Ulise

Nu-i niciun profit în faptul că un rege leneş
Zace acasă lângă sobă, printre pietroaie sterpe,
Alături de vârstnica lui soţie – eu fac legi şi ţin judeţ
Pentr-un neam sălbatic de oameni, nişte trântori
Care mănâncă, dorm şi care nici măcar nu mă cunosc.
N-am de gând să mă odihnesc după lunga călătorie:
Îmi voi bea vinul vieţii până la drojdie.
Întotdeauna când m-am bucurat mult, am suferit mult,
Împreună cu cei care mă iubeau sau singur, pe ţărm.
Iar atunci când vijeliile ploii biciuite de ploioasele Hiade*
Au învrăjbit cumplit marea-ntunecată: am devenit un nume;
Cutreierând mereu cu inima fămândă,
Am văzut şi-am cunoscut multe, oraşe şi oameni,
Obiceiuri şi clime, adunări şi guverne –
Niciodată ultimul, ci, dimpotrivă, onorat de toţi;
Eu, beat de plăcerea luptelor cu oameni pe măsura mea,
Departe pe câmpiile răsunătoare-ale vântoasei Troia.*
Sunt o parte a toate pe care le-am întâlnit;
Iar experienţa e o arcadă prin care licăre
O lume necunoscută al cărei orizont se tot îndepărtează,
Mereu şi pentru totdeauna, atunci când mă mişc.
Cât de plictisitor este să te opreşti, s-ajungi la punctul terminus,
Să rugineşti nefolosit, în loc să străluceşti prin folosinţă,
Ca şi cum a respira înseamnă a trăi! O grămadă de vieţi
Nu reprezintă mare lucru, iar mie din doar una, aceasta,
Puţin mi-a mai rămas: dar fiecare oră smulsă
Veşniciei mute e un câştig,
O aducătoare de experienţe noi; şi umilitor a fost faptul
Că trei ani am stat retras, ghemuit în mine,
În vreme ce spiritul, sur de-acum, o stea căzătoare,
Tânjea îmboldit de dorinţa de a-şi extinde cunoaşterea
Dincolo de cele mai îndepărtate frontiere-ale gândului.

Acesta e fiul meu, sânge din sângele meu, Telemachus,
Căruia-i las Itaca şi sceptrul,
Şi pe care-l iubesc – şi care are competenţa de a îndeplini
Această muncă, prudenţa răbdătoare pentru a cizela
Un popor primitiv şi, pas cu pas,
A-l călăuzi spre facerea de fapte bune şi folositoare.
Telemachus este lipsit cusururi, deplin dedicat
Îndatoririlor de zi cu zi, prea decent pentru a nu umbla
Decât pe drumurile delicateţei şi pentru a nu arăta
Cum se cuvine respectul cuvenit zeilor casei mele,
Atunci când eu nu voi mai fi. El îşi face treaba lui, eu pe-a mea.

Acolo se află portul; nava-şi ridică velele:
Ne ispitesc, întunecate, mările întinse. Marinarii mei – suflete
Care s-au chinuit şi-au trudit, şi-au gândit împreună cu mine,
Care întotdeauna au acceptat cu egală voioşie
Tunetele şi razele soarelui, întâmpinându-le cu inimi deschise,
Cu frunţi încrezătoare – şi voi, şi eu suntem bătrâni;
Totuşi, senectutea îşi are partea ei de onoare – şi de luptă;
Moartea închide totul: dar, înainte de sfârşit,
Câteva lucruri nobile încă mai putem face,
Noi, acei bărbaţi care-am luptat cu Zeii.*
Stelele-ncep să scânteieze pe stânci:
Ziua e pe ducă, luna urcă încetişor, vocile
Din adâncuri oftează. Veniţi, prieteni,
Nu-i încă prea târziu pentru a căuta lumi noi.
Găsiţi-vă bine locul, împingeţi şi vâsliţi
Prin brazdele de apă fremătătoare; pentru că ţelul meu
Este să navigăm dincolo de soare-apune, dincolo de cerul
Tuturor stelelor din vest – înainte de-a muri.
S-ar putea ca abisurile să ne-nghită,
S-ar putea să punem piciorul pe Insulele Fericirii*
Şi să-l vedem pe marele Ahile, cel care ne-a fost tovarăş.

