Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am stat la ţară cu bunică-mea, apoi la altă moşie, cu tatăl meu şi mama mea a doua, apoi iar la bunică-mea. Mi-aduc aminte de privelişti şi peisagii, care se numesc Sălăveştri, Berbenceni, sate în judeţul Bacău unde tatăl meu ţinea moşii în arendă cu rudele lui noi.

În această vreme moşul meu Teodor s-a înamorat de o fată a Eleonorei, tatăl meu a pierdut ce mai avea, bunica mea era tristă de moartea mamei mele -- eu mă simţeam str[...]n lumea cea nouă a tatălui meu. Mamei mele a doua -- o fiinţă bună, supusă, roabă -- nu i-am putut spune "mamă" şi din greutatea mea de a deveni familiar şi a da numiri "artificiale" şi oficiale, şi din cauza amintirii adevăratei mele mame, pentru care începeam să am un cult şi o tandreţe alcătuită din tot felul de amintiri, căci deja aveam amintiri şi, cum se vede, amintiri scumpe şi duioase.
În aceşti ani cred că s-a închegat o mare parte din caracterul meu, aşa cum îl am şi acum. Cu altă copilărie, cu altă viaţă, fără aceste lucruri neobişnuite şi triste, aş fi fost poate altfel.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din viaţa de la Roman, mi-aduc aminte puţine lucruri hotărâte. Am fost un copil precoce. Înainte de 5 ani, ştiam unele lucruri greu de înţeles şi pentru o vârstă mai înaintată. Ştiam, de pildă, oarecare lucruri din gramatică, pe care copii de 10 ani le pricep greu. Am fost şi amorezat înainte de 5 ani: de o fată de vreo 7-8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Nu-i vorbă, era şi un caz de sugestie, căci cei din casă mă tachinau cu ea. Dar ştiu că mă înroşeam când trecea pe la geam. Tot de la acel geam, vedeam şi Ceahlăul, care era pentru mine ceva ca din altă lume, ca dintr-o legendă frumoasă. Nu ştiam pozitiv ce e acel Ceahlău, nici ce este un munte -- nimic!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată eram la oră şi a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Şi cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez. Mama mi-a spus că actoria este pentru oamenii bogaţi şi că ar trebui să-mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, dar n-am uitat ce mi-a spus profesoara, că am jucat natural. Nu ştiu care este diferenţa dintre a fi natural şi a fi real.

citat din Al Pacino
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Willie Metcalf

Am fost Willie Metcalf.
Obişnuiau să mă numească " Doctor Meyers"
Pentru că, spuneau, semănam cu el.
Acela fusese tatăl meu, după Jack Mc Guire.
Am trăit într-un grajd de cai,
Dormind pe podea
Lângă bulldog-ul lui Roger Baughman,
Sau uneori în hala cea mare.
Puteam să mă târăsc printre picioarele celor mai sălbatici cai
Fără să fiu lovit – ne cunoşteam unii pe alţii.
În zilele de primăvară vagabondam prin ţinut
Pentru a avea sentimentul – pe care îl pierdeam uneori,
Că nu eram un lucru separat de pământ.
Obişnuiam să mă pierd de mine însumi, ca în somn,
Zăcând cu ochii deschişi în pădure.
Uneori vorbeam cu animalele – chiar cu broaştele râioase şi cu şerpii –
Cu orice avea ochi în care să privesc;
Odată am văzut o piatră în lumina amiezii
Încercând să devină gelatină.
În zile de Aprilie în acest cimitir
Cei morţi se strângeau toţi în jurul meu
Şi stăteau apoi nemişcaţi, o congregaţie în rugăciune mută.
N-am ştiut niciodată dacă am fost parte a pământului
Cu flori crescând din mine sau parte mişcătoare –
Acum ştiu.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama mea mi-a spus întodeauna că sunt o buruiană urâtă, aşa că eu nu am fost niciodată conştientă de nimic până nu am fost mai în vârstă. Fetele obişnuite ar trebui să aibă pe cineva care să le spună că sunt frumoase. Uneori acest lucru face miracole.

citat din Hedy Lamarr
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

STILOUL MEU E ÎN DOLIU, MI-A MURIT A DOUA MAMĂ

Azi, tristeţea absolută
Mi-a trimis o veste care
Nu poate fi abătută
Şi nu are consolare:

Doamna mea Învăţătoare
Care mi-a ţinut în mână
Mâna dreaptă, cu răbdare,
Scrisului să îi rămână

Roabă pentru veşnicie,
A plecat la cer, se pare,
Îngerilor să le fie
Mamă şi învăţătoare

Bună, sfântă, ca şi mie...
Plâng şi simt şi spun cinstit
Că din mine, cel ce scrie,
Azi o parte a murit.

Dumnezeu să te iubească,
Iar pe Mama de-o-ntâlneşti,
Spune-i, sufletul să-i crească,
Doamnă blândă, că tu eşti

Cea care mi-a pus în mână
Un stilou negru şi care
Îi promit c-o să rămână,
Prin ce scriu, nemuritoare.

Doamne, cu lacrimi în gene,
Fă două cununi de stele
Acestor două Elene,
Două Mame ale mele.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet învelit într-o lacrimă de mamă

Auzi mama
deseori stau aşa cu tâmpla
sprijinită de cele două degete
pe care ni-le ridicam
în semn de jurământ
atunci când
mă întrebai dacă am minţit
sau nu când mai inventam
câte o scuză
la gesturile mimate
pe care ştiu că
nu îţi erau pe plac

ştiu că tu mă priveşti
de acolo de sus şi mai ştiu că
uneori spartura cerului
e mult prea mică
pentru a mă vedea
aşa cum sunt
ştiu că au trecut
mulţi ani de când
te-ai întâlnit cu Dumnezeu
şi de venit înapoi
n- ai mai venit şi
nici semne
nu mi-ai mai dat
deşi ştiai că am nevoie
doar de tine şi nu de bani
şi de alte lucruri pe care
tu le ai iar eu nu...

acolo tu ai de toate mama
şi eu doar câteceva pe aici deşi inflaţia mi-a înghiţit şi
ultimul bănuţ pe care
l-am strâns pentru cadoul
de ziua ta
să ştii că nu pot să ţi-l mai dau şi
ce rost ar mai avea dacă tu
nu eşti niciodată lângă mine...

iartă-mă mama
nu nu asta am vrut ca să-ţi spun...
am vrut doar să te invit de ziua mea care va fi
pe aprilie 4...

spune-i Dumnezeului tău
că ţi-ai lăsat un copil pe pământ şi că
ai vrea
să-i trimiţi un zâmbet
învelit într-o lacrimă de mamă
şi nimic mai mult...

da mama
ştiu că poate ar fi mai bine
să nu îţi spun despre
lipsurile mele de aici şi
să îţi spun doar că
te iubesc
şi că
am îmbătrânit de când
te tot aştept...

nu nu îţi face griji
dacă Dumnezeul tău ar fi cinstit cu mine
te-ar lăsa să-mi trimiţi
cadoul promis chiar dacă
nu va ajunge pe 4 anul ăsta
pentru gest i-aş mulţumi
sau mi-aş împreuna
cele două degete şi
l-aş întreba
când m-a minţit ultima oară...

iartă-mă mama
gestul meu ar fi
unul de dragoste...

poezie de Teodor Dume (4 noiembrie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jucării cu lacrimi şi cu libertate

Femeile au fost în viaţa mea
Ca jucăriile-n copilărie;
Ce mult plângeam pentru a le avea
Şi-avându-le, plângeam de bucurie...

Apoi plângeam când una se strica
Sau când loveam o alta, din greşeală,
Când le pierdeam sau mi le confisca
Mama, cerându-mi aspru socoteală

Pentru năzbâtii... Doamne, iar plângeam,
Plângeam la fel când îmi erau furate,
Şi tot în lacrimi ştiu că adormeam
Şi mă trezeam în lacrimi, din păcate.

Iar de femei am plâns la fel de des,
Cu doar o diferenţă, alta nu-i,
Că jucăriile-mi nu şi-au ales
Un alt copil, să fie ale lui.

Femeile sunt, unele sau toate,
Un fel de jucării cu... libertate.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a lipsit

Mi-a lipsit al mamei drag alint,
Încă de când am venit pe lume,
Mi-a lipsit şi dulcele cuvânt,
Care doar mama ţi-l va spune.

Mama mi-a fost stea călăuzitoare,
Chiar de acolo din locul SFÂNT,
Le-a sfătuit pe ursitoare,
Să mă apere pe acest pământ.

După mama n-am plâns niciodată,
Căci sufletul ei a fost cu mine,
În noaptea cea întunecată,
Dar şi în zilele foarte senine.

Despre ea voi scrie, nu voi fi tăcut,
Gândindu-mă la chipul ei blând,
Peste orice greutăţi am trecut,
Cu ICOANA mamei în gând.

poezie de Mihai Leonte (21 mai 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dor

Cât dor poate să-ncapă-n mine
De uneori mă înfior
Şi mă întreb de n-am murit!
Sau poate că m-am rătăcit
Prin labirinturi de iubire
Şi nu mi-a dat nimeni de ştire
Că pot să mor de-atâta dor!
Căci m-am născut din dor de mamă,
Că am trait cu dorul tău
Şi voi muri, cum moare-oricine
De dor pentru pământul său.
Voi învia de dor de voi,
Iubind şi-n lumea de apoi.

poezie de Angelina Nădejde (21 mai 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele mai vechi lucruri, de care mi-aduc aminte, sunt casa de la Roman, unde am stat până la vârsta de 5 ani, şi familia câtă stătea în acea casă. S-a întâmplat să mă nasc într-o familie de mică burghezie, cu tradiţii, cu "viaţă de familie", compusă din sentimentul datoriei, din iubire şi din solidaritate. Ce voi fi având bun în caracterul meu vine de acolo.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arta vieţii

Adevarata fericire se afla in lucrurile marunte si simple din viata noastra. Nu trece-ti pe langa ele fara sa le observati. Fericirea se afla in noi si langa noi. Pentru mulţi dintre noi fericirea este o chestiune de atitudine. Iar atitudinea pe care o alegem faţă de viaţă influentează în mod direct efectul pe care îl au lucrurile asupra noastră. Credem că nu putem schimba această stare care ne cuprinde fără voia noastră, însă adesea acest lucru se întamplă numai pentru că nu am încercat nicioadata să o schimbam. De ce? Pentru că uitam ce ne face cu adevaraţi fericiţi. Timpuri noi, oameni noi. În aceste timpuri pe care le trăim am impresia că toate principiile şi valorile după care ne ghidăm s-au schimbat complet. Mândria, orgoliul, invidia şi banii sunt primordiale. Puţini sunt cei care caută să întindă o mână de ajutor, să trăiască în armonie, iubire şi fericire. Nu ştiu dacă pot vorbi despre fericire, pentru că este un termen al cărui sens nu cred că îl voi înţelege, pe deplin, niciodată. De ce afirm acest lucru? Poate pentru simplul fapt că în viaţa mea, de câte ori am avut impresia că "am prins fericirea ", aceasta mi-a scăpat printre degete. Şi... totuşi... sunt convins că în orice fiinţă, există, acolo undeva, în cel mai ascuns colţişor al minţii şi inimii sale, dorinţa, necesitatea de a fi fericită. Sunt conştient că fericirea deplină este foarte greu de obţinut. Dar dacă vrei cu adevărat ceva în viaţă, atunci cu siguranţă vei reuşi. Fericirea este legată incontestabil de iubire.

Adăugat de Marius Călin
Comentează! | Votează! | Copiază!