Un fel de echipaj

florile erau mai puternice decât cedrii
cine are voie să dea fericire altora?
mustrându-ne, iubim

dimineaţa am douăzeci de ani
trebuie să ne mulţumim cu durerea
seara mă fac înger şi cerb
şi pe urmă viscolul îmbrăcat în uimiri
şi pe urmă lucrurile ca nişte seminţe
apuseseră două perechi
de generaţii în jur
dogorind se deschidea sub mine ca o pâlnie
oraşul în care florile n-au vestejit niciodată

semafoare legate la ochi
prin paralaxa cealaltă

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trib XVII

Trib XVII - Ion Caraion

Adăugat de: Gerra Orivera
Unii au plecat pe o potecă alţii pe alta
fuseseră două poteci
noi ne-am înmulţit ei nu s-au înmulţit
sau ei s-au înmulţit sau noi sau ei sau
şi fiecare am schimbat numele lucrurilor, zeilor
împrejurărilor
fără să schimbăm împrejurările, lucrurile, zeii
oul tot ou – copiii tot copii
seara şi dimineaţa tot seară şi dimineaţă

acum în loc de copaci şi fiare, de-ntuneric şi frică
erau copaci şi fiare, întuneric şi frică
acum în loc de pădure era pădure în loc de minciună
era minciună

în loc de conserve erau conserve
ei au făcut lumină din uitare
noi am făcut din amintire
iar din lumini şi unii şi alţii am făcut foc
şi cărbune pe urmă
şi pe urmă am făcut întuneric
amintirea: întuneric
pe alte două poteci, care nu mai erau cele dintâi,
nesiguri străini orbecăind
ne-am reîntors în pădure
unde toate potecile se-ncolăciră într-un ghem enorm
şi unde ne aştepta zeul
ha! ha! ha! ha! ha! ha!

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată vin colindători

Iată, vin colindători,
florile dalbe,
Noaptea pe la cântători,
florile dalbe.

Şi ei vin mere, mereu,
florile dalbe,
Şi-L aduc pe Dumnezeu
florile dalbe.

Şi-L aduc pe Dumnezeu
florile dalbe,
Să vă vă mântuie de rău
florile dalbe.

Inima să întărrească,
florile dalbe,
Oamenii să înfrăţească,
florile dalbe.

Că pe cer s-a arătat
florile dalbe,
Un luceafăr minunat
florile dalbe.

Noi vă zicem să trăiţi,
florile dalbe,
Întru mulţi ani fericiţi,
florile dalbe.

Şi ca pomii să-nfloriţi,
florile dalbe,
Şi ca ei să-mbătrâniţi,
florile dalbe.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartierul din fotografie

În 1939 - ce toamnă!
Refugiaţii polonezi umpleau şoselele.
Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă a ucis-o
şi-am colindat toată ziua oraşul.

Casele au dansat fantastic
şi trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
Ploua cu stropi mari ca nişte viermi de argint.
De jur împrejurul nostru, călătoreau plopii;
femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul din piaţă,
dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

În 1939 - ce toamnă!
Mă urmăreşte imaginea omului cu obrazul ciupit,
mă neliniştea complotul sceleraţilor împuşcaţi în cetate.
Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
şi veacul lua tot mai mult forma unei sticle-înfundate.

Cine ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
pe tablele caselor?
Cine-ar fi bănuit că-n cutiile de jucării ale copiilor
părinţii pregăteau gloanţe pentru un nou război?

Aclamat de generozitatea de-a fi singur
vizitam dimineaţa partea aceea de târg unde fusese circul primăvara
şi unde, în întunericul şi cimentul oraşului,
mi se părea
că fetele mor devreme, ca nişte sărbători neterminate.

Ce toamnă!
Refugiaţii polonezi umpleau şoselele,
femeia cu obrazul de lipie a trecut prin piaţă,
dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...

Într-o duminică frumoasă ca un han de provincie
au fost traversate graniţele Olandei...

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmpii

Dă-mi voie să plâng între florile inimii tale,
Iertătoare să-mi mângâie pleoapele roşii răsuri.
Bolovănită în piept mi-i durerea şi crudă
Ca laptele-n ugerul oii pierdute-n păduri.

Dă-mi voie să tac. Voi paşi de-acum ca un vânt,
N-am să mai scutur boabe de rouă - albe mărgele,
Duioase, umane câmpii, n-am să vă tulbur
Şi-am să calc doar pe florile negre-ale inimii mele.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

De milioane de ani, florile fabrică spini şi, de milioane de ani, totuşi, oile mănâncă florile. Oare nu-i ceva serios să cauţi să înţelegi de ce florile se ostenesc să mai fabrice spini care nu ajută niciodată la nimic?

Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cu iubire

În oraşul cu iubire, locuiesc tot mai puţini,
Drumul către fericire, din păcate, nu-l mai ştim...
E aşa frumos aici, ca-ntr-o lume de poveşt! i
Tot ce trebuie să faci este doar ca să iubeşti!

În oraşul cu iubire, oamenii mereu zâmbesc,
De atâta fericire, ochii lor, toţi strălucesc.
Politeţea e firească, iar atunci când se-ntâlnesc
Nu se spune "bună ziua", ci se spune "te iubesc!"

În oraşul cu iubire nu există cerşetori,
Toată lumea dăruieşte doar emoţii şi fiori!
Florile sunt mai frumoase, frunzele în pomi dansează,
Nopţile sunt în lumină, inimile radiază...

În oraşul cu iubire, oamenii nu merg, plutesc,
Le-au crescut pe spate aripi, tot spunându-şi "te iubesc!"
Nu există sărăcie, sunt avuţi şi fericiţi,
Cea mai mare bogaţie-i că iubesc şi sunt iubiţi...

În oraşul cu iubire, nu există umilinţă
Oamenii nu ştiu să plângă, nu există suferinţă
Trupurile-s sănătoase, ele nu îmbătrânesc,
Vitamina e iubirea şi pastila "te iubesc!"

În oraşul cu iubire, oameni-s nemuritori
Nu există cimitire, când iubesti n-ai cum să mori!
Cine vrea eternitate, cine vrea ca să trăiască
Poate să se mute-aici, doar să ştie să iubească!

poezie de Florentina Mitrică (3 martie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă simţi că ai scris degeaba

Lucrurile pot fi de-ndată atinse, ţinute, părăsite,
Se pot transforma unele într-altele,
Floarea poate deveni automobil, femeia -
O vaporoasă broderie. Nu există un scamator
Care face felurite trucuri, ci lucrurile, ele însele,
Au această putere de schimbare. Fă-le să lucreze pentru tine,
Toarnă-le în forme noi, găseşte cheia
Prin care poţi desface cuvintele.
Există undeva un ventilator care le împrăştie
Şi altundeva o pâlnie care le suge.
Între aceste două puncte, în vârtej, eşti tu:
Ia un crocodil şi fă-l iepure, ia
Un iepure şi fă-l salcâm, ia un salcâm
Şi fă-l fereastră. Dacă simţi că ai scris degeaba
Schimbă-ţi numele, ascunde-te în munţi,
Fă-te păstor şi rătăceşte cu turmele
În cele din urmă, când îţi simţi sfârşitul,
Urcă oile la cer, mergi şi tu odată cu ele
Acolo vei fi Petru sau Ioan, sau Emanuel,
Sau Iov, sau Iacov, sau cine ştie cine.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei 45 de ani petrecuţi la Paris n-au reuşit să facă din mine altceva decât o provincială, în căutarea prin douăzeci de arondismente şi pe cele două maluri ale fluviului a provinciei mele pierdute...

citat clasic din Colette
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine altul...