Deşi multe ni-s luate, multe ne rămân; şi dacă
Nu mai avem puterea cu care-n zilele de demult
Agitam pământul şi cerurile, totuşi ceea ce suntem, suntem:
Temperamentul consecvent al inimilor neînfricate,
Slăbit de timp şi de furtunile sorţii, dar puternic prin voinţa
De a lupta, de-a căuta, de-a afla şi de-a nu îngenunchea.

* Hiadele – grup de stele din constelaţia Taurul, asociate cu venirea vremii ploioase; în poem Hiadele sunt prezentate drept agitatoarele mărilor. Din această constelaţie fac parte şi Pleiadele.

* Câmpiile răsunătoare-ale vântoasei Troia – trimitere la ritualul prin care războinicii, înainte de începerea luptei, îşi loveau sacadat platoşele de bronz cu scuturile sau cu suliţele pentru a provoca prin zgomotul produs panică în rândurile adversarilor.
* În decursul războiulul troian uneori zeii coborau din Olimp şi participau la luptă alături de greci, respectiv de troieni.
* Insulele Fericirii sau Insulele celor Binecuvântaţi – un loc undeva în largul Oceanului Atlantic unde eroii din mitologia greacă, precum Ahile, se bucurau după moarte de-o vară permanentă (ceva asemănător raiului creştin).

poezie clasică de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulise ( extras)

S-ar putea ca valurile să ne doboare şi să ne ia cu ele:
S-ar putea să punem piciorul pe Insulele Fericirii,
Şi să-l întâlnim pe marele Ahile, de care-am auzit atâtea.

Deşi prea multe ni-s luate şi multe trebuie să-îndurăm, deşi
N-avem puterea celor care-n zilele de-odinioară
Mişcau planeta şi cerurile, totuşi ceea ce suntem, suntem:

Avem acelaşi temperament al inimilor brave,
Slăbite de vreme şi de soartă, dar puternice în vrerea lor
De-a lupta, de-a căuta, de-a găsi şi de a nu îngenunchea.

poezie de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angoasele triste ale unui vals voios

Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemişcat.

Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorinţa, un mod
De a dezvălui dorinţa şi umbrele ei goale.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu şi-a manifestat niciodată prin vals dorinţa,

Care-a descoperit toate formele şi ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omeneşti.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.

Nu există ordine în mare – şi nici în soare.
Formele şi-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,

Aceste imprevizibile feţe şi braţe,
O imensă nelinişte sub presiune, mereu eliberată,
Aceste voci strigând fără a şti pentru ce,

Dar dorind să fie fericite, fără a şti cum,
Impunând forme pe care nu le pot descrie,
Cerând o ordine dincolo de puterea discursului lor.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi totuşi formele,
Pentru care vocile strigă, acestea, pot fi, de asemenea,
Anumite manifestări ale dorinţei, moduri de-a se dezvălui.

Prea multe valsuri – Epopeea neîncrederii
Răsună mai devreme şi mai des, curând va fi permanentă.
Câteva armonii sceptice-n curând, într-o muzică sceptică,

Vor uni chipurile, iar formele acestor oameni
Vor străluci iarăşi în mişcare, muzica
Va fi mişcare şi va fi plină de umbre.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sălbăticit şi plin de ură. Uram întreaga lume pentru că vedeam mizeria şi egoismul, sălbăticia cu care cel puternic smulgea celui slab agoniseala obţinută cu greu. Cel puternic râdea şi batjocorea. Cel slab plângea şi dispera. Se resemna. Nu ştiu ce s-ar fi ales de mine şi unde aş fi ajuns dacă nu ar fi rămas o singură flacără mică de umanitate care ardea în mine şi care era ţinută vie de puţinii prieteni adevăraţi pe care îi aveam şi care vedeau în mine un suflet, şi nu un sărac ce nu avea nimic de oferit şi de pe care nu poţi scoate profit. Să simt că sunt o companie plăcută pentru nişte oameni care se puteau lipsi de mine, să simt că sunt ascultat şi că atunci când vorbesc despre dorinţele şi visurile mele nu sunt batjocorit şi umilit, să pot să râd cu cineva, să simt că exist şi primesc puţină atenţie, să fiu onorat ca fiinţă umană pentru ceea ce sunt în interior şi nu pentru ce pot să afişez în exterior, asta mi-a salvat sufletul, mi-a schimbat viaţa şi m-a împuternicit ca azi să pot vedea şi eu în oameni măreţia, puterea şi divinitatea şi după puterile mele, să fac ce pot ca să păstrez flacăra speranţei aprinsă aşa cum odată a fost şi ea îngrijită de prietenii mei pentru mine. Iubeşte oamenii atunci când o merită cel mai puţin. Atunci au nevoie cel mai mult. Doar aşa putem să salvăm suflete pentru a face lumea mai bună.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari de oameni

Acum multe, multe secole El a spus,
El care pe morţi la viaţă i-a readus,
Şi care-a călcat pe marea-n spume –
" Veniţi, păşiţi pe-ale Mele urme.

