nimic mai concret, nimic mai abstract!

Chiar şi lumina
simt cu mă roagă să o trăiesc:
să-mi fie milă, să am de grijă
din ce în ce mai rar să clipesc,
căci pleoapele mele îi sunt călăul
şi o strivesc!
Mai curată, mai vie, mai caldă,
sărmana, cum să existe altfel în noapte,
altfel decât eu o pot imagina?

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!