aud dimineaţa un cor de păsări
cu aripile frânte
sau poate
noaptea sângerează pe
pervazul ferestrei lăsată
interdeschisă în aşteptarea umbrelor

cine altul decât mine aude
durerea cum trece
prin lumină ca
un fulger
rostogolindu-se sub zid
în căutarea a ceea ce am fost

tăcut ca o umbră
nelocuită de nimeni
mă afund în mine şi aştept

cine altul...

poezie de Teodor Dume din Temniţa de sub rană (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golul dintre respiraţii

În crescătoria mea de singurătăţi
am descoperit un intrus
uneori îmi ciuguleşte din palmă
apoi mă priveşte tăcut
ritualul acesta se repetă
dimineaţa
la amiază şi seara
am o poftă nebună să urlu
dar nu pot
liniştea sângerează prin mine
durerea îmi colorează pielea
în oglinda în care mă privesc
văd doar umbre

se zvoneşte că moartea a trecut malul
de partea cealaltă
Dumnezeu îmi face cu mâna

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magnolia cu florile ninse

te-am căutat să-ţi spun
că a înflorit magnolia
şi florile ei parcă sunt ninse
de o iarnă târzie
că rândunelele-au venit
şi îşi scutură aripile
de prea mult soare
şi prea mult azur
că stelele ard mult mai aprinse
şi luna ne cheamă pe banca
acum pustie
căci tu ai plecat
lăsând în urmă primăvara
şi magnolia cu florile ninse
şi rândunelele...
pe toate singur eu să le-ndur
chiar şi fărâma aceea de bucurie...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoimpunere

Nu mă mai pot uita în urmă
Nici măcar prin aripi de fluturi
Ce invadează uneori primăvara deschisă luminii,
Nu mai pot privi în ochii amintirilor,
Nu mă mai pot plimba singură prin parc,
Pentru a încerca să simulez naivitatea,
Acceptarea unei stari impuse prin singurătate,
Nu mai pot coborî în sălile de autopsie,
In care morţii tineri, sub treizeci de ani
Zăceau în şir ordonat,
Morţi ce-şi schimbă şi astăzi domiciliul,
Între Chicago, San Francisco şi München
Numai acasă nu vor parcă să vină.
Nu mai vreau să dansez în cearşafuri
Care au acoperit nişte oseminte de eroi necunoscuţi,
Nu mai vreau să ascult muzică populară impusă
Nu mai vreau transvestiţi,
Nu mai vreau nori pe pîine dimineaţa,
Şi nici ploi la cutie, de dăruit unui prieten
De la tipografie,
Nu mai vreau Mina Minovici ca-n 80
Şi nici impuneri de gînduri forţate de genul:
"Nu am voie să gîndesc asta",
"Nu trebuie să ajung cadavru la 20 de ani",
"Nu vreau încă un salt în gol sau o comă"
"Mai bine plimbări prin parcuri pentru reglarea gîndurilor"
"Mai bine autoimpunere, autocorectare".
Azi am încercat să privesc în urmă
Şi mi s-a făcut rău, m-au lovit amintirile
Cu cele mai năprasnice lovituri
Şi eu care abia îmi revin din traumă,
Încerc să mă normalizez şi să-mi spun
Că acele timpuri ale groazei s-au dus,
E greu, e greu, e greu,
Este aproape inuman, să o iau de la capăt
Cu acelaşi coşmar, crezînd că ucigaşii
Au dispărut şi ei de bătrîneţe sau de boli lumeşti.
Nu mă uit înapoi şi dau după douăzeci de ani
Frîu liber nărăvaşelor gînduri interzise.
Vreau să fiu liberă, de aceea
M-am gîndit cît se poate de serios
Să nu mă mai uit în urmă.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descriere de arbore