Lăsaţi mrejele pe mal – să se zvânte –
Şi-aduceţi-vă doar inimile – să cânte –
Sufletele – să se roage şi să se-nchine,
Ridicaţi-vă şi veniţi cu mine.

Întindeţi velele spirituale, cereşti lăstuni,
Şi înfruntaţi acele sălbatice furtuni,
Iar Eu vă voi face nu pescari de peşti,
Ci pescari de oameni, de fiinţe omeneşti."

Doar atât a vrut El, atunci, să ne propună?
Asta a fost toată intenţia Lui bună,
Doar atâta înţelegere am putut strânge
După două mii de ani de lacrimi şi de sânge?

Domnul ne-ajută când fără temere
Luptăm pentru dreptate, nu pentru putere,
Când alinăm pe cel supus nevoii,
Şi când îi adăpostim pe copiii ploii.

Atunci, deşi raiul Lui este departe
De hăţişul orb al războiului şi de moarte,
El ne va binecuvânta pe mările-n spume
Ferindu-ne de chinuri prin această lume.

* Pe când trecea pe lângă Marea Galileei, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni." ( Matei 4:18-22)

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de P.D
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor pe care îi iubesc

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată
Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni.. cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere...
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna...
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac....
Multe lucruri să vă spun...
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă...
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu...
Noi nu putem vedea Dincolo... Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult...
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

poezie de Isla Paschal Richardson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Itaca

În vreme ce ridici velele pentru Itaca,
Speră să ai parte de un voiaj lung,
plin de aventuri şi de descoperiri.
Iar de Lestrygoni, de Ciclopi,
De Poseidon cel mânios nu te teme:
nu-i vei întâlni pe drumurile tale
atâta vreme cât gândurile îţi sunt înalte şi încrezătoare,
cât un entuziasm tânăr şi năvalnic
îţi electrizează spiritul şi trupul.
Lestrygonii, Ciclopii,
Poseidon cel sălbatic nu-ţi vor ieşi în cale
decât dacă-i chemi tu în sufletul tău,
decât dacă sufletul tău îi aduce-n faţa ta.

Speră să ai parte de un voiaj lung.
Poate vor fi multe dimineţi când,
cu mare bucurie, cu tânără încântare,
vei intra în porturi pe care le vezi pentru prima oară;
poate te vei opri în colonii feniciene
să cumperi lucruri fine,
sidef şi corali, ambrozie şi abanos,
tot felul de parfumuri senzuale –
după pofta inimii; şi vei putea vizita multe oraşe egiptene
pentru a afla lucruri noi şi pentru a lua lecţii de la marii lor magiştri.

Păstrează Itaca întotdeauna în minte.
Sosirea ta acolo este ţelul căruia i-ai fost predestinat.
Dar nu cumva să grăbeşti în vreun fel călătoria.
Mai bine, îngăduie-i să dureze ani şi ani,
iar într-o zi, bătrân, vei ajunge pe insulă
cu toate avuţia pe care-ai agonisit-o pe drum,
neaşteptând să te facă Itaca bogat.

Itaca ţi-a dăruit o călătorie minunată.
Fără ea nu ai fi pornit pe mare.
Acum ea nu mai are nimic să-ţi ofere.

Iar dacă vei descoperi că-i săracă, Itaca nu te-a înşelat –
iar înţeleptul care ai devenit, plin de experienţă,
va fi înţeles atunci ce înseamnă Itaca.

poezie de C.P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

El e cel care dincolo de marea adâncă
Dincolo de ocenele triste te va întâmpina – încă,
Trezindu-te din nepăsare cu ceea ce a fost.
Din acestă oră trecută vocea lui va vorbi,
Legile Timpului vor trebui să-şi caute alt rost:
În faţa-întregii lumi mâna lui îţi va atinge obrazul, te va iubi.

