Poveste cu şoareci şi geamantane

la urma urmei,
ce mai caut
în acest peisaj de plastic
dintre ieri şi un tavan de mansardă?
între ceştile de zestre şi ideile mele
e o republică
etajată acustic
în tonuri de lemn artificial.

sunetul nu ţine de foame, nici de mână,
aşa că mi-am îndesat în buzunare şoarecii. plecăm,
nu mai am nimic prin bucătărie
care să ne intereseze.

casa a ieşit înaintea noastră,
în fugă,
din otrava de rozătoare.
acum pune timbre
pe nişte dorinţe letale şi inutile,
poşta a dat faliment sentimentalo-etern,
dar ea încă nu ştie.

am auzit că se înfiinţează un continent nou,
fără pisici,
pentru colecţionarii de erori.
eu şi şoarecii mei avem greşeli legendare
de ros.

undeva, pe altă planetă udă,
dar încă nefolosită,
sigur găsim la parter
o locuinţă cu zgomote comestibile,
o brânză enormă,
poate chiar şi o smintită de fericire
care nu se opreşte,
pentru că eu am cărat după mine
cerul în geamantan.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

poate nu ne mai încape cerul,
iubitul meu,
de aceea am intrat
în carcasele astea de tină şi scuipat,
poate nu ne mai ţine
nicio rătăcire de cometă
greutăţile gândului,
de aceea stăm cu ele în geamantane
lângă uşi pe care nu se pleacă.

şi poate
am greşit dumnezeul,
am nimerit unul care nu iartă,
care ne-a înfipt pe veşnicie în viaţă,
insecte moarte, frumoase,
în cutia de lemn
a unui copil de clasa a şasea.

poate nu mai avem
lacrimile acelea în formă de aripi
care spălau în zburare
tristeţea galaxiilor
pe care
noi, planete fără timp,
le lăsam în urma tuturor sentimentelor.

poate ne lasă şi pe noi cineva
să murim...

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vremea noastră, şoarecii sunt folosiţi pe o scară fără precedent în sociobiologie, încât se poate în mod legitim ridica întrebarea dacă eu nu cumva supraestimez importanţa cazului lui Mayow. Trebuie să admit că există în el ceva foarte primitiv, dar, după cum ne arată antropologii, lucrurile primitive nu sunt obligatoriu depăşite dacă le comparăm cu cele mai elaborate. Astăzi, de pildă, ei supun şoarecii, singuri sau în cupluri, unor condiţii de stress crescând, cauzat de un zgomot comparabil cu acela al frigiderului meu, doar că din ce în ce mai puternic. Şoarecii singuri îşi pierd somnul şi libidoul şi în cele din urmă mor; cuplurile, dimpotrivă, încep să se bată, îşi ling rănile şi supravieţuiesc atât cât ţine viaţa lor de şoareci. Cercetătorii folosesc acest exemplu spre a dovedi că e mai bine să te căsătoreşti, decât să arzi, dar eu nu sunt deloc sigur că au dreptate.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoarecii au nişte mecanisme mult mai complicate: sunt plănuiţi ca să aibă o infinită capacitate de duioşie, o nesfârşită admiraţie pentru frumuseţe şi mai multe în genul ăsta, lucruri care mai mult ca sigur că nu sunt împărtăşite şi de capcanele neînsufleţite. Comportamentul unui şoarece poate fi uneori surprinzător de antihedonist şi chiar aşa s-a şi întâmplat cu mine, după cât îmi pot aduce aminte.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex: Luci, prietene, nu că sunt eu soţul ei, dar să ştii că de data asta Stela are dreptate. Ai făcut-o prea de tot, cu vârf şi îndesat! Ce-o fi fost oare în mintea ta când ai procedat astfel?! Ai mers prea departe... Nu aşa te cunosc eu.
Lucian: Ştiu. Şi n-am cuvinte prin care să-mi cer iertare. Regret...
Mihai: Chiar ne-ai speriat, pe toţi, rău de tot, serios! Până şi Ly, încă mai tremură...
Maria: Ah, Luci, să nu mai faci aşa ceva, niciodată!
Nistor: Ia nu vă mai luaţi de şeful meu! N-a vrut... Nu-i aşa, şefu'?!
Lucian: Nis...
Nistor: Poate ai greşit, şefu', ba chiar îngrozitor de mult, dar ce să-i faci, se mai poate întâmpla. La urma urmei, eşti doar un om...
Stela: Şi vorbi Nis, înţeleptul... Lasă-l în pace, Nis! Nu mai face pe avocatul lui! E vinovat şi ştie foarte bine acest lucru. Pedeapsă, 72 de ore, frumosule! Nu pentru că aşa aş vrea eu, ci pentru că aşa trebuie, după cum am zis, ca să scapi complet de efectul pastilelor pe care le-ai luat. Şi să vă fie clar, atât vouă, cât şi lui: Dacă închide ochii în această perioadă, fiind încă sub efectul somniferelor pe care le-a luat, o va face pe propria-i răspundere, definitiv! Iar noi nu vom mai putea interveni în favoarea lui din nou, cu nimic, oricât am încerca... Ne-am înţeles?!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reclamă:

pe Bulevardul Electric vindem ce îţi doreşti,
poţi să urci cu liftul până la etajul al nouălea,
deşi magazinul are doar parter.
intră,
Vânzătorul te poate ucide
contracost.

nu am bani,
pentru moarte încă sunt o dezamăgire,
part time sau full time,
dar nici nu mă interesează,
pe-afară e un timp egoist
şi dacă nu îi convine,
poate să se ducă în originea lui deprimată.

deocamdată, noaptea,
spăl primăvara
în care e îmbrăcată luna,
o agăţ prin bucătărie la uscat.
prin casă port nori, nu am alte dantele,
desfac o pungă de inorogi
şi îmi vine să fac fursecuri din ei,
inorogilor le place aroma de inimă,
de aceea îi ţin
într-o dragoste enormă
care nu se vede,
se atinge.

mă împrumuţi
să îmi cumpăr o insulă,
ceva mic, cu vedere la cer?

vreau o insulă nematurizată complet,
de unde au fost concediate
toate hârtiile milimetrice,
astea nu înţeleg chestii cum ar fi
să creşti fursecuri
şi să desenezi mustăţi pietrelor.

acolo mă joc
de-a da şi de-a nu,
până vii
să aruncăm luna de la unul la altul,
aromaţi şi lefteri.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aprinde ochiul la aragaz, pune palma pe plita încă rece şi vezi cât rezişti. Cu siguranţă, atunci când va fi suficient de fierbinte, vei lua palma instant, fără să te intereseze nimic altceva decât să scapi de durere. Exact la fel este şi cu suferinţa, pe care spui că nu o mai suporţi, dar încă stai în ea. Dacă încă stai, e clar că nu te frige suficient. Când vei depăşi gradul maxim de toleranţă, vei fugi încotro vei vedea cu ochii, fără să te mai intereseze nimic.

citat din Paul Avram
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni

nu ştie unde au dispărut
şoarecii din casă au ple
cat (?!)
şi ne-au lăsat un mic
şoarece gri de lemn de cireş
în ascunzătoarea lor din cămara um
plută
cu de toate pentru izolarea
trecută la prezent nimeni
nu reuşeşte să afle enigma
erai obişnuită să vină şoricica
şi să vă uitaţi în oglindă
când te pieptănai nu era din aia electrică
ne uităm la cap
cana
goală nefolosită de ani de zile
brânza neronţăită de şoarecele de lemn
de cireş frumos modelat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce să-ţi fiu?

Poate că mâine va fi o altă vreme
sau nu
voi afla sunetul vocii ei
şi îl voi uita chiar a doua oară

pentru că sunt eu
şi tu eşti pe tărâmul meu

ea e
întrebarea
care macină cerul gurii
o zi doar
încă una

urechile
varsă cenuşă
caldă încă
stinsă de cuvinte goale
aşteptând un răspuns
care nu se va naşte niciodată
lângă mine
lângă tine
pată roz
cristal din Oz

de ce nu-mi eşti
de ce să-ţi fiu
de ce nu vii
de ce să viu (?)