Santinelă încremenită în post de decenii,
îmbătrânitul arbore încă viguros,
nebărbierit de lichenii argintii,
cu ramuri obosite de puterea de a rezista,
tăcut, scorţos şi falnic,
coroana ca un gigantic trofeu de cerb
împodobit de ritualul anotimpurilor,
cu picioarele îngropate în patimile pământului.
Arborele bunic pentru generaţii de vietăţi
cuibărite, oblăduite de voie sau de nevoie,
cu bunele şi cu relele lor,
speriate doar de frizerul iernii
care îi tunde frunzele
şi-i pune perucă de zăpadă.
Mulţime de ochi îl caută.
Un ochi îi măsoară grandoarea
şi-l vede scânduri, hârtie şi lemne de foc.
Alt ochi îi pune portretul într-un tablou.
De sus, ochiul celestei lumini
îi binecuvântează harnica dărnicie.
Eu îl văd ca pe un înger fericit
că nu a păcătuit nici ca arbore.

poezie de Alexandru Corneliu Enea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două zile şi două nopţi au avut privilegiul de a rămâne afară pe pistă, căci erau nişte ţărani lipsiţi de importanţă. Se aflau acolo mii de inşi sub paza câtorva soldaţi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Oamenii nu protestau. Din adâncurile tribunelor se auzeau urlete atroce, semn că reprezentanţii autorităţilor nu erau plătiţi degeaba. Din timp în timp, un sergent urmat de trei soldaţi venea să rostească nişte nume la difuzor. Cei chemaţi se ridicau şi se îndreptau către intrarea situată sub tribuna oficială, dispărând în întuneric. Pe urmă nu-i mai vedea nimeni. La intervale neregulate, noi sosiţi erau aruncaţi în arenă. Nu trebuia să le pui întrebări soldaţilor: îţi răspundeau cu o lovitură de cizmă în stomac sau în piept. Le era de asemenea interzis oamenilor să vorbească între ei, dar mulţi schimbau informaţii pe şoptite, lucru pe care cei trei Garcia nu-l găseau deloc rezonabil. Era mai bine să-ţi ţii gura şi cei trei au servit drept exemplu: două zile şi două nopţi n-au scos niciun sunet.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii celor doi copii puseseră fiecare în streaşină câte o cutie mare de lemn umplută cu pământ şi sădiseră legume şi verdeţuri de care aveau nevoie la gătit şi mai sădiseră şi câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie şi înflorea frumos. Pe urmă, ce s-au gândit ei, să puie cutiile de-a curmezişul peste streaşină, aşa că acuma aproape că ajungeau de la o fereastră la cealaltă şi erau ca două straturi. Păstăile de mazăre atârnau peste marginile cutiilor şi trandafirii îşi întindeau crengile pe deasupra şi se împreunau făcând o boltă de flori şi frunze. Cum cutiile erau foarte înalte şi copiii ştiau că nu trebuie să se urce pe ele, aveau voie câteodată să se coboare pe fereastră şi să stea pe scăunele între cutii, la umbra trandafirilor, şi să se joace.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi plânşi

Mă priveşti cu ochii
plânşi
de după florile
pe care nu le-ai adăpat
eu de după ghivece
de după lămâiul ce nu a făcut fructe
niciodată
şi-mi ceri să te uit
aşa cum şi tu şi eu
am uitat de flori
aşa cum apa-ţi din ochi
e o floare
ce trebuie
udată.

poezie de Daniel Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pe nisip

Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu
păşea alături de mine,
paşii ni se imprimau pe nisip,
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din paşii noştri
reprezentau o zi din viaţa mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă.
Şi am revăzut toţi paşii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că, în unele locuri,
în loc de două urme,
nu mai era decât una singură...
Am revăzut filmul vieţii mele.
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea
decât o singură urmă
corespundeau zilelor celor mai întunecate
ale existenţei mele:
zile de nelinişte şi de rea-voinţă,
zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
zile de încercări şi de îndoială,
zile de nesuportat...
Zile în care eu fusesem de nesuportat.
Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul,
am îndrăznit să-I reproşez:
- Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi
în toate zilele!
De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur
în cele mai grele momente din viaţă,
în zilele când aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:
- Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de paşi pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...

poezie de Ademar Baross
Adăugat de Adriana Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!