Argintul de aur

să priveşti spre tine şi să te vezi
mic
mic, mic de tot gol-puşcă
deasupra cristelniţei în braţele preotului pregătit
să te creştineze

şi-atunci eu – celălalt tu – am văzut
fulgerul
doi îngeri cu
un arc dublu elicoidal de argint şi de aur în mâini
coborând din cupola înaltă, fără sfârşit a bisericii
ca flacăra sfântă în ziua învierii
şi pătrunzând în creştetul capului tău
de unde până atunci plângeai te-ai luminat
deodată faţa ta s-a umplut de pacea şi
liniştea de înţelepciunea şi iubirea străbunilor

atunci ai ştiut – tu celălalt eu –
fluviul tău de gene curge prin timp
nu prin spaţiu
şi va curge aşa mereu nestăvilit
mai departe tot mai departe spre mâine

fluviul tău de gene
venind din nopţile timpului de la
Eva şi Adam spre lumină
a deschis gura şi a cuvântat iată
opera perfectă
– argintul de aur –
sufletul izbucnind în spirit nu doar în
oase şi cărnuri

atunci am ştiut – eu celălalt tu –
că

nici un bunic al străbunicelor tale
nu a murit de tifos la şase ani
nici o bunică a străbunicilor tăi
nu a murit virgină la optzeci de ani

poezie de Vlad Scutelnicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, tot mai departe

Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.

Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.

Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.

Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.

În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate...

Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.

La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
- celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.

Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea lui Radu

De ce n-ai aşteptat până la vară
Când primăvara se renaşte-n lunci
Cu verde clar, lichid închis în lacrimi
Venind de departe, din suflete adânci.

Te-ai dus fără să-mi spui că nu mai vii
Pădurile s-au strâns chircite-n toamnă
Şi te-ai murit în cartea de pe masă
Biblia veche cu coperţi de aramă.

La moartea ta n-am plâns şi nici nu ştiu
Dacă vreodată, Radu, te voi plânge.
Te-ai sinucis fără să mă aştepţi.
Te-ai dus fără să mai întrebi de mine.

Azi te mai caut printre frunze moarte
Şi cânt încet prin galbenul pădurii
Dar mor doar uneori când apa curge
Şi se despoaie de frunzar, gorunii.

Te-ai dus fără să-mi spui că nu mai vii
Pădurile s-au strâns chircit în mine
Şi nu se mai trezesc spre primăvară.
Păzite-s azi doar de-un lătrat de câine.

De ce n-ai aşteptat până la vară,
Pământul e arat şi stă în asfinţit.
Te-am aşteptat atât de mult să vii
Şi tot mai cred că vii, chiar de vei fi murit.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

În nori lumii cu picături de oameni
iubirea adevărată zăreste
prin celălalt o fantă albastră
spre lumea ei neînoroiată
unde doar ei, cei ce se iubesc adevărat
intră unul prin celălalt
intr-un paradis de neimaginat

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aburul descria îngeri

eram în bucătărie în timp ce
mâncărurile fierbeau în oale
iar aburul descria îngeri
sau draci pe pereţi
care se tot strâmbau la mine

atunci ai intrat tu pe uşă –
doar pe jumătate –
un sân îţi rămăsese agăţat
în trecut – cred că era cel de care ziceai
că e mai mic decât celălalt –

s-a rupt de tot până la urmă
şi a rămas acolo în tocul uşii

iar tu ai venit la mine cu un sân rupt
şi cu viaţa făcută vraişte
şi ai avut pretenţia să te iubesc
fără să vezi că deja eu fugeam

tot fugeam de tine

iar tu vorbeai numai cu pâlpâirea
care rămăsese după trecerea
sufletului meu
ca o cometă
prin viaţa şi viscerele tale

nici nu mai sunt
şi poate că nici tu nu mai eşti

doar ni se pare

poezie de Emilian Mirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strălucind în timpul ce nu s-a ţesut

Eu sunt un
ţărm
tu eşti celălalt ţărm
fără noi fluviul
n-ar mai luneca spre ocean –
ne oglindim în apele
întunecate şi leneşe
ca două oraşe gemene
zidite pe stânci

deoparte e lumea mea
de cealaltă parte o altă lume
lumea ta unică
pe care o întrevăd
dar n-o cunosc –

ne contemplăm
de pe înălţimea stâncilor
din turnul de veghe
ce muşcă din cer lacom
strivind în dinţii crenelurilor
albastrul floral

ne pândim
prin ochii pisicii
lascivi şi galbeni
străini ca o peşteră

ca două imperii
de departe
ne facem semne
ne chemăm
ne dorim
dar nu putem fi decât două maluri
roase de vânturi
sărutate de secetă
părăsite de păsări

din când în când
trece un vas prin apele leneşe

numai atunci privirile noastre
se contopesc
pe catarge în zare
şi stăm faţă în faţă
fără să ne cunoaştem
fără să ne vorbim

totuşi
chemă-mă din lumea ta
şopteşte-mi neîncetat
poate va fi secetă
şi fluviul va seca la noapte
doar pentru o clipă
pentru un ceas nebun
să rămânem singuri
îