Stradă în Agrigentum

Mai este şi vântul pe care mi-l amintesc
aprinzând coamele cailor, galopând
pieziş, de-a curmezişul câmpiilor,
vântul care cotrobăie printre pietre, decolorându-le,
şi inima coloanelor posace, telamonii
răsturnaţi în iarbă. Spiritul anticilor, însuriţi
de ranchiună, se întoarce cu vântul,
respiră prin muşchiul uşor ca pana
care-i acoperă pe acei giganţi, prigoniţi de cer.
Cât de singur în spaţiul care-i încă al tău!

Iar durerea ta devine şi mai mare dacă auzi, iarăşi,
sunetul care se rostogoleşte, departe, spre mare,
unde Hesperus striază cerul cu zorii:
muzicuţa vibrează
în gura căruţaşului
care urca culmea luminii de lună, domol,
în susurul măslinilor saraceni.

poezie de Salvatore Quasimodo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abis I

Sunt piatra care se rostogoleşte.
Am fost la bâlciul prorocirilor şi
m-am tăvălit prin iarba dresorilor de vorbe.
Ştiu durerea din ochii
întorşi ca să-şi mănânce lacrimile.

Apa s-a mai zbenguit printre păstrăvi.
Vântul a mai zăbovit pe la porţi.
Te întorci în tine.
Te închizi în morţi.
Eşti piatra care se rostogoleşte.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici se aruncă zaruri

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
din zbor, se lasă la picioarele unui om singur.

Poate nu chiar atât de singur,
dacă ţine strâns la piept o vioară
frumos lustruită, dar care nu cântă,

care nu cântă, dar care se-aude
departe, în lunci neştiute de nimeni,
sau poate, într-un soare care nu încălzeşte,

dar care străluceşte în inima lui
şi în inima mea, totuna
şi focul se-aprinde singur, pe dealuri, a viaţă

şi care nu arde, căci frumoase femei
încă adună spice
şi tineri bărbaţi cu iarba în dinţi
le poartă pe braţe până în inima casei.

Uneori mi se-ntâmplă să ies din mine,
mi se-ntâmplă aşa
cum o pasăre mare, foarte mare,
se ridică uşor din vioara omului singur
şi zboară neîntrerupt spre o casă cu inimă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trestiile mării

Jumătate din prietenii mei sunt morţi.
Îţi voi face alţii noi a spus ţărâna.
Nu, am strigat, prefer să mi-i înapoiezi pe-aceia,
aşa cum erau, cu bunele şi cu rele lor.

În noaptea asta le pot smulge vorbele
din zumzăitul de trântor al valurilor
printre trestii, dar nu pot umbla singur
pe frunzele oceanului luminat de lună

în josul acelui drum alb
sau pluti cu alunecarea de vis
a bogzei părăsind greutatea lutului.
Pe pământ, numărul prietenilor pe care-i ai

e mai mare decât al celor pe care-i iubeşti.
Trestiile de lângă faleză fulgeră argintiu şi verde;
ele sunt lănciile speranţei mele,
iar din tot ce-am pierdut creşte ceva mai durabil,

conţinând strălucirea logicii coerente a pietrei,
îndurarea razei de lună, trecând dincolo de disperare,
puternic ca vântul care prin ferestrele trestiilor
ni-i readuce pe cei pe care i-am iubit, aşa cum erau,
cu bunele şi cu relele lor, nu mai nobili, chiar aici.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar vântul...

Mi-ar plăcea să trăiesc
acolo unde s-a născut vântul.
Acolo unde respiră oceanele,
descoperind secretele valurilor,
ca să mă înţeleg pe mine însumi,
şi să-mi ascult singurătatea.
Citindu-mi apoi lacrimile,
în timp ce se amestecă în valuri.
Doar vântul mă poate înţelege,
doar vântul îmi va usca lacrimile,
numai el îmi va asculta
strigătul de durere,
stând pe mare
şi simţindu-se protejat
de strigătul oceanului.

poezie de Eugenia Calancea (28 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Lo-yang, ascultând un flaut în noaptea de primăvară

În ce casă scoate flautul de jad aceste note triste,
care plutind cu vântul de primăvară umple întregul Lo-yang?
În seara asta, dacă vom auzi iarăşi vântul strecurându-se prin sălcii,
ne va putea oare cineva ajuta să ne ostoim dorul de casă?

poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţând la mine

Renunţ la ochii mei care sunt ouă de sticlă.
Renunţ la limba mea.
Renunţ la gura mea care-i constantul vis al limbii mele.

Renunţ la gâtul meu care-i mâneca vocii mele.
Renunţ la inima mea care-i un măr în flăcări.
Renunţ la plămânii mei, copaci care n-au văzut niciodată luna.
Renunţ la mirosul meu de piatră călătorind prin ploaie.
Renunţ la mâinile mele care-s zece dorinţe.

