Au căzut în genunchi

şi cei care-şi pierdeau greu cumpătul
de pe pereţi se scurgea sânge
focul înconjurase clădirea
nimeni nu înţelege nimic
căldura devenise insuportabilă
vântul purta mii de scântei
oriunde priveau cei din biserică
vedeau numai sângele cum picura
din ce în ce mai tare
stropii au început să cadă
pe lumânările aprinse în sfeşnicele
de aramă sau plumb
din faţa altarului sau pe cele din stânga
sau dreapta altarului
pereţii erau prinşi de hemoragie
sângele a picurat peste icoane
iar sfinţii păreau vampiri
afară a început o ploaie violentă
sirenele pompierilor se auzeau clar
printre două trăsnete
toată lumea era prăbuşită-n genunchi
nici intrarea pompierilor nu i-a mişcat
toţi erau conştienţi că le-a sunat ceasul
sângele mirosea a diluant
dar nimeni nu s-a gândit la asta
focul a fost stins în exterior
fumul intrase în biserică
şi sufoca enoriaşul îngenuncheat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheile Altarului

Ochii vopsesc Piatra Altarului
Cu lacrimi de aştri.
Sângele neamului meu
Între hotare se zbate,
Cheile Altarului zumzăie legate
De gâtul lui Dumnezeu.

Desăvârşim istoria
În vatra cu pâine din Piatră,
Munţii se-nchid în rugăciuni,
Sângele neamului în mine înoată!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tauri şi coride

verile toride
tauri şi coride
ferestre diforme
picadori în uniforme
îmbulzeală şi te strânge
lumea vrea să vadă sânge

Dai cu banul, ai ales
Viva, viva Cordobez!
Un salut ca la paradă
Lucea sângele pe spadă
Plecăciune fandosită
Lumea urlă fericită
Nimeni nu mai are stres
Holaa, holaa Cordobez!

Dându-şi sângele afară
Taurul trăgea să moară
El cu coarnele pilite
Sta departe de ispite
N-a luat pe nimeni în coarne
Să-l împungă, să-l răstoarne
I-ar da lacrimi dar nu plânge
Fierul roşu-i intră-n sânge;

Soare-nţepenit pe turlă
Oamenii-n picioare urlă
Dar el nu mai înţelege
Că ei au o altă lege;
În ochii lui de taur pur
Moare cerul de azur!

poezie de Ion Untaru din Liziera de salcâmi (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut

Am văzut in oameni iubirea,
Dezgheţa focul cu căldura ei
Dar pe mine m-a îngheţat mâhnirea,
Că în sufletul meu numai existau scântei.

Am văzut suflete calde, arzând,
Păcat erau închise in corpuri reci
Orgoliu îngheţând focul pe veci
Timpul îl văd de parcă stând.

Am văzut cum de mâna se plimbau
Ura şi iubirea părea că se cunoşteau,
Sunt chiar prietene foarte bune
Merg oriunde, ucigând o întreaga lume

Am văzut o altă viaţă,
Pe care-aş vrea să o trăiesc,
Neavând nimic în faţă
Şi o fată pe care o iubesc.

poezie de Miron Iustin (15 noiembrie 2015)
Adăugat de Miron Iustin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dude albe dude roşii

zicea bunica de capitalişti
noi strângeam dude le scuturam pe un cearşaf
pe cele albe apoi ne aşezam şi mâncam
bunica zicea
strângeam frunze pentru viermii de mătase
să ne facem norma
două pungi de un leu
"răi tare răi mai erau şi ovreii şi nemţii
sugeau până şi măduva de pe om"

dudele negre le strângeam de pe jos
nu puneam cearşaful să nu se păteze
"se face ca sângele închegat
ca sângele de român închegat"
noi mâncam dude negre dude dulci
ca lebeniţa şi zmeura
ne întorceam cu faţa la soare şi îl priveam până totul devenea albastru
până lacrimile curgeau se opreau şi nu mai aveam

"or să vină iară
mama lor or să vină nesătuii
că noi suntem buni atâta de buni că până şi ţara
o dăm"

s-a dus bunica duzii cu ea
nu mi-aş fi amintit
dar m-am tăiat cu aparatul de ras
şi două dude roşii
au picurat.

poezie de Liviu-Ioan Mureşan (iunie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu stingeţi focul sacru al pompierilor.

aforism de Dorel Schor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul rămase pe gânduri. El, deşi s-a întristat, dară mai mult s-a bucurat că îi aduse aminte ceea ce trebuia să facă el ca un părinte. Apoi trimise o pungă cu bani argatului. Acesta se duse şi-i dete grădinarului, sub cuvânt că el nu ştie ce să facă cu ei, ca unul ce are de toate de al stăpânu-său. Nu trecu mult şi, viind o sărbătoare, împăratul cu toţi curtenii şi bătrânii împărăţiei merse la biserică. Între bătrânii şi credincerii curţii era şi grădinarul. Numai fata cea mică rămase acasă. Argatul, văzându-se singur, descinse frâul de pe lângă sine, scoase dintr-o nucă nişte haine de aramă, din cele luate de la zâne, se găti bine, intră în grădină, sună frâul şi veni calul înşelat, dar neînfrânat şi, punându-i frâul în cap, argatul încălecă şi prinse a-şi încurca calul prin grădină. Fereastra fetei de împărat celei mici da în grădină şi ea văzu tot ce se petrecu. După ce strică grădina, argatul se duse ca fulgerul la biserică, dete calul în mâna unui om ce sta afară, ca să i-l ţie, şi el intră în biserică. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stânga şi ieşi afară. Toţi cei din biserică se mirară de dânsul. Până şi împăratul zicea că nici el nu mai văzuse aşa voinic frumos.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mea străină

mai întâi am construit un zid în jurul meu
un zid înalt de piatră şi am sperat
să te uit
dar fiecare pasăre
fiecare adiere care trecea peste zid
purtau veşti şi doruri şi numele tău
pe aripi
şi mă durea şi plângeam
şi desenam cu creta pe zid
amintiri, fiecare gând fiecare tu

am umplut zidul cu desene
şi zidul în loc să se îngroaşe
parcă se subţia
când am terminat creta
am continuat să desenez cu carnea de pe degete
cu sângele din mine şi toată ura mea
cu înverşunare nebună
până când s-a ros toată carnea
şi oasele degetelor
roase şi ele de zid
au fost luate de vânt şi răspândite în zare
şi ele se auzeau ca un ropot
venind din depărtarea goală

am ucis toate păsările
toţi fluturii
şi vântul l-am ucis
am blestemat toţi sfinţii
şi lumea toată am blestemat,
degeaba!

acum te auzeam în sânge cum urcai
spre tâmplă apoi în ochi
unde te înecam cu lacrimi
şi iar te auzeam în sânge
şi cum urcai spre tâmplă spre ochi
până am orbit
şi tot aşa te-am auzit în suflet
până am surzit
am urlat, am urlat în noapte
până am muţit

am şi murit puţin
dar tu, tu muriseşi demult, tare demult
şi moartea mea străină şi moartea ta durut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

#

ai scris o mulţime de poeme pentru sacha
şi niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghiţirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca şi
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele oraşului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

şi sângele tău,
şi sângele lui sacha.

dar oraşul nu ştie nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, aşteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
ştie de la început că nimic
nu va mai ieşi viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanţă care-şi deschide brusc uşile.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum vrei să ne luptăm?

Ne-am cunoscut în vremuri de război, luptam
în aceleaşi tranşee, ne pălmuiau timpanele aceleaşi gloanţe
dar când treceam unul pe lângă altul nu se mai auzeau armele
intram într-o gaură de vierme spre câmpii de vibraţii înalte unde
se auzeau bătăile aripilor unor păsări măiestre
pentru câteva clipe ne purtau spre ţări calde şi când reveneam
un timp baionetele păreau viori electrice dezacordate
iar când era furtună şi ne ascundeam pe lângă şobolani în mocirlă
când ne priveam, ploua cu stropi aurii ce desenau mâini împreunate
pe când baricadele găurite deveneau livezi de cireşi magici.
Când într-un târziu a venit pacea, nu mai ştiam ce să facem cu ea
nu mai credeam în livezi magice, au început coşmarurile, sângele
se scurgea din cireşi, iar păsările măiestre erau pisici de mare zburătoare
se aruncau să ne străpungă cu ţepoasele lor cozi
am rămas în gardă, pregătiţi de atac în faţa unui inamic invizibil
căci sufletele noastre s-au născut ca nişte hiene
cu ochii deschişi şi cu instinct canibal
nu ne mai uneşte nici un duşman, nici un front comun, ne adulmecăm
precum doi lei în cuşcă înainte de a se năpusti unul asupra celuilalt.
Două spade ce se întâlnesc tăiş pe tăiş, privirile noastre
tot mai ascuţite, iar lamele lor ne taie respiraţia
prin plămâni de inconştient respiră balauri
cu solzii topiţi de căldura propriilor flăcări.
Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane de sarcasm să ne lovim
în săbii de acuze să ne tăiem, ori în luptă dreaptă să ne batem?
Hajime!

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea putea

să confirme că era un ozn
dar nimeni nu ştia de unde
apăruse în toată splendoarea lui
şi nu era om să nu recunoască
frumuseţea lui metalică în întregime
mulţi şi-au spus că trebuie
să fie făcut de neeuropenii
cei răi care se uită urât
la europeni cei buni
era atât de încăpător
încât intrau şase sau şapte
prichindeii de până-n clasa a şasea sau
a opta dacă erau mai mici
dar ei nu erau impresionaţi
de ozn aterizat în parcul
de joacă şi de mici nebunii copilăreşti
au urcat scările fără teamă
ştiau totul despre vehicul
păreau stăpânii lui
şi adulţii priveau hipnotizaţi
cum ozn pleca fulgerător
sau ateriza ca o nălucă din vis
apoi ne-am întrebat dacă nu era făcut
de copilaşii din oraşul
intrat în cartea recordurilor

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

stropii de ploaie
diluant pentru ţuică -
în aprilie

senryu de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urca în turnul

bisericii catolice din oraşul
mai mult de munte să întoarcă
două din cele trei ceasuri
care aveau tupeul să funcţioneze
aproape bine pentru cetăţeni
zi şi noapte urca scările de lemn
cu miros de catran şi ameţea
întotdeauna era sigur că o să cadă
chiar îi părea bine să gândească
cum gândeşte acum în camera
unde ticăiau mecanismele vechi

în dreptul ceasului defect zâmbea
niciodată nu a arătat ora exactă
nici nu avea ce căuta în turnul
acela vechi de biserică impunătoare
îi venea de multe ori să bată rotiţele
cu barosul şi ciocanul cel mititel

ceasul acela se hodorogise de tânăr
el a început după optzeci de ani
să se simtă cum se simţise ceasul
defect de tânăr nu bătea ora exact

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

stropii de ploaie
diluant pentru ţuică -
în aprilie

haiku de Vasile Culidiuc‎
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost şocat

să afle că litrul de motorină
e mai scump decât
cel de sânge
în oraşul ăla mirosea
a somn
şi a frunze coapte
motorina (!?) scumpă
maşinile mergeau cu sânge
erau vii
atât de vii
şi ne
pieritoare

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

13 septembrie - ziua pompierilor: La mulţi ani, pompierilor!

Eu vă doresc, la zi aniversară,
Să fiţi în meserie mai dibaci
Şi să aveţi la îndemână-o scară
Să-i coborâţi pe unii din copaci!

epigramă de Stelică Romaniuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oştean nu trebuie să plângă, aşa că s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic.

Hans Christian Andersen în Soldăţelul de plumb
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin salcâmi

prin lilieci croşetez o idilă
tu crezi că eu cred
că a fost o iubire adevărată
importată din arizona
călătorea într-un ford vechi
ţinea volanul cu stânga binişor
ţinea coltul cu dreapta
vântul bătea în pletele ei
răvăşindu-i minţile
o scurtă nebunie
noi nu vom şti niciodată
cântecul trist adus de oriunde
din alte ţări de marinarii beţi
un cântec cu un cal alb
care fuma marijuana şi mesteca gumă
era melodia pescarului vânat
de rechinii răzvrătiţi
prin salcâmi se scurgea
floarea ce mirosea mocnit
ca o durere la masa
unde scriu despre dorinţe

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara Stradivarius

A venit o comisie de expertiză,
M-a măsurat din cap până-n picioare:
"Din lemnul acesta vor ieşi trei ţimbale
Luaţi-i aşchiile la analiză."

Apoi au venit tăietorii de lemne,
Topoarele lor mă izbeau în genunchi,
Sângele cald îmi şiroia pe trunchi,
Duceau lipsă de ţimbale – pesemne.

Meşterii tăcuţi mă strângeau la rindea,
Mă lucrau cu grijă ca pe o comoară
Dar lemnul din mine nu îi asculta
Şi s-a prefăcut în vioară.

Mai marii lor s-au întors într-o seară,
Dintre coperţi prăfuite de carte,
Au condamnat toţi meşterii la moarte
Că lemnul rebel a ajuns vioară.

"Daţi foc acestui incest vegetal,
Aduceţi un alt copac de pe munte."
Nopţile erau luminate de focul barbar...
Şi de-abia atunci, vioara a început să cânte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dispărută

În oraşul nostru toată lumea o iubea pe Chick Lorimer.
Undeva departe
Toată lumea o iubea.
Aşa că noi toţi iubeam o fată neîmblânzită
Care urmărea mereu un vis care era numai al ei.
Nimeni nu ştie-acum unde s-a dus Chick Lorimer.
Nimeni nu ştie de ce şi-a făcut valiza... câteva
lucruri vechi
Şi a dispărut.
Cu bărbia ei micuţă
Împinsă înainte
Şi cu părul mătăsos curgând în valuri neglijente
De sub pălăria cu boruri mari –
Dansatoare, cântăreaţă, o iubită surâzătoare.

Erau zece oameni sau o sută cei care-o vânau pe Chick?
Erau cinci sau cincizeci de tipi cu inimile frânte?
Toată lumea o iubea pe Chick Lorimer.
Nimeni nu ştie unde-a dispărut.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie singură

îşi purta singurătatea
ca pe o haină
îmbrăcată duminica la biserică,
sfinţii se aşezau în poala sa
ca nişte prunci să li se depene poveşti,
ea torcea fuiorul cuvintelor în care
se împleteau crâmpeie din copilărie,
din tinereţea consumată ca un pachet de ţigări într-o gară
aşteptând, ţesătură aspră ce se alcătuia o prindea
ca şi cum s-ar fi scufundat în ea
sfinţii se relaxau la pieptul ei,
aceştia în ascultare păreau că împlinesc porunci divine
cu atâta uşurinţă încât lumina
cobora firesc în icoane,
ele prindeau viaţă, încălzeau trupul uscat de lacrimi
ce purta singurătatea pe umeri.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!