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am întrerupt
obiceiul timpului de a mă ajunge,
în momentul în care am înţeles
că altfel cerul trăgea să-mi moară.

vezi tu, dragostea mea,
aici s-au scumpit ultimele drumuri,
umblu în zile rupte, dar curate,
chiar ieri mi-am cusut pe tălpi
o linişte săracă.

s-au întâmplat secunde simple,
fără tiv
de când ne-am sărutat pe sfârşite,
unele chiar mi s-au deşirat fără să-mi spună,
aşa cum se pierde lung,
în fir,
seara în negru.

şi pentru că ştiu
că îmi iubeşti cerul viu din spatele somnului,
am învăţat să îţi adorm într-un cearcăn.

la tine
cât e timpul, dragostea mea?
cât mai costă drumul între două amurguri?

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, să ştii, n-am mâncat nimic până acum, deci, propun să mergem la un restaurant, dacă eşti de acord.
Lucian: Bine, de acord. De altfel, nici eu n-am mâncat nimic în navă, înainte de aveni aici. Am băut doar o cafea. Deci, putem servi împreună micul-dejun la un restaurant apropiat, chiar dacă...
Lia: Chiar dacă? Ce anume?
Lucian: Nu, nimic... N-are importanţă!
Lia: Te deranjează faptul că totul e artificial? Asta o ştim prea bine, aşa că nu văd de ce te-ar deranja. Încă nu te-ai obişnuit cu ciudăţeniile locale?
Lucian: Te rog, nu mă lua în seamă; e doar o altă toană de-a mea... Poate că încă nu m-am obişnuit cu toate ciudăţeniile locale. Ştiu prea bine că totu-i artificial aici, dar... Să zicem că merge! Deşi, un mic-dejun artificial... Nu mă încântă deloc ideea asta, însă...
Lia: Luci, nu mai bate câmpii! Te încântă sau nu ideea asta, treaba ta! Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să nu mănânci nimic. Eu însă am să servesc micul-dejun, pentru că mi-e foame. Şi nu mă deranjează că totul e artificial. Aşa că, să mergem! N-are rost să întârziem.
Lucian: Ai dreptate. Să mergem!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Staţi puţin, încă n-am terminat!
Maria: Dar ai zis că vei încheia.
Lucian: Da, am zis că voi încheia cu scuzele, nu de tot. Vă rog, încă puţină răbdare! Pentru că n-ar mai fi multe de spus, dar e foarte important! Luaţi loc, vă rog şi ascultaţi-mă, cu mare atenţie! Deci, nu în ultimul rând, poate cel mai important lucru... Am să vă rog mult doar să mă ascultaţi şi să nu mă întrerupeţi, deloc, pentru că... Eu, Enka Lucian, comandant al navei spaţiale "Pacifis", al echipajului acestei nave, cât şi al întregii misiuni spre planeta Proxima, vă promit solemn, dragi colegi, vouă, tuturor, azi, duminică, 27 ianuarie 2092, că, începând din acest moment, indiferent de motivele pe care le-aş avea, n-am să mă mai comport niciodată prosteşte sau într-un mod neadecvat poziţiei mele! Deci, mi-am luat angajamentul acum, aici, la modul cel mai serios posibil, în faţa voastră, că n-am să repet asemenea greşeli şi nici n-am să comit altele asemănătoare! Sper din tot sufletul să-mi pot respecta această promisiune pe care v-am făcut-o acum, pentru că dacă nu voi reuşi, atunci... Nu ştiu ce să mai cred! Dar dacă v-am promis, puteţi fi siguri că voi face tot ce-mi stă în putere pentru a mă ţine de cuvânt! Să ţineţi minte această zi, în care eu, comandantul vostru, v-am făcut această promisiune, pentru că eu sigur o voi ţine. Iar ţie, Stela, îţi promit, tot acum, aici, de faţă cu toţi colegii noştri, că nu voi mai încerca niciodată să umblu fără ştirea ta prin dulăpioarele cu medicamente din cabinetul medical şi nu mă voi mai atinge niciodată de pastile sau de orice altceva din cabinetul tău, fără a avea permisiunea şi recomandarea ta!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-a luat mai ieri o femeie de mână

Sunt un fel de călător de ocazie,
M-a luat mai ieri o femeie de mână
Apoi m-a părăsit,
Am luat şi eu o femeie de după mijloc
Apoi am părăsit-o
Şi tot aşa,
Târându-ne unul pe altul,
Am pornit-o prin deşertul cotidian,
Părăsindu-ne la intervale regulate.
Ba eu pe ele,
Ba ele pe mine,
De la un capăt al Pământului la altul,
De la o staţie de autobuz la alta,
De la o casă de nebuni la alta,
De la o minciună sfruntată la alta,
De la o dezamăgire la altă dezamăgire...
Evident, nu ştiu exact care este scopul
Acestor călătorii de ocazie
Prin mocirla socială,
Poate simpla perpetuare a speciei,
Poate păcatul originar,
Dar am o impresie bizară
Că destinaţia finală
Se termină ca de obicei într-o nebuloasă,
În haosul dintre mine şi tine,
În prăpastia dintre mine şi tine,
În repetabila despărţire,
Se termină undeva între deşertul cotidian
Şi un ocean al singurătăţii.
M-a luat mai ieri o femeie de mână...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât cât pot să-mi aduc aminte, am început deja să fiu teribil de tulburat de sunetul apei care se umflă de când aveam cincisprezece-şaisprezece ani. De atunci am încercat în zadar să mă obişnuiesc cu asta. Dimpotrivă, sunetul cu pricina mă face tot mai nervos. O altă dificultate produsă de capcane devine limpede în rarele clipe când şoarecii, obosiţi de a fi doar împreună, vor cu disperare să se simtă unul pe altul. În absurdul lor echipament medieval, sunt stângaci şi orice ar face nu pot ajunge unul la celălalt prin dublul perete de sticlă. În realitate, nu se simte îndemnul de a ieşi de acolo (oricum ar fi imposibil), afară de cazul când există un motiv puternic de-a o face sau vreo speranţă extraordinară. Dar trebuie de asemenea să admit că un şoarece adevărat ar putea să-şi piardă speranţa o vreme, altminteri însă ar născoci toate şiretlicurile posibile şi chiar imposibile ca să scape din cursă (există cazuri în care şoarecii au ieşit din cuşcă; au căzut de pe suport şi s-au înecat).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog

Două mâţe zăpăcite
Stau de vorbă pe un gard
Comentând cam cătrănite
Chestiuni ce încă ard.

Ieri văzut-am nişte şoareci,
Zice mâţa cu-ochii verzi,
Purtau pe ei nişte cioareci
Şi rodeau nişte scoverzi.

Cum aşa, stau la lumină
Şi nu se ascund în găuri?
Zice mâţa mai blondină,
Cercetând sub dânsa hăuri.

Şoarecii văd hăt în zare
Ce mai face-mpărăţia,
Care e în transformare,
Chinuind democraţia.

poezie de Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Ah, cred că nu te-am înţeles niciodată; nici acum nu reuşesc să te înţeleg... De ce n-ai încercat să-ţi refaci viaţa?
Traian: Ce-ar mai fi fost de refăcut, după ce mi-ai distrus-o tu?!
Diana: Încă ţi-o poţi reface şi acum, doar n-ai nimic de pierdut, nu e deloc târziu; eşti tânăr... N-ai decât 39 de ani, eşti director, chipeş, înstărit... Ce aştepţi?
Traian: Chiar n-ai înţeles nimic! Niciodată... Cum crezi că aş putea manifesta interes pentru vreo altă femeie? N-ai priceput că tu ai fost totul pentru mine?
Diana: Traian, eram nişte copii pe atunci; mult prea tineri pentru a înţelege unele lucruri. Îţi puteai însă întemeia o familie, mai târziu...
Traian: Fără tine? Crezi că ar fi fost posibil?
Diana: Da; de ce nu? Meriţi să fii fericit.
Traian: Dar n-aş putea, pricepe odată!
Diana: Nu, nu pricep; ce te reţine?
Traian: Tu... Mă doare amintirea ta, răul pe care mi l-ai făcut... Cum crezi că aş mai putea avea vreodată încredere oarbă într-o altă fiinţă gingaşă, cu chip înşelător?! Ai ucis în mine totul! L-ai preferat pe blondul acela, cu care încă eşti şi acum...
Diana: Da, l-am preferat, pentru că-l iubeam şi încă îl iubesc. Eu eram prea mică, iar el... Era pentru mine omul ideal, mai mare, cu o situaţie stabilă; îmi putea oferi siguranţa materială şi liniştea unui cămin. Avea un serviciu bun, stabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine o zi în vieţile majorităţii dintre noi când pierdem şi uităm aproape tot. Pierdem încrederea în noi, în cuvântul iubire, în oamenii din jurul nostru. Ne simţim rupţi, deconectaţi şi singuri. Uităm că odată am ştiut să fim foarte fericiţi, entuziaşti, plini de viaţă şi energie fără să avem neapărat nevoie de ceva sau de cineva. Suntem ca într-un deşert, înghesuiţi şi totuşi atât de departe unii de ceilalţi. În această "noapte neagră a sufletului", suntem gata să acuzăm cu furie şi să găsim vinovaţi pentru starea noastră actuală şi ştim că nimic bun nu ne aşteaptă. Şi fiecare om care ajunge în acest punct al vieţii sale este binecuvântat pentru că a ajuns la fundul prăpastiei şi ştie că de acum încolo, orice s-ar întâmpla, nu poate urma decât urcarea.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără pustiu în suflet