Renunţ la braţele mele care oricum voiau să mă părăsească.
Renunţ la picioarele mele care numai noaptea-s amanţi.
Renunţ la bucile mele care-s jumătăţile de lună ale copilăriei.
Renunţ la scula mea care-n şoaptă încurajează coapsele.

Renunţ la hainele mele care-s uşi bălăgănindu-se-n vânt
şi renunţ la stafia care trăieşte-n ele.
Renunţ. Renunţ.

Iar tu n-o să rămâi cu nimic pentru c-o iau de la început
iarăşi fără nimic.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În apa limpede a Lacului Mare

Nu mi-am dorit niciodată decât să te aud cu inima
Aşa cum râul curge şi susurul lui se-ngână cu cerul
Când ai ochii deschişi stelele sclipesc
În apa limpede a Lacului Mare
Atingi cu pleoapele lumina şi întunericul
Mă zidesc în inima ta în fiecare zi
Ca un fir de iarbă într-un câmp
Tu mă adormi a pe un prunc şi mă cerţi,
Mângâindu-mă pe tâmple
Ca vântul ce-şi porneşte razele dimineaţa
Între un amurg şi un răsărit.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Donul liniştit

*

Iarba creşte peste morminte, timpul vindecă durerea.
Vântul a şters urmele celor care nu mai sunt;
vremea alină durerea sfâşietoare, iar amintirea
celor care n-au trăit pentru a-i vedea din nou pe cei dragi
nu va dăinui, pentru că scurtă este viaţa omenească
şi nu pentru mult timp fiecăruia dintre noi i-i dat să calce pe iarbă.

**

Iar peste sat au alunecat zilele, trecând în nopţi;
săptămânile se scurgeau, lunile se furişau, vântul hăulea
şi, oglindă cerului de toamnă, translucid, verde-azuriu,
Donul curgea liniştit către mare.

poezie clasică de Mihail Şolohov, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul pe deal

Nimeni nu poate să-mi spună bine
Nimeni nu ştie la noi
Vântul acesta de unde vine
Şi-unde se duce apoi.

Vine în zbor din depărtare
Şi bate iute de tot
Pot să alerg oricât de tare
Să îl ajung n-am să pot.

Dar dacă sfoara eu aş lăsa
Ce zmeul mi-l ţine departe
Vântul l-ar lua şi l-ar purta
Timp de o zi şi o noapte.

Însă oriunde îl va purta
Îl voi găsi negreşit
Şi-atunci voi şti în sinea mea
Că vântul acolo-i oprit.

Şi aş putea să dau de ştire
Unde se duce-acest vânt
Dar unde începe-a lui rătăcire
Noi nu putem şti pe pământ.

poezie de A.A. Milne, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă târzie

freamăt de frunze reci,
îmi vâjâie vântul prin cărările sufletului
ventriculul drept se zbate în piept, ca magma unui vulcan ce se trezeşte la viaţă

ascult sunetul. ploii ce aduce a toamnă
mă pierd printre castanii acum dezgoliţi
departe, departe un tunet tresare şi aduce lumină pe cerul miop.

prieten şi sfetnic îmi eşti tu acuma,
tu singur pe lume, eu singura iar
avem un destin şi purtam şi un nume
tu timp care trece, eu om fără leac

degeaba mai strig spre pădure, ecoul meu doarme
şi toamnei i-e somn, acum mă retrag spre
spre ţărmuri departe
s-aud doar frunzişul călcat de picior.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adie vantul

Adie vântul printre ramuri şi ca o lance se zdrobeşte
De mugurii de soc albaştri care de dor s-au gârbovit,
Doar lujerii subţiri de aur îi dau putere şi el creşte,
Ca un balaur prins de vise ce pare iar c-a-ntinerit.

Adie vântul printre sălcii şi se sfărâmă regretând
Că n-a iubit şi n-a fost vesel ca o vapaie trecătoare,
Şi n-a fost trist şi nici durerea sa plângând
N-a cunoscut privind spre cer sau nici privind măcar spre mare.

S-a prins de poala lunii lucii când a văzut astăzi iubirea
Şi n-a putut să mai şoptească blânde cuvinte răsfirate,
Ca o mireasmă-şi duce dorul dar el mai simte azi privirea
Unei cadîne alintate care-l saluta de departe...

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afară de iarbă, nimic nu creşte

În afară de iarbă, nimic nu creşte.
Nimic nu atrage privirea, cu excepţia unei pietre funerare
şi a ceea ce aceasta conţine şi protejează.
Aici, departe de ţărm,
departe de locul unde apa
restituie adesea
metale ruginite, lemne mucegăite,
leşul unui delfin sau al unei ţestoase.
Vântul nu suflă cu putere
pentru a ne duce departe, aşa cum a promis atunci.

Minutele care trec devin ore,
însă niciodată zile, devin nopţi
care niciodată nu acceptă să fie ani,
veacuri în care cineva moare,
iar altcineva, care nu ştie asta, scoate-un căscat.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşii

rătăceam în colbul de pe drum
aproape de viaţă
prea departe de cer
mă ardeau depărtările
şi am fugit pe picioare de lut
am ajuns într-o zi pe aici
între cer şi pământ
pe talazuri de gând
căutam printre tenebrele lumii
o cărare spre lună
uneori ştergeam durerea păşind printre pietre
mă înţepam în destin şi ţipam în ultim suspin
o viaţă, un spin
în umbra serii, o rândunică spinteca cerul fierbinte
căutam bezmetic un gând, o idee
printre fire de nisip
spulberate de vântul zănatic din suflet
reflexul tăcererii se izbea de zidurile scorojite ale omenirii
în larg, zadarnice zboruri, de viaţă ucisă
eram străin şi pribeag printre spice de aur
ajunsesem aici înaintea timpului
în palme adunasem o mare şi un singur cuvânt
uitasem de mine, trecând
în orbite purtam stele
să lumineze calea celor ce vin

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lemnul cel bun

Copacul care niciodată n-a luptat
Pentru lumină, aer, cer curat,
Ci singur s-a înălţat de pe câmpie
Şi ploaia l-a udat cu duioşie
În codru n-a putut nicicând să fie rege
Ci a trăit şi a murit în a sa lege.

Omul ce n-a trudit în viaţa sa
Să îşi câştige pâinea pe tarla
Şi care tot mereu s-a bucurat
De soare, aer şi de cer curat
Nu a ajuns un om fenomenal,
Ci a trăit şi a murit în mod banal.

Lemnul cel bun foarte uşor nu creşte
Când vântul bate, copacul se-ntăreşte
Când cerul e prea sus se-ntinde către el,
Iar dacă e furtună devine de oţel.
De-i soare, frig, zăpadă ori ploaia potopeşte
Lemnul cel bun în oameni şi în copaci sporeşte.

Căci unde e desişul, pădurea se înalţă
Şi acolo-s patriarhii care contează-n viaţă.
Ce stau la sfat cu cerul şi stelele pitice
Şi ale căror ramuri au multe cicatrice
Căci s-au luptat cu vântul cel crunt al nimicirii.
Aceasta este legea obişnuită a firii.

poezie de Douglas Malloch, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bate vântul

Bate vântul
inima mi-a rămas caldă ca atunci
ca cerul albastru
când te-am imbrăţişat
bate vântul
ascultă-l!
înţelege-l!
e ca iubirea noastră mişcatoare de ploi si de fluturi
bate vântul iubirii.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţurţuri la streşini –
vântul umflând coamele
cailor în galop

haiku de Mirela Brăilean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auzi?!?

Când trupurile noastre s-au despărţit
Şi cerul a plâns cu durere,
Doar ochii mei au mai zâmbit,
Auzi gura mea cum îţi cere?

Hai, haide, hai joacă-te iară,
Joacă-te în păru-mi... e minunat,
Afară încă, încă mai plouă.
Joacă-te! Vântul încă n-a stat!

poezie de Lusiana Drăguşin (14 aprilie 2013)
Adăugat de Lusiana Drăguşin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul bătea subţire şi fâşneţ

Vântul bătea subţire şi fâşneţ
Trezind în suflet un drumeţ,
Dorul de-a pleca din nou pe mare
Şi de-a auzi cum, întinse, sarturile gem,
Cum se curbează-n arboradă vergile de lemn
Şi cum flutură flamura-n vântul tare.

O, marinar al flotei noastre.
E timpul să te-îndrepţi spre mările albastre!
E timpul să te urci în barcă şi să vâsleşti!
A venit vremea să-mi fii pe vecie tovarăş şi vecin,
Acum, c-am golit toate butoaiele cu vin,
Înainte de-a-închide ochii mai dovedeşte-odată cine eşti!

Spre moarte, camarazi, pornim de pe-acest ţărm,
Când împinşi de vântul sorţii pe nave ne-îmbarcăm
Şi moartea-i cârmaciul nostru în acest voiaj.
Ea tuturor flăcăilor din marină
Pe furtuni cu valuri mari ne e regină –
Şi-i stăpâna Oceanului sălbatic, uriaş.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndoială

Cu-o furie-nfiorătoare şi-un nesaţ de om nebun
trece vântul printre scânduri,
trece ca ieşit din tun.
Nimeni nu se uită-n urmă, pelicanii ies din rânduri,
vântul geme şi trozneşte ca un bivol în tabun.

Apele îşi ies din matcă, vremea se burzuluieşte,
trece vântul printre muguri,
lumea-ntreagă se trezeşte.
Cerul scuipă foc şi pară, norii fug în tăvăluguri,
Ţine-mă de mână, Doamne, lângă mine te opreşte!

Lângă mine însă, Doamne, numai ploaia se propteşte,
mâna-mi cată în zadar,
Tu nu eşti, nimeni nu este...
Cred că nu eşti necesar,
dar te chem dintr-o-amintire care încă te slujeşte.

poezie de Livia Mihalachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!