Străin poate fi
Doar sunetul căruia-i lipseşte darul de-a privi.
Nu există gând care, murind, să treacă, mărunt sau înalt,
Prin spaţii-n care noi n-am putea să fim,
Să ne realcătuim
Unul altuia sinele, fiecare-n gândul celuilalt.

Laşi în urmă – nimic nu se pierde –
Mai mult decât am fost eu vreodată, şi cu-un fel de
Cochetărie-amară iei cu tine mai mult
Decât voi fi până-n acea zi, din toate mai aleasă,
Când nu va mai fi nimic de făcut,
Doar să rostim " În sfârşit", şi să fim din nou acasă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Şi aşa a fost. A început cea de-a patra eră a Pământului de Mijloc. Iar Frăţia Inelului... deşi unită pentru totdeauna de prietenie şi de iubire... a luat sfârşit. La treisprezece luni de la ziua in care Gandalf ne-a trimis în lunga noastră călătorie... ne aflam din nou în faţa unei privelişti binecunoscute. Eram acasă. Cum îţi reiei obiceiurile vieţii de dinainte? Cum mergi mai departe... când în adâncul inimii începi să înţelegi... că nu mai e cale de întoarcere? Sunt lucruri pe care timpul nu le poate rezolva... răni adânci... care rămân. Bilbo mi-a spus odată că rolul său în această poveste se va încheia... că fiecare dintre noi facem la un moment dat parte din poveste. Cea a lui Bilbo luase acum sfârşit. Nu vor mai fi şi alte călătorii pentru el... mai puţin una. Dragul de Sam. Tu nu vei putea fi mereu de ambele părţi. Va trebui să fii cu totul într-o singură parte. Mai atât de multe de făcut şi de trăit. Rolul tău din poveste va continua.

replică din filmul artistic Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (1 noiembrie 2003)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri roşii

degeaba întindem braţele
din nimic în nimicul după asemănare suntem
şi nu ne mai împărţim
suntem dumnezeul căruia nu-i mai pasă
avem şi câini
suntem câini
o grămadă de lumi din care să facem filme
în care să ne sărutăm şi tot nu ne va ajunge
aşa că ne părăsim prin toate lunile pentru pâine
oricat de mult am ajunge să ne iubim sau să ne urâm
ne părăsim pentru pâine
s-o punem pe masa din bucătărie
unde mulţi dintre noi nu s-au ţinut niciodată în braţe
şi dacă au făcut-o
tot ce a rămas e tot ce rămâne după ce te apleci să ridici o monedă de 10 bani
pentru noroc se spune
şi se mai spune despre oameni
oameni
când nimic nu se mai întâmplă
şi câţi n-am fi fost noi?!

poezie de Victor Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când însă Pleiadele sunt strânse la un loc, Hiadele sunt mai risipite. După Pleiade se ridică Hiadele, un grup de stele strălucitoare, din care face parte şi Aldebaran. Veţi vedea cu ochii liberi în Hiade şi mai ales cu binoclul multe stele duble.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În luptă cu viaţa

Am principii pe care nu le voi încălca niciodată,
Nu o să mă vând pentru o mai bună soartă
Sânge de campion mi-a curs mereu în venă
M-am ridicat şi după ce am vărsat lacrimi în pernă
Şi nu am vrut să depind de cineva anume
Am fost pe cont propriu, singur prin lume.
Am căzut, m-am ridicat şi-am mers mai departe
Aşa e în viaţă, te căleşti, treci prin toate.
Ar fi prea simplu să primeşti totul de-a gata
Trebuie să lupţi zilnic parte în parte cu soarta.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (7 ianuarie 2018)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ajuţi oamenii... este o afacere riscantă. Fii pregătit să-ţi încasezi "răsplata" aproape imediat după ce investeşti dăruire, efort, timp şi dragoste; le deschizi o uşă a cunoaşterii prin care multe resurse preţioase pot intra în vieţile lor îmbogăţindu-le, unor oameni care se mulţumesc doar cu privitul, rămânând în pragul ei şi atât; unii te pot "recompensa" chiar şi cu pietre, pe când alţii aleg să fugă rupând pământul. Prea puţini sunt cei care au curajul să intre pe uşă... Lucrurile mari sunt întotdeauna înfricoşătoare pentru acei care nu le cunosc... aşa cum sunt şi cele din lumea nevăzută pentru cei care încă dorm...

citat din Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rea credinţă

Motto: "Deşi suntem de acord cu multe lucruri relatate de Homer,
cu acesta nu suntem de acord... şi nici cu Eschil nu suntem
de acord, când el o face peThetis să spună că Apollo
a cântat la nunta ei, celebrându-i copilul:

‘cum că el nu se va îmbolnăvi niciodată, va avea o viaţă
lungă şi toate binecuvântările vor pogorî asupra lui;
iar când el a promis aceste daruri inima mea s-a umplut
de bucurie. Şi-am sperat că buzele divine ale lui Apollo,
cel fluent şi limpede în arta profeţiei, nu se vor dovedi false.
Însă el, care a proclamat aceste lucruri....
el este cel care mi-a ucis fiul...' "

(Platon, Republica, II-383)

Când Thetis şi Peleus s-au căsătorit
Apollo s-a ridicat de la somptuoasa masă a nunţii
şi a binecuvântat mireasa şi mirele
pentru fiul care se va naşte din unirea lor.
"Bolile nu-l vor atinge niciodată," a spus el,
"şi va avea o viaţă lungă."
Asta i-a plăcut foarte mult lui Thetis:
cuvintele lui Apollo, un maestru în profeţii,
părea o garanţie asiguratoare pentru copilul ei.
Iar când Ahile a crescut mare
şi toată Tesalia vorbea despre frumuseţea lui,
Thetis şi-a amintit cuvintele zeului.

Dar într-o zi au sosit nişte bătrâni aducând vestea
că Ahile a fost ucis la Troia.
Thetis şi-a sfâşiat mantia purpurie,
şi-a scos inelele şi brăţările,
aruncându-le-n ţărână.
Şi-n marea ei durere, amintindu-şi scena de la nuntă,
a întrebat ce punea oare la cale înţeleptul Apollo,
unde era acel poet care declama
atât de elocvent la banchete, unde era acel profet
când troienii i-au ucis fiul în plină tinereţe?

Iar bătrânii i-au răspuns că Ahile însuşi
a coborât la Troia
şi, împreună cu troienii, i-a ucis fiul.*

* Zeul Apollo, aşa cum se ştie, în timpul Războiului Troian, a fost protectorul troienilor, ajutându-i pe aceştia
în lupta lor cu aheii.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oamenii pe care mânia îi face să roşească sunt mai puţin de temut decât pe cei pe care-i face să pălească. Astfel, vedem că unele persoane pălesc sau tremură când se mânie, după cum vedem altele care roşesc şi uneori chiar plâng la mânie. Se crede îndeobşte că mânia celor care pălesc este mai de temut decât a celor care roşesc. Explicaţia este că atunci când un om nu poate sau nu vrea să se răzbune astfel decât prin mimică şi prin cuvinte, el pune în acţiune întreaga sa căldură şi întreaga sa forţă încă din primele clipe ale emoţiei, din care pricină se înroşeşte, pe lângă că uneori regretul şi mila pe care le simte omul pentru sine însuşi, pentru că nu poate să se răzbune îl fac să plângă. Şi dimpotrivă, cei care se abţin şi se decid pentru o răzbunare mai mare devin trişti, socotind că fapta care i-a mâniat îi obligă să se răzbune. Dar când trec apoi la făptuirea răzbunării se încălzesc cu atât mai mult, cu cât au fost mai reci la început, la fel cum febrele care încep cu frig sunt de obicei cele mai violente.

citat clasic din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început a fost Cuvântul

La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu,
însemna Cuvântul Domnului, acel cuvânt a fost Creaţia.
Dar de-a lungul veacurilor de cultură umană cuvântul
a luat alte înţelesuri, atât laice, cât şi religioase.

A avea cuvântul a ajuns sinonim cu autoritatea supremă,
cu prestigiul, cu incredibila şi uneori periculoasa persuasiune,
cu a avea Ora de Maximă Audienţă, o emisiune TV,
cu a avea darul de-a trăncăni, eventual folosind mai multe limbi.

Cuvântul zboară prin spaţiu, ricoşează din sateliţi,
mai aproape de noi decât a fost vreodată de cerurile
de unde se crede că a coborât.

Dar, după părerea mea şi-a celor ca mine,
cea mai mare transformare s-a produs cu mult timp în urmă,
atunci când el a fost pentru prima dată încrustat în piatră
sau trasat pe papirus, când sunetul s-a materializat pentru privire,
din a fi auzit, în a fi citit prin semne, apoi prin text;
şi a călătorit prin timp de la manuscris la Gutenberg.

