Farul

Pe mările hiperboreene, parcă fermecaţi de-un vrăjitor,
Ne-aplecam zilnic peste copastia navei, învăluiţi
De-aripa uşoară-a stropilor de apă-n zbor,
Admirând copacii care-alergau pe dantela coastei fericiţi.

Acele frumuseţi privite cândva-îndelung
S-au topit din mintea mea ca fulgii de zăpadă,
Dar prin spărturi de neguri la mine mai ajung
Turnul vrăjitorului şi-a porticului înaltă acoladă

Unde se ivea pentr-o secundă, albă şi intensă,
O fulguranţă prea magnifică pentru-a dura,
O imagine strălucitoare izbucnind din ceaţa densă,
Un vis spintecându-i somnului penumbra.

Nu ştiu numele minunii şi nici pe-al aşezării,
Nici ce-a notat căpitanul nostru-n jurnalul lui de bord
Pentru-a numi acea fugară năluca-a mării,
Fantomă trecătoare-n ceaţa brumărie de la nord;

Însă eu, la celălalt capăt al lumii, mă-înfior încă
Fermecată la amintirea-acelei licăriri venind din paradis,
A acelei săgeţi de foc care-n vâltoarea anilor, adâncă,
A-îmbrăcat veşmântul miraculos al unui vis.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859-1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Titanicul

În vreme ce naviga din zori până-n amurg, un palat pe apa de opal,
I-or fi şoptit oare valurile din prova-i mândră care va portul ei final?
Că voiajul de nuntă se va sfârşi-ntr-un liman calm, adânc, coraligen,
Unde după şocul coliziunii va acosta la dana somnului etern?

Dar numele ei se va pomeni în veci, avertisment pentru alte nave,
Cum inima-i a fost spartă de loviturile topuzului de cristal, grozave,
Cum în maiestatea-i, fără egal încă, şi-a plecat capul neajutorată
Şi cu lumini şi muzică în giulgiul mării a plonjat îmbujorată.

Oare strălucirea şi visele, jumătate-mplinite,-n zilele care s-au scurs
Trezit-au gloria sădită-n sufletul omului de Divinitatea cea de sus?
Pentru că impregnaţi de harul iubirii, atinşi de-un mir scânteietor,
Bărbaţii s-au regăsit în eroism ca-ntr-o normalitate a firii lor.

O, miezul acelei nopţi stranii şi solemne – cu aisberguri la fereşti –
Când Moartea, rece şi pală, privind drumurile noastre omeneşti
A văzut puterea Morţii-nvinsă de-o Doamnă decât ea mai mare,
Viaţa veşnică deschizând uşa noilor sosiţi de pe mare.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Submarinul care-a scufundat Lusitania

Albe ca spuma spulberată peste ape,
Victimele stau pe cheiurile de fildeş necălcate
De paşii oamenilor vii, de Tărâmul Stafiilor aproape,
Vrând Domnului nava damnată să-i arate.

Bebeluşii de pe Lusitania,

Acei prunci rozalii cu gropiţe-n obrăjori
Aruncaţi cu vrăjmăşie-n mare,
Miraţi să vadă cădiţa lor neaşteptat de mare,
Căutând un sân, un genunchi, încrezători

Şi mult prea inocenţi ca să-nţeleagă
Ce înseamnă ură şi ce înseamnă moarte,
Însă uimiţi că mâna cea ocrotitoare, dragă,
I-a aruncat aşa departe,

Bând, în loc de lapte, spumă amară şi-albicioasă.
Consternaţi că nu le este permisă răsuflarea,
Micuţii noştri oaspeţi din Paradis se-ntorc acasă
În braţele Morţii, mai largi decât e marea.

O, tărâm al florilor, a brazilor de Crăciun minune,
O, iubit tărâm al Poveştilor cu Zâne Bune,
Pentru toate-acestea veţi suferi în fiecare zi,
Până când flacăra roşie-a războiului se va potoli!

Dumnezeu s-aibă milă-n anii care vor urma
De Germania, când ea, la lumina lumânării,
Cu cântece de nani-nani va chema
Toţi bebeluşii din adâncurile mării

*** "Lusitania a fost o nava de pasageri scufundată la 7 mai 1915 de către submarinul german U-20, pe timp de ceaţă, la numai 10 Mm în apropierea coastei Irlandei, la 6 zile după ce a plecat din New York cu destinaţia Liverpool. Au murit 1198 de oameni din cei 1962 aflaţi la bord." ( Wikipedia)

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care priveşte stelele

Exact acum patruzeci şi doi de ani – pentru mine cel puţin,
Numărul are o oarecare relevanţă – într-o noapte înstelată
Trenul alerga spre vest, vagonele erau pustii şi n-aveau coridoare,
Aşa că putem vedea, alergând dintr-o parte-n cealaltă,
Acele găuri, punctate pe cer, intolerabil de strălucitoare,
Care fiindcă-aveau nume latine mă tulburau, la-început,
Apoi fiindcă-am aflat cât de departe-s în universul care se dilată
Şi că lumina lor a pornit la drum înainte ca eu să mă fi născut.

Amintindu-mi acea noapte, realizez acum
Că lumina care-a pornit de la ele-atunci – acei licurici –
În urmă cu patruzeci şi doi de ani, nu va ajunge nicicum
La mine, iar când va ajunge, eu nu voi mai fi aici.
Se prea poate ca nimeni, dar nimeni, să mai fie-n viaţă
Pentru-a remarca acele lanterne-ale întunericului,
Nimeni care să-alerge dintr-o parte-n alta a unui tren de noapte
Pentru-a le-admira şi pentru-a adăuga zerouri nimicului.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echipajul U–boot-ului

Vai de flăcăii blonzi care pe mările fremătătoare
Pândesc prada-n ambuscade – autentici vânători –
Aromind aşteptarea cu conversaţii duioase, fermecătoare,
Despre nişte căsuţe albe înecate-n valuri de flori

Undeva pe lângă Rin! Nava comercială-i tot mai aproape;
Fulgerător, torpila lor o loveşte, precis, sub linia de plutire;
Marea şi victimele gem laolaltă, curg aceleaşi lacrimi sărate;
Războinicii înalţă unui zeu german, păgân, ode de cinstire.

Pentru că ei preferă o moarte brutală şi hidoasă, sufocantă,
În bezna adâncurilor mării, prinşi în propria capcană,
Unei vieţi în care cauza pentru care luptă va fi judecată
De generaţia viitoare – flagelul provocat de mândria vană

Care promite lumina Zilei, dar oferă penumbra morţii, Noaptea;
Unei vieţi în care-şi vor detesta patria, un nume-atât de sfânt,
Şi de măreţ, atât de blamabil, patrie care le-a trădat loialitatea
Cerându-le să comită cele mai abominabile crime de pe pământ.

* U – boot-uri – submarinele militare ale Germaniei participante la Primul Război Mondial şi la al Doilea Război Mondial.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859-1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică (Lorelei în oglindă)

Tribute to Heinrich Heine

Pe câmpia verde, de lucernă plină,
Era o prinţesă, ca dama de pică
Mergând cu tact, precum o felină,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Şi cătând pe râu, spre iubirea sa,
Se-aruncă-n vâltoare, ea nu ezită
Departe pe deal, chipul lui se-afla
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Din apele tulburi, ea tot priveşte,
Înoata-n continuu, fără pic de frică,
De mai aproape, el parcă o ţinteşte,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Într-un final tragic, curentul răului,
O trase în jos, n-a mai putut să zică
Nimic, ci se scufundă cu figura lui
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

poezie de Alex Dospian (26 iulie 2021)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când căpitanul Tom se întoarce-acasă

Când căpitanul Tom se-ntoarce-acasă de pe mările saline
Şi-şi deschide cufărul... scoicile pe care le revarsă
Curcubeul valurilor pe ţărmuri exotice sclipesc doar pentru mine –
Când Căpitanul Tom se-ntoarce-acasă!

