Mai sînt însă noptile cu lună. Rareori, privirile se pot încărca de atîta vrajă, ca în nopţile în care norii se întalnesc cu luna. Toate cîte au fost, în timpul zilei, prilej de spaimă sau uimire, apar încă o dată, sub o lumină de vis (...)

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O necurmată bătălie s-a dat între oameni şi ogoare, în umbra grandiosului lanţ de piscuri. Ieşind din zorii zilei cu plugul, ei le-au arat o dată, şi încă o dată, şi ori de cîte ori a fost nevoie, doar se vor trezi la viaţă, doar vor deveni roditoare. Pentru ca boii să poată trage brazde atît de adînci şi înverşunate, i-au ales mari şi puternici, dintre cei ce sînt fala Ardealului.

Geo Bogza în Ţara Făgăraşului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asemeni unor suflete ce-ar rătăci în aşteptarea întrupării, stropii care — într-o zi — vor fi Olt rătăcesc în neant, alăturîndu-se unii altora şi luînd forma mereu schimbătoare a norilor. Adunaţi de pe cîte ape sînt sub soare, înainte de a reveni pe pămînt, spre a fi un rîu cu nume şi destin propriu, ei îşi amintesc de toate locurile de unde au pornit. Şi chiar de existenţe anterioare, în fluvii şi mări dispărute.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul cenuşii

Nu ştiu a cui sînt, toţi s-au preschimat
în mine. Nu ştiu cine sînt, sînt însă.
Uşoară sînt şi grea ca un blestem,
sînt piatră şi sînt viaţă neajunsă.

Nu vă jucaţi cu mine, ucigaşi,
v-alunec printre degete, sînt vie,
zvârliţi-mă-n ocean; e-n van:
în cupa voastră sînt, şi sînt leşie.

Fugiţi! Căci sînt cenuşă, pot intra
ca umbra lunecândă pe sub uşă
şi să mă cern pe chipul vostru-n somn,
şi să vă dau sărutu-mi de cenuşă.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul: Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul cenuşii

Nu ştiu a cui sînt, toţi s-au preschimat
în mine. Nu ştiu cine sînt, sînt însă.
Uşoară sînt şi grea ca un blestem,
sînt piatră şi sînt viaţă neajunsă.

Nu vă jucaţi cu mine, ucigaşi,
v-alunec printre degete, sînt vie,
zvârliţi-mă-n ocean; e-n van:
în cupa voastră sînt, şi sînt leşie.

Fugiţi! Căci sînt cenuşă, pot intra
ca umbra lunecândă pe sub uşă
şi să mă cern pe chipul vostru-n somn,
şi să vă dau sărutu-mi de cenuşă.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc într-un cerc de priviri

Într-un cerc de priviri
locuiesc
pe palmele timpului
înflorit
cu zâmbetul zilei

aici drumul
mi-e pavat cu
florile imaginaţiei
şi mă scald
în culoarea zilei pe
degetele vântului

tot timpul
soarele-mi zâmbeşte
iar norii
uneori îmi fac cu mâna
stropindu-mi ochii cu uimire
cu umbra lor înveşmântându-mă
până în umbra zilei
strecurată prin surâsul tău
17-02-2018 cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai bun doctor din toate timpurile a fost Timpul. Cel mai bun învăţător din toate timpurile a fost Timpul. Cel mai bun judecător din toate timpurile a fost Timpul. Cel mai generos faţă de om a fost, este şi va fi Timpul. Omul beneficiază de Timp pe gratis. Timpul niciodată nu iartă şi nimeni încă nu l-a amăgit. Doar Timpul într-o fracţiune de secundă îţi poate lua totul, chiar şi viaţa.

citat din Tudor Gorgos (7 iunie 2017)
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul

Şi se făcea că zorii vor s-apună,
să lase ca sărutul pătimaş
al razelor venind din clar de lună
să fie, al dorinţei lor, făptaş,
readucând o stâncă bine-ascunsă
în râul ce purta lumina lor,
din starea ei, sub vrajă nepătrunsă,
în zeul din trecut, nemuritor.

Au reuşit! Cu zeul între ele,
erau acum zeiţe, şi-nspre zori
au aruncat privirile acele
din ochii lor atât de-atrăgători,
încât aceştia, sub o vrajă, parcă,
s-au hotărât să lumineze iar
o lume care, încă, mai încearcă
să-mi descifreze visul. E-n zadar!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu luna la pas

Oricât ar surâde luna
printre florile de tei
nimeni nu ştie lumina
din castana ei.

Fără glas
pocnetul de castană
mi-a luat un pas
de pe lună.

Te uită cum stelele
mă amână
să stau pe lună
cu gutuile
de mână.

Îndrăgostit de poezie
zi lumină
petrec luna de gutuie
chiar pe lună.

poezie de Constantin Bucur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A trăi o dată pe lună

Nimeni nu a aflat ce-i aia fericirea adevărată
dacă nu a apucat să trăiască măcar o dată pe lună.
E un sentiment înălţător, lunatic chiar, selenar (de ce nu?)
să cazi în gol de la înălţimea infinitului.
O dată pe lună, o dată pe lună,
atunci când nopţile de vară-s reci şi viaţa-i bună.
Te plimbi încolo şi încoace,
eşti stăpânul universului
şi chiar atunci când totul tace
peste tot
poţi asculta cântecele trompetelor
care se ridică în urma ta.

A trăi o dată pe lună,
nu e nimic mai frumos decât să pluteşti în derivă,
gravitaţia să te legene în puf ca pe-un copil privilegiat,
iar căderea...
căderea, acel act final mimat printr-o eschivă,
este cea mai umană senzaţie din câte există,
de-aceea fericirea vine o dată pe lună
şi apoi dă cu tine de pământ.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din tot ceea ce a existat aievea, sau a fost doar rodul închipuirii omeneşti, şi chiar al altor specii înzestrate cu imaginaţie, nimic nu rămîne nereamintit de memoria delirantă, sau, cînd e nevoie, extrem de riguroasă, a norilor. Norii ştiu tot. Absolut tot. Sînt printre ei, ca şi printre oameni, unii de geniu. Atunci, pe bolta cerului, se ivesc mari capodopere.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă

şi dacă tu n-o să mai vii la noapte
nu s-ar schimba nimic, atîta doar
c-or să mai cadă nişte mere coapte
rostogolindu-se incert pe trotuar

şi dacă tu nu ve-i veni nici mâine
sunt sigur- nu se va schimba nimic
atîta doar-v-a mai urla un câine
şi Luna îl va crede şiretlic

şi dacă nu vei mai veni nicicând
mai mult ca sigur sunt că n-ai putea
să uiţi de nopţile trecute rând pe rând
pe lângă omul rătăcit în calea sa...

poezie de Iurie Osoianu (19 noiembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună nouă, lună nouă

Lună nouă, lună nouă,
Dă-mi motive şi când plouă
Să te scutur de podoabe,
Să fac mieilor cocioabe
Din sprâncenele de ceară,
Arcuite-n plină seară.

Către mine tinzi podeţe
Moleşite de blândeţe...

Lună plină, lună plină,
Să-mi sacrifici o virgină,
Care plânge-n umbra ei.
Du-o-n casele cu miei
Să se-aprindă lumânare,
Să mocnească-n desfrânare,
De la ultimul pătrar
Până piere pe altar.

Lună nouă, lună plină,
Nopţile n-au nicio vină!
Se aruncă peste mine
Cu tot cerul în buline...

Smulge-mă pană cu pană
Şi întinde-mi o capcană,
Care să mă-mbrace viu
Cu un sânge auriu,
După care poţi să mori
Şi să mă iveşti din zori.

Lună plină, lună nouă,
Să mă plângă toţi în rouă!
De la ultimul pătrar,
Să mă-ntindă pe altar
Noaptea care ţi-e stăpână,
Noaptea care mi-e bătrână.

Luna tace,
Luna vrea
Să mă tulbure ca ea.

Luna curge,
Luna-i sus
Şi eu tocmai la Apus.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norii curg odată cu timpul.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seară

Seară,
Un om,
Un bacs de peşte congelat
Marea nordului, rece,
Eu, cu un cidru în mînă
Sudoarea rece avictemelor mării,
Tu, cu un trandafir,
Eu într-o maşină bună,
Porumb pe jos împrăştiat,
Tu, creaţă, caldă,
Eu î-ţi arăt un hering,
Tu,
Cît ai băut?
Eu cu o barcă pe o mare de ghiaţă,
Manînc hering şi beau cidru,
Mi-e bine,
Pierzi!
Pierzi!
Î-ţi spun, î-ţi ordon!
Dar,
Visez, eu bărbatul un mal,
Vodcă, cidru, cidru,
O! Ochii tai,
Eu cu gura spre soare spre lună,
Tu, tu, tu,
Braţele mele cu coatele pe masa de bar,
Ce lumină!
E noiembrie,
Ce lumină e azi
O ţigările!
Tu, o doamnă,
Eu, poetul,
Tu nu şti!
Eu văd, î-ţi dai seama, văd!
Tu, poţi rămîne fără mine o fiinţă necunoscută,
"Din sure văi de hauos"
"De un dor nemărginit"
Tu,
Eu,
Eu,
Tu,
Am două şuruburi în loc de ochi!
Cum te văd eu acuma?
Nu şti,
Eu poetul,
Tu,
Eu poetul,
Tu?
Ochii mei!
Am baut,
Nu mai sînt lucid, zici,
Eu,
Poetul,
"Te vad de-a doua oara,
Şi glasul ţi-l ascult,
Şi atîta ştiu,
Că am trăit prea mult"
Tu,
Eu,
Două maşini,
Eu ultra-indivizibil
Poetul
Tu, un nimic,
Atîta carne!
Eu, poetul.....
Chiar trebuie să facem aşa ceva?
Eu, poetul......
Pa!