Pentru că aceasta este povestea genezei scriitorului.
E povestea care a SCRIS-o pe ea sau l-a SCRIS el întru fiinţă.

poezie de Nadine Gordimer din Scris şi Fiinţă, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai mulţi oameni descoperă cu adevărat esenţa vieţii doar când sunt la un pas de moarte. Atunci, când sunt cu un picior în groapă, înţeleg care e rostul profund al vieţii şi îşi dau seama câte ocazii le-au scăpat printre degete. Viaţa poate fi crudă din acest punct de vedere. Viaţa refuză să-şi dezvăluie darurile, uneori până în ultima clipă. Când suntem tineri şi avem toată viaţa înainte, amânăm să trăim: "Anul viitor am să petrec mai mult timp în natură, am să râd mai mult sau am să iubesc mai mult. Anul viitor am să petrec mai mult timp alături de copiii mei şi am să citesc cărţile importante din literatură. Anul viitor am să privesc mai multe răsărituri de soare şi o să-mi fac prieteni noi, însă, momentan, am multe alte lucruri de făcut şi multe întâlniri de onorat." Acestea sunt şabloanele vremurilor în care trăim. Ei, bine, eu am învăţat că dacă nu-ţi iei viaţa în propriile mâini, aceasta are obiceiul să-ţi joace feste. Zilele se transformă în săptămâni, săptămânile în luni şi înainte de a te dezmetici, viaţa ta s-a sfârşit. Lecţia de înţelepciune este următoarea: nu te mai lăsa dus de val, trăieste-ţi viaţa în mod deliberat.

Robin Sharma în Învăţături spirituale pentru familia ta (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa mea a renăscut...

Lângă el nimic nu este greu,
totul vine de la sine şi trecutul dureros
îl arunc într-un sertar.
Îmi place pentru că nu-i este teamă
să plângă atunci când simte.
Îmi place pentru că ştie să-mi dea libertate
atunci când am nevoie.
Pentru mine el este totul,
chiar şi mai mult,
iar viaţa este şi mai minunată
de când l-am cunoscut.
Îmi place fiecare minut petrecut lângă el
şi îmi este dor de el în fiecare clipă
în care nu este lângă mine.
Miile de minute lângă el
mi-au dat energia de care am nevoie
pentru a merge înainte,
veselia care mă invadează,
speranţa că totul va fi şi mai frumos.
Îmi place când mă priveşte
atunci când dorm şi îmi sărută mâna
când vrea să-mi declare iubirea sa.
Îmi place că nu se supără uşor
şi este înţelegător.
Îmi place când se poartă ca un copil
şi când se entuziasmează.
Îmi place când atrage privirile oamenilor
cu poveştile lui şi este în centrul atenţiei.
Îmi place că are încredere în mine,
mă respectă pentru că îl susţin în ceea ce face
şi că îi sunt alături.
Cu el râd des, cu el merg oriunde,
inima mea nu se poate dezlipi de a lui
şi viaţa mea a renăscut
odată ce a întâlnit-o pe a lui.

poezie de Eugenia Calancea (12 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cuvintele mele magice, cu atenţie, să fie ascultate
Şi de către cei ce vin după Coşciugul meu să fie scandate,
În timp ce e dus spre sălaşul său, ascuns.
Iar voi, care mergeţi înainte şi voi, care veniţi după Râ,
În mersul lui spre locul de pe Cer, aflat cel mai sus,
În timp ce stăpânul sanctuarului, însuşi Râ,
În picioare aşezat, în Barca sa,
Face să devină fructe florile pomilor înfloriţi,
Voi, toţi, să aflaţi!
Şi Râ, la rândul său, se află în mine!
Am făcut, ca de cristal, firmamentul lui Ptah, lustruindu-l bine.
O, Râ! Sufletul meu este mulţumit, ai inima plină de bucurii,
Când contempli frumoasa rânduială din această zi,
Când, în acest oraş sfânt, Khemenu, te-ai ivit,
Pentru ca, apoi, să-l părăseşti prin Poarta de Răsărit...
Primii născuţi ai zeilor, care te-au precedat,
Ies în întâmpinarea ta, imediat,
Şi cu strigăte de bucurie te salută...
O, Râ! Fă, pentru mine, dulce şi plăcută
Calea străbătută de razele tale de soare,
Lărgeşte pentru mine, luminoase, Cărările tale,
În ziua în care îmi iau zborul de pe tărâmul pământean.

poezie din Cartea egipteană a morţilor (1993), traducere de Maria Genescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!