Nuci de cocos pentru care guralivele maimuţe se caţără-n copaci
Fructe de tamarin, curmale, bomboane lucioase presate
În borcane albastre, ca nişte pagode-n lan de maci!
Canari, corali, şaluri scânteietoare şi, din toate mai minunate,

Suveniruri de pe cele şapte mări, una decât alta mai frumoasă,
Din dinţi imenşi de balenă de mâinile lui sculptate –
Când Căpitanul Tom se-ntoarce-acasă!

poezie de Katharine Lee Bates, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependenţă de NOI

Mă luminez când mă gândesc la tine...
Oglinzile din jur îmi sunt străine.
Nu mă am pe mine întru sine,
Când nu eşti infiltrat în mine.

Şi mă apucă aşa un dor de jale,
Când străzile străbat pe unde-am fost...
Şi-mi simt fiinţa cum tremură moale,
Că tot ce-a fost, n-a fost sortit cu rost.

Şi te surprind confuz şi derutat...
Nu ştii ce simţi şi nici ce vrei cu mine;
Destinul parcă este acuma plat,
Şi parcă nici de NOI nu-ţi mai convine...

Mă simt pierdută când nu mă iubeşti.
Şi uneori te simt... mă ţii departe!
Şi-n inimă şi-n minte mă goneşti...
Şi-atunci simt parcă mor încă o moarte...

Şi totul pare şters când nu-i în doi...
Şi viaţa fadă şi fără vreun răsfăţ.
Ştii? Eu mult am tot luptat pentru-a fi NOI
Ca să te uit şi să nu te învăţ!

Raze de lună mă învelesc iar cu visare...
Şi ne revăd pe NOI... iubind la fel.
Dar mai există acea iubire, oare,
Când tu lupţi contra ei ca un rebel...?

Nu ştiu ce simte inima când tace.
Nu ştiu de-a fost vreun adevăr în ce ai spus;
Ştiu doar că sentimentele-s opace,
Când sunt captive la polul opus.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce folos că încă mai trăiesc

Ce folos că încă mai trăiesc
Dacă-n mine e numai durere,
Stau mereu şi-astept acea zi
Când îmi vei şopti la revedere.

Mintea mi-e mereu în aşteptare,
Totu-n jur îmi fulgeră şi plouă,
Parcă simt că acuş mă vei lovi
Şi-mi vei rupe inima în două.

Parcă văd cum vei privi la mine
Şi-mi vei frânge sufletul zâmbind,
Iar când vei pleca pe urmă acasă
Te vei îneca de dor plângând.

Voi rămâne singur iar pe lume,
Ştiu precis c-o să mă părăseşti,
Nu te vei gândi nici o secundă,
Chiar dacă în suflet mă iubeşti.

poezie de Constantin Sandic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uitam, în acea seară, la ceaţa veselă de copii adunaţi în jurul acelei frumoase jucării germane, bradul de Crăciun. Pomul fusese aşezat în mijlocul unei mari mese rotunde şi se ridica cu mult deasupra capetelor lor. Era luminat minunat de o mulţime de micuţe lumânări şi peste tot în ramuri sclipeau şi scânteiau obiecte strălucitoare.

citat celebru din Charles Dickens
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară şi albă

era atât de uşoară şi albă
încât părea o zăpadă
(?!) - când
să îi cadă fulgii pe mine
s-a topit... s-a tăcut...