candelabrul lumii în ramuri se desfăşoară
soarele pătrat pictat de Picasso acolo stă atârnat
Goya prin culoare pe un braţ pune sus colţul lunii
eu am venit pe drumul măslinului să văd cerul
în albastru-negru de noapte o stea îmi şopteşte
că durerile lumii mele au încă putere
deşertul prin pustiul nisipului arzător
chiar dacă desenează cercuri albe în soare
nu poate să-mi usuce şi să-mi lase ochii goi
pietrele în nisipul deşertului vorbesc încă
că durerea încă nu este o pedeapsă sfâşietoare
chiar dacă pe toţi încă ne doare
amintiri separate sunt încă în mine contrare
rana mea nu face cicatrice pe cerul albastru
în zorii dimineţilor albe pline de alb
când în deşert se vede un nou început...
fără pustiu în suflet

poezie de Viorel Muha (august 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ascultă-mă, te rog... Noi nu ne aflăm aici pentru a explora munţii, peşterile, sau alte zone necunoscute ale acestei planete. Nu suntem exploratori.
Lia: Nu zău?! Atunci ce suntem? Eu credeam că exact exploratori, doar în asta constă misiunea noastră, nu?! Să explorăm necunoscutul...
Lucian: Nu chiar. Nu în totalitate...
Lia: Ba da. E destul de clar. Suntem aici pentru a descoperi lucruri noi, necunoscute. Asta-i menirea noastră.
Lucian: Bine. Poate ai dreptate în privinţa asta. Dar în cazul acesta, hai să plecăm acum. Vom veni altădată şi vom explora peştera aceasta şi alte zone necunoscute, dacă asta-ţi doreşti, dar nu acum; altădată! Mâine. Ziua. În alte zile. Oricând... Împreună cu ceilalţi, nu doar noi doi, singuri.
Lia: De ce altădată şi nu acum? Dacă tot suntem aici...
Lucian: Lia, n-am mâncat absolut nimic, de azi dimineaţă, nici tu, nici eu...
Lia: Şi... Nu mai poţi rezista puţin? Crezi că o să mori de foame, domnule comandant?
Lucian: Nu, sigur că nu, însă... Sunt şi obosit, după atâta urcuş. Nu mă crezi? Mi-a ajuns pe ziua de azi. Tu n-ai cărat deloc rucsacul ăsta; e destul de greu, să ştii.
Lia: Lasă, o să te odihneşti destul după aceea. Mâine, toată ziua, dacă vrei şi o să-ţi revii.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu stiu ca ma iubeste

o mână de piatră o mână de apă un coridor verde
visul în care mă trage după sine doamna selaginella beauv
ce poate fi mai de încredere
purtăm ochelari galbeni şi umbrele noastre

în pantofi pe cuie lichide
valsul trecerii

întotdeauna e azi
cine ştie câştigă
cine nu ştie tot câştigă
deasupra un cer cu stele neterminate şi încă un cer
şi încă

şi degetele mele ning din azi în azi fulgul unghie
pe care mi-am scris iniţialele
să fiu găsită

eu ştiu că mă iubeşte
doamnă selaginella beauv eu ştiu că mă iubeşte

poezie de Silvia Caloianu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!