poezie de Ciprian Vaida
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, se vesteşte — peste larga desfăşurare de privelişti a Ardealului — cu o forţă fascinantă şi covîrşitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greşeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, şi îl văd întruna, chiar şi atunci cînd îşi privesc holdele, chiar şi atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina şi în conştiinţa celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — aşa ia chip părintele orgolios al Oltului.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Obosiţi de atîta rătăcire, de himere, de nefiinţă, un dor cumplit îi cuprinde să se întoarcă pe pămînt, să aibă din nou un singur chip şi un nume. Liberi au fost, în mod frenetic şi absolut, dar acum vor să reia firul unei singure vieţi, şi se leapădă de alba culoare a fantasemelor.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

aşteptând moartea
ca pe un pisoi
care-o să-mi sară
pe pat.
îmi pare atât de rău
pentru nevasta-mea
o să găsească
trupul ăsta
ţeapăn
alb
o să-l scuture o dată
apoi poate
încă o dată
Hank!
Hank nimic.
nu că o să crăp
mă îngrijorează,
nevastă-mea
singură cu grămăjoara
aia
de nimic.
aş vrea să ştie că
pentru toate nopţile
în care am dormit împreună
chiar şi cele mai inutile
certuri
au fost lucruri
întotdeauna splendide
şi că cele mai grele
cuvinte
pe care m-am temut
să i le spun
pot fi acum spuse:
te
iubesc.

poezie celebră de Charles Bukowski din Dragostea e un câine venit din iad (2007), traducere de Dan Sociu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În culoarea zilei

cât de curat
e vântul ce ne scaldă fiinţele
în
miresmele florilor
înflorite în şoaptele zilei ce ne limpezeşte
şi ochii
şi gândul
o ploaie de uimire când ne surprinde
şi inima
şi fiinţa
când norii pe ceruri se plimbă cu zâmbetul tău
înflorit în palmele vântului

paşii
ni i-am atârnat în frunzele copacilor
când
ne îmbrăcam în culoarea zilei
ce ne face uneori semne cu mâna
înmiresmând
trotuarul şi aleea aceasta întreagă cu mersul tău în
flori de umbră
08 iunie 2018 cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decantare

Între vremea când spărgeam în luceferi privirea stelară
şi timpul scufundării în starea de a fi,
m-au încercuit răspunsurile legănate de lună,
nevoia de a fi iubită, de a iubi.
Traversând solstiţii, pe braţe cu gândurile
care atârnă cât singurătatea tranşării zilei de bezmetica beznă,
timpul, pe scara morilor, cu diferite nuanţe, sună.
Îmi simt pulsul tronând la încheietură,
ca ţărmul atins de mare.
Sufletul îşi deschide aripile gata de alipirile
ce răstoarnă în cântece privirile scânteietoare.(6.05.2022-Iulia Dragomir)

poezie de Iulia Dragomir (6 mai 2021)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orologiul care a uitat să pornească timpul...

Când zilele şi nopţile nu erau încă făcute,

Timpul aflase câte ceva despre visurile ce

aveau să locuiască mai târziu în sufletele

care dădeau energie stelelor, cum şi de unde vin.

Timpul este călugărul înţelept al Universului.

Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,

clipele curg la fel de nevăzute.

Dumnezeu a zis: să fie viaţă!

Şi viaţă s-a făcut în ceruri şi pe pământ.

Visurile au fost împărţite clipelor.

Dumnezeu a zis: să fie timp pentru toate,

de la prima şi până la ultima scânteie a stelelor.

Dumnezeu a zis: să fie Lumină!

Şi s-a făcut Lumină:

inima speranţei, sâmburele visului.

Cum îngerii nu îmbătrânesc,

le-a fost dată copilăria şi zborul.

Ei le împărţiră luceferilor nou-născuţi

pentru a deveni stele

de nădejde ale nopţilor pământene,

aşteptând cu aripile la gură facerea omului.

Creatorul le dădu energie şi frumuseţe;

întunericul nu este o fiinţă.

Fiecare clipă naşte câte un vis,

şperanţa este mare luminatoare a visului.

Viaţa este şi vis, şi speranţă, părţi din Dumnezeu.

Din orologiul care a uitat să pornească timpul

s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.

Cum este deasupra pământului, de la răsărit

la apus, i s-a încredinţat

drumul soarelui şi drumul stelelor;

s-a făcut noapte şi zi în numele timpului.

Dragostea este poruncă dumnezeiască,

adunându-se din ceruri

la glasul Celui care le-a zidit,

să fie cuvântul luminii.

Sufletul trebuie curăţit de rămăşiţele întunericului

să rodească în om numai iubire,

că fără Dumnezeu nu se poate vedea frumuseţea omului.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!