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Ştii, ea scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei.
Lucian: Cum ai spus?! Jurnalul... Ce jurnal? Jurnalul ei? Al ei personal? Lia are un jurnal al ei aici, pe Proxima?
Sonya: Da. Nu ştiai?
Lucian: Nu. Nu ştiam... Şi spui că scrie despre mine în jurnalul ei?
Sonya: Sigur. Cred că nu există pagină din acel jurnal, pe care să nu-ţi fi menţionat numele, cel puţin o dată.
Lucian: Adevărat?! De ce şi ce ar putea să scrie despre mine?
Sonya: Nu ştiu. N-am văzut ce scrie. Nu sunt chiar atât de curioasă sau indiscretă, deşi aş fi putut observa foarte clar tot ce era scris acolo, în jurnalul ei, dacă aş fi mărit puţin imaginea, însă n-am procedat astfel.
Lucian: Atunci înseamnă că n-ai văzut că ar fi scris despre mine în jurnalul ei, dacă n-ai urmărit îndeaproape.
Sonya: Ai dreptate, n-am văzut concret, însă de scris, a scris despre tine în fiecare zi în jurnalul ei, asta-i sigur. Iar după cum ţi-am spus, cred că nu există pagină pe care să nu fie scris numele tău, cel puţin o dată.
Lucian: De unde ştii? Dacă n-ai văzut, cum poţi susţine că ar fi scris despre mine?
Sonya: Am dedus.
Lucian: Ai dedus? Te-ai bazat pe deducţie?
Sonya: Sigur, am dedus după mişcările pe care le făcea cu mâna în timp ce scria şi după privirea visătoare pe care o avea în acele momente... De altfel, nici nu era prea greu de dedus. În plus, de când v-aţi separat, e mereu tristă; cred că nu se gândeşte decât la tine, la nimic altceva.
Lucian: Serios? Chiar crezi? Uite, mi-ai trezit curiozitatea, nu pentru că susţii că s-ar gândi la mine mereu, ci pentru că nu ştiam că ar avea un jurnal al ei personal, aici, pe Proxima. Aş vrea să văd ce scrie zilnic în el.
Sonya: Păi, acum ştii: Are unul şi scrie foarte mult despre tine în paginile lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturia de credinţă a unui marinar

Cât voi mai naviga pe marea care-n valuri mari zvâcneşte
Credinţa mea nu se va micşora, o, Doamne, ci va creşte;
Cât deasupra capului se rotesc stelele, cereşti rubine,
Oştiri strălucitoare, eu îmi voi aminti mereu de Tine.

Am văzut o zi oameni vii, cu inimă generoasă şi suflet mare,
Şi-a doua zi s-au dus, fără împărtăşanie sau binecuvântare,
În locul nevăzut, unde vom merge toţi când clipa-aceea vine –
Iar, Doamne, bunătatea şi toate darurile tale le ştiu bine...

Necredincios par celor care nu mă ştiu, nu-mi cunosc miezul,
Ei nu văd cum în fiecare seară eu spun Crezul
În vâltoarea mareei care se avântă galopând spre zare,
Spre vestul nesfârşit unde seara soarele se prăbuşeşte-n mare;

Mă gândesc în orele de veghe, în carturile lungi de noapte,
La acele lucruri care nu pot fi vândute, nici cumpărate,
Lucruri nepreţuite, rare; nu iau în deşert sus pe catarg
Atotputernicia Ta, când valurile pe punte violent se sparg:

Rugăciunea şi credinţa marinarilor nu scad, ci mereu cresc,
Doamne, Dumnezeul meu, atât cât navele pe mări plutesc.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna la Cosmeşti

Ploi de argint cad peste sat,
Vântul nebun ciufuleşte copacii,
Frigul şi ceaţa încet s-au lăsat,
În holda de aur s-au topit macii.

Din hornuri se înalţă caere albe,
Spre bolta rece cu norii de plumb,
În vie ciorchinii se pârguie-n salbe,
Cristale de brumă cad pe porumb.

Pământul arat, ca un reavăn covor,
Renaşte sub brazda argintie de plug,
Fructele coapte într-un amplu decor,
Stau în paner, mirosind a belşug.

Trece trenul pe pod, parcă tunând,
Peste Siretul şerpuit şi învolburat,
Lângă Zăvoiul, înfipţi pe un prund,
Înfriguraţi, tremură plopii pe înserat.

poezie de Paul Aelenei din Toamna Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

N-o pot deloc înţelege –
Este prea de tot;
Mai ales când mă provoacă
Să o trec înot!
Dar oricât aş încerca,
Pe celălalt mal –
Nu pot să ajung deloc...
Mă las dus de val!
Doar că valul nu mă duce...
Unde vreau s-ajung,
Ba din contră: el în larg
Vrea să mă scufund!
Niciodată n-am răbdare
Să se potolească...
Ca apoi să pot s-o trec –
Să mă limpezească!
Şi mereu şi tot mereu,
Eu mă duc la fund!
Niciodată n-am puterea
Să pot s-o pătrund,
Dintr-un capăt până-n altul...
Unde mă aşteaptă
Răspunsul la întrebarea:
"De ce e nedreaptă
Această latur-a mea
De necontrolat?
Şi de ce de când mă ştiu,
Eu te-am căutat?!"

Ca să vezi, nu e vorba
Doar de un răspuns...
Ci, de fapt, am mai multe,
Întrebări de pus!

Mai rămâne doar să pot
Să ajung la TINE!
Doar că pentru-a reuşi,
Tre' să lupt cu mine!
Să lupt şi să mă înving –
Să nu mă mai las
De al vieţii mele timp,
Vrăjit, dus de nas!
Dar şi când voi izbuti,
Nu vei mai putea –
Decât să te contopeşti
Cu inima mea!
Cu tot ce până acum,
Nu am înţeles...
Mai exact: cu tot ce-nsemn
Şi să-mi dai un sens!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (17 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mine aproape

intangibil tot fug prin nefoloasele vieţii-n stil
ori prin multele frunze date în exagerări
sub un cer scufundat într-un nimic
cu bolborosiri de stele.
eu, autentic translucid şi-n roz subtilizat,
încât nicio adiere, nici măcar a suspansului,
nu este în stare a-mi deranja alcătuirea
prin oraşul acesta cu margini subiective.

ştiu că atestatul de fugară fugă
mi-l vopseam prin dreptul surâsului străin
sub o apăsare de naivă închipuire.
destul, mă bucur de bocancii extraşi
din nervosul calm parcă
al dimineţii absurde
ce tot cântă pe lângă fiecare
de nimic temându-se,
nici măcar de triumful unui impas.

am înţeles lacrimilor trebuinţă
cu ele am să nichelez ciutele...
strălucitoare ele să devină într-atât
că asurzitor vor orbi puştile de vânat;
în veselă rezonanţă ciuta să-şi plimbe viaţă
de mine aproape, chiar aproape destul
într-o senzaţie de raţiune
ce prea se vrea mângâiată.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi sunt din ce în ce mai străin

în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniştea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine ştie ce mister

mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiaţi
între două cuvinte de-alint
şi-o promisiune

unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecţia cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceaţa de azi
în care măgar mă pierd

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Argintul de aur

să priveşti spre tine şi să te vezi
mic
mic, mic de tot gol-puşcă
deasupra cristelniţei în braţele preotului pregătit
să te creştineze

şi-atunci eu – celălalt tu – am văzut
fulgerul
doi îngeri cu
un arc dublu elicoidal de argint şi de aur în mâini
coborând din cupola înaltă, fără sfârşit a bisericii
ca flacăra sfântă în ziua învierii
şi pătrunzând în creştetul capului tău
de unde până atunci plângeai te-ai luminat
deodată faţa ta s-a umplut de pacea şi
liniştea de înţelepciunea şi iubirea străbunilor

atunci ai ştiut – tu celălalt eu –
fluviul tău de gene curge prin timp
nu prin spaţiu
şi va curge aşa mereu nestăvilit
mai departe tot mai departe spre mâine

fluviul tău de gene
venind din nopţile timpului de la
Eva şi Adam spre lumină
a deschis gura şi a cuvântat iată
opera perfectă
– argintul de aur –
sufletul izbucnind în spirit nu doar în
oase şi cărnuri

atunci am ştiut – eu celălalt tu –
că

nici un bunic al străbunicelor tale
nu a murit de tifos la şase ani
nici o bunică a străbunicilor tăi
nu a murit virgină la optzeci de ani

poezie de Vlad Scutelnicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaţa

Ceaţa se lasă peste munţi.
Peste pădurile cu brazi cărunţi,
Peste florile de tei,
Se lasă şi peste ochii mei, ai tăi.

Pământul pare mai rece, mai stingher
Soarele a dispărut de pe cer.
Luna s-a ascuns după nori
Şi luceafărul nu mai luminează până în zori.

Dar să nu cădem, iubito, în disperare,
Căci iubirea care pe noi ne-a unit
Are o putere mare şi va risipi
Ceaţa de pe pământ.

poezie de Vladimir Potlog (23 ianuarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda Portului Cenuşiu

Alergau continuu pe străzile oraşului portuar,
Se căţărau curioşi pe puntea navelor de la chei;
Ceaţa, albă şi rece, venită dinspre estuar
Nu fusese niciodată mai rece şi mai albă decât ei.
"Hei, Starbuck, Pinckney şi Tenterden, e mare deranj!
Fuga la şalupele voastre, adunaţi întregul echipaj,
Împânziţi golful, căutaţi până-i găsiţi pe prichindei."

Era un motiv de teamă! În mijlocul acelei zile ceţoase
Barcazul acostat la debarcaderul dărăpănat, plin
Cu copii care se jucau, răpit de curenţii mareei joase,
S-a dezlipit de dană şi-a dispărut în norul pufos, opalin,
Derivând spre larg, inaccesibil auzului şi vederii –
Luând cu ea treisprezece copii ai durerii
În hulpava imensitate-a golfului, mării vecin!

Un căpitan cu chipul dur, "Domnul aibă-n paza lui pe toţi!"
A spus, "Acel barcaz nu va mai pluti la mareea-naltă!"
Nevastă-sa a răspuns, "Fetiţa nu va auzi strigarea MEA, socoţi,
Oriunde-ar fi acum, pe mare sau pe lumea-ailaltă?!"
Şi-a strigat c-o voce tremurătoare şi-ascuţită, pradă disperării,
Sălbatică şi stranie, ca ţipetele păsărilor mării,
S-a cutremurat mulţimea strânsă-acolo, înfiorată.

Tăcut, s-a prăvălit ceaţa ascunzând marinar de marinar,
Ascunzând cerul de mare şi marea de oamenii vineţi:
Se-auzeau doar respiraţiile-n aerul înfrigurat, polar,
Clipocitul apei şi scârţâitul vâslelor în furcheţi.
Au simţit apoi o adiere dinspre văile pline de poteci,
De pajişti năpădite de trifoi, de pietre cenuşii şi reci,
Dar niciun semn de la cei pierduţi, fetiţe şi băieţi.

Nu s-au mai întors. Dar se spune că oricând
Se lasă ceaţă densă peste reciful de lângă port
Pescarii-n căutarea macroului reduc velele până când
Un sunet cunoscut le-aduce-n inimi pace şi confort,
Vocile copiilor care pe barcazul fantomă se joacă încă,
O umbră-ndepărtându-se mereu în negura rece şi-adâncă
Pe apele care-şi ascund comorile dincolo de orizont.

E-o poveste naivă spusă de-un marinar lipsit de minte,
Genul de temă care-i oferă poetului leneş un anume avantaj;
Totuşi, când, insinuantă, pâcla Îndoielii prinde să ne-alinte,
Iar noi ne-apropiem de ţărmurile Vârstei, pierzându-ne-n peisaj,
Auzim dinspre ţărmul mut şi-nceţoşat apropiindu-se de fereastră
Vocile copiilor care-au dispărut demult din viaţa noastră,
Îmbiindu-ne sufletele spre-un loc liniştit de-ancoraj.

poezie de Francis Bret Harte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!