Scurtă ploaie de primăvară

Dincolo de perdele bat stropii ploii,
acest anotimp se apropie de sfârşit.
Cuvertura de satin de pe patul meu nu poate ţine departe
frigul zorilor.

În vis, am uitat
că mă aflam în exil
şi-un un răstimp am fost vesel.

Nu te sprijini niciodată de balustradă când eşti singur.
O, munţii şi râurile mele....

Despărţirea a fost uşoră,
dar întoarcerea se dovedeşte mult prea grea...

Primăvară, vei pleca odată cu petalele care se scutură
şi cu vâltorile vântului spre paradis?

Pe mine mai îngăduie-mă pe-aici o vreme.

poezie de Li Yu, 937- 978, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără mine

Voi pleca singură,
Fără mine,
Sluga mea cea credincioasă
De-o viaţă,
Pentru că numai eu
M-am însoţit
În drumul anevoios
Spre Eben-Ezer.

Voi pleca singură,
Fără mine,
Către Elyoenai.
Voi arde odată
Cu uleiul de măsline
Al Menorei,
Până la mistuirea
Flăcării albastre
Din al şaptelea braţ.

E-adevărat,
În timpul Jertfei de Seară,
După atâta Arderedetot,
Despărţirea asta
Nu mai doare.

Până târziu,
Până departe,
Până la Manahat,
Voi ajunge
În sfârşit...
Singură,
Fără mine.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (martie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

,, A fost odată ca niciodată...,,
aşa începe orice basm
cu feţi-frumoşi şi fete de-mpărat.
A fost odată ca niciodată
la un capăt de anotimp fermecat,
pe când nu se despărţeau încă apele de uscat,
au fost doar ei doi:
fiul si fata de împărat.
Şi se iubeau,
se iubeau infinit neapărat.
Cât se iubeau?
Un infinit, doi infiniţi, trei....
Opriţi! Ce faceţi? Socotiţi?
Aţi apucat iubirea lor de un capăt
şi-o faceţi ghem fără să ştiţi?
Am oprit numărătoarea la doi,
doi infiniţi amândoi.
Ea +(plus) infinit la un capăt de lume,
el -(minus) infinit la celălalt.
Pentru ei doi un anotimp se naşte rar
nici odată pe an măcar...
dar..
povestea lor nu are sfârşit.
Pentru că durează,
cât credeţi?
un infinit!

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Carla Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, tot mai departe

Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.

Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.

Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.

Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.

În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate...

Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.

La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
- celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.

Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără anotimp

Iar a venit o toamnă, dar când oare?!
Eu nu ştiu să fi fost o primăvară.
Începe iar să fie numai sară
şi n-a fost zi cu soare.
Şi zarzării când oare-au înflorit?
Când au umblat albinele prin ei,
cu zumzetul lor alb de clopoţei
cu care am copilărit?...
Au înflorit şi anu-acesta teii,
cireşii şi vişini şi castani?
Şi au jucat, cu simplitate, mieii
ca-n ceilalţi ani?
Când au trecut iar păsări călătoare?
(De mult timp nu mai trebuiau să treacă)
văd cei din urmă cocostârci cum pleacă
şi-aud în mine ţipăt de cocoare.
Când a trecut atâta timp?
Eu unde-am fost şi ce-am făcut?
O primăvară... câte au trecut?
Mi-i viaţa fără anotimp.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine

Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine
şi nici o clipă singur nu mă laşi.
Puterea Ta e taina ce mă ţine
din cei dintâi la cei din urmă paşi.
Tu nu laşi, nici nu mă uiţi vreodată.
Străbat cu Tine munţi înalţi şi lunci.
Eu n-am să văd nici moartea niciodată,
ci eu voi fi ascuns în Tine-atunci.

Cu Tine-n rând străbat în zori cărarea,
cu Tine-n rând veghez în ceas târziu,
când Tu mă mustri, simt în piept mustrarea
şi când Te bucuri, totdeauna ştiu.

Nu sunt decât un abur ce se-nalţă,
un fir pe praf îndrăgostit de-o stea.
Dar tu mi-ai pus în suflet o speranţă
ce nimeni altul nu mi-o poate da.

Au fost odată şiruri de păcate,
dar sângele salvării a spus: "NU".
Oricâte-au fost, eu le-am uitat pe toate,
şi bine ştiu că le-ai uitat şi Tu.

Sunt fericit, chiar dacă vrei să sufăr,
când valuri vin şi vânturi grele bat.
Plutesc pe ape ca un fir de nufăr
pe care Tu-l păstrezi mereu curat.

Îţi mulţumesc că eşti cu mine-n lume,
Îţi mulţumesc că mă iubeşti mereu,
Îţi mulţumesc că Tu mi-ai dat un nume,
că sunt al Tău... şi Tu eşti Dumnezeu.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa tu te întorci întotdeauna

Adierea zorilor, uşoară,
respiră cu gura ta
la capătul străzilor goale.

Lumină gri, ochii tăi sunt
stropii gingaşi ai zorilor
deasupra dealurilor întunecate.

Paşii şi răsuflarea ta,
asemeni vântului în zori,
aburesc casele.

Pietrele, umerii oraşului,
degajă aburi –
tu eşti viaţă, trezire din somn.

Stea pierdută
în lumina zorilor,
susurul zefirului,
cădură, respiraţie –
noaptea a luat sfârşit.

Tu eşti lumina şi dimineaţa.

poezie celebră de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire din copilărie

O după-amiază rece şi înnorată
de iarnă. Elevii
studiază. Dincolo de ferestre,
stropii ploii monotone.

Pe un panou sunt înfăţişaţi
Cain fugar
şi Abel zăcând mort,
nu departe de o pată de sânge.

Magistrul, cu voce puternică şi cavernoasă,
tună şi fulgeră, un bătrân îmbrăcat sărăcăcios,
uscat, cu pielea galbenă,
care ţine în mână o carte.

Iar corul copiilor
psalmodiază lecţia:
"o sută ori o sută, zece mii,
o mie ori o mie, un milion."

O după-amiază rece şi înnorată
de iarnă. Elevii
studiază. Dincolo de ferestre,
stropii ploii monotone.

poezie de Antonio Machado, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mult prea îndrăgostită...

Au fost şi vremuri când fredonam iubirea...
Au fost şi clipe când mult o blestemam!
Lacrimi s-au unit din despărţirea
Unei iubiri la care tot speram.

Au fost şi timpuri când am atins un soare,
A cărui lumină m-a orbit...
Şi m-am lăsat purtată de chemare,
Cu tot ce am avut, am dăruit!

Au fost momente când te uram în şoaptă,
Când mă uitai în colţ şi te plimbai,
Prin colţuri de lume fără plată,
Parcă uitând de mine că m-aveai!

Au fost şi ceasuri cu prea multe oftaturi,
Din multe file ce-am rupt din calendar...
Şi-am studiat din foarte multe laturi
Ce-mi eşti, ce-ţi sunt... într-un orar.

Şi la final, din ecuaţie reiese,
Că nimeni şi nimic nu poate şti...
Ce lucruri sunt cernute şi alese
Ce le-ntregeşte, sau a le risipi.

Mult prea uimită şi aşteptând răspunsul,
Mă otrăvisem cu prea multe speranţe...
Prieten aliat mi-era doar plânsul,
Şi inima străpunsă doar de gloanţe...

Vor fi şi vremuri când voi cânta iubirea...
Şi va veni şi ceasul să zâmbesc!
Sunt ce am fost şi nu mă pierd cu firea,
Eu ştiu numai să strălucesc!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti martorul suferinţei mele

şi mă bucur să ştiu
că nimic din ceea ce mi se întâmplă
nu se pierde
că ploaia ce curge
de-o vreme
îmi spală fiecare celulă

eşti martorul suferinţei mele
singurul care ştie că sângele
şi carnea
au învăţat să trăiască
pentru un singur cuvânt
scăpat
printre buzele tale

da
tu eşti singurul meu martor
în faţa unui întreg univers
şi stropii de ploaie
trec mai departe
din celulă în celulă
ca din visul meu
în visul tău
şi nimic nu se pierde

da
dragul meu
tu eşti martorul suferinţei fără sfârşit
singurul care ştie
că sinele meu
umblă în pustiu
ca un fiu risipitor
ce se va întoarce
pentru un singur cuvânt
scăpat
printre buzele tale
şi mă bucur să ştiu
că nimic din ce se întâmplă cu mine
nu se va pierde
nimic
totul va trece
din celulă în celulă
din visul meu în visul tău
până la sfârşitul acestei vieţi
şi mai departe

poezie de Any Drăgoianu din Recuperarea sinelui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu oarecare fast

chiar acceptase să moară în sfârşit
dar să nu i se dicteze de către cineva
şi aşa a sărit de pe patul aranjat
pentru o moarte demnă de un om
un fior cald îi străbătu corpul veşted
primise firicelul de viaţă şi el a fost
la timpul potrivit pentru întoarcerea
din drum fără să se gândească prea mult
totul a fost mascat de o furie calculată
jucase teatru şi ceilalţi s-au supărat
de falsa lui moarte regizată ca un film

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar azi

Doar azi îi mai îngădui secetei
să se joace prin ierburi.
Ce s-a împlinit
nu-mi mai aduce veşti
şi eu caut cuvintele
care mă vor ţine minte.
Orice lucru a fost o întrebare,
care m-a învăţat să răspund.
Ce a fost imposibil
îmi ocupă pereţii, înrămându-se
cu privirile mele.
Aş putea descuraja viitorul,
oprindu-mă aici.
Doar azi mai ascult pădurea
cum se jeluieşte
vântului vesel.

poezie de T. Constantin Georgescu
Adăugat de T. Constantin Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i nimeni lângă mine

Întâmplător sufăr,
niciodată nu am fost atât de singur.
Cine eşti tu?
Iarba mea înverzeşte în mii de nuanţe
iar neştiutul se-împarte
în jocuri care dor
în doi, în trei.
Nu cumva râzi de mine?
Pe vremuri când eram patron peste inimi
citeam contoarele de scurgere a timpului
şi nu-mi era teamă că deontologia profesională
mă va da de gol cu excedentul de cifre.
Ştiam că deficitul concav se va răsturna într-o oglindă
iar razele lunii vor topi gradual
pactul copacilor ascunşi
sub povara chipului tău
al chinului tău,
în spatele ochilor tăi suferinzi, ispititori,
captatori de prea multă iubire.
Simţeai comoara tristă a sufletului meu de mirt
şi-amplificai curentul indus
eliberând sclipitoarele luminiţe sublime
în aşa fel că niciodată n-am fost atât de singur.
Suferinţa în jocul ei dantelat
mă destramă, se apropie dar... prea încet
şi-aştept izbăvirea, ca să încep alt chin.

Prietenă, alungă-mi incertitudinile
acum
cât suntem încă singuri!

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur în noapte

de n-am să vin în noaptea asta
să ştii că am plecat
sau poate n-am putut veni aici în paradis
nu, nu am uitat
cum pot să uit acele clipe de iubire
când frământam în braţe
trupul, visul, dorul
când te frângeai în vraja ultimului sărut
furat, muşcat, mereu neînceput
trecut-au anii
mulţi, puţini, aiurea, la întâmplare
rămas-am singur pe un drum
nu, nu-i drum, e doar durere şi tăcere
o lacrimă port acum
departe eşti de mine
te chem în noapte în zvonuri de şoapte
plâng singur pe drum, eu biet nebun
ce am iubit odată, o fată preacurată
paşii pleacă singuri la drum
lacrimi, tăcere şi scrum, acum

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

El e cel care dincolo de marea adâncă
Dincolo de ocenele triste te va întâmpina – încă,
Trezindu-te din nepăsare cu ceea ce a fost.
Din acestă oră trecută vocea lui va vorbi,
Legile Timpului vor trebui să-şi caute alt rost:
În faţa-întregii lumi mâna lui îţi va atinge obrazul, te va iubi.

Străin poate fi
Doar sunetul căruia-i lipseşte darul de-a privi.
Nu există gând care, murind, să treacă, mărunt sau înalt,
Prin spaţii-n care noi n-am putea să fim,
Să ne realcătuim
Unul altuia sinele, fiecare-n gândul celuilalt.

Laşi în urmă – nimic nu se pierde –
Mai mult decât am fost eu vreodată, şi cu-un fel de
Cochetărie-amară iei cu tine mai mult
Decât voi fi până-n acea zi, din toate mai aleasă,
Când nu va mai fi nimic de făcut,
Doar să rostim " În sfârşit", şi să fim din nou acasă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtă vreme eşti de-al meu, eşti odată cu mine. Când nu voi mai fi eu, poate că cineva va voi să-mi ia făptura psihică şi să o poarte cu făptura-i, în gând, mai departe.

citat clasic din Mircea Albulescu (2014)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elena! Nu pleca... Rămâi...

Ai dispărut odată cu iarna cea lungă.
Poate ţi-a fost frig şi...
Nu mai poţi privi
fulgii reci de nea ce plutesc
în sufletul meu.

Am plâns...
Nu mai am lacrimi,
Apoi… am tresărit când ai
reapărut pe razele
vesele ale soarelui strălucitor,
în inima mea.

A venit primăvara.
Au apărut ghioceii iar
irişii mei te-au fixat
pe retină pentru totdeauna.

Aş vrea să rămâi,
chiar dacă arşiţa verii
care vine te va îndemna la o
plutire mai romantică
pe "Aripile Vântului".

Izvorul lacrimilor, pe
care mi le-ai făcut reci,
te va răcori în piscina
sufletului meu.

Nu pleca... Rămâi...

Toamna argintie cu
mireasma roadelor,
nu este departe,
ne cheamă să pregătim hambarele,
să adunăm boabele,
să depozităm amintirile,
să reîncărcăm bateriile
şi să ne asigurăm căldura
sufletului pentru
lunga iarnă a dorului.

Nu pleca... Rămâi...
Rămâi... Te iubesc.

Dar... Drumul ei
Are un singur sens…
Nu se mai întoarce...

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri, Lacrimi de dor (21 mai 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai uitat

Ai uitat să priveşti cerul,
Să vezi dimineaţa-n zori,
Cum dispare tot misterul
Nopţilor cu şezători.

Ai uitat trandafiriul
Zorilor în dimineaţă.
Ai uitat să scoţi chipiul,
Cu rouă să-ţi dai pe faţă.

Ai uitat să priveşti soare
Când este deasupra ta.
Să stai în amiaza mare
La umbră cu dragostea.

Ai uitat chiar şi apusul
Când e ziua în amurg.
Mie mi-ai uitat surâsul.
În zadar lacrimi îţi curg.

Ai uitat să-mi dai iubirea
După care eu tânjeam.
Ai uitat că fericirea
Era tot ce îmi doream.

Acum e târziu băiete
De mine să-ţi aminteşti.
În zadar exprimi regrete.
La inimă nu-mi mai eşti.

Ai uitat că viaţa trece,
Că ce-a fost numai revine.
Lumea tot aşa petrece
Când rămâne fără tine.

Trebuia să ştii că viaţa
E făcută s-o trăieşti,
Ziua, noaptea, dimineaţa,
Cât timp pe pământ mai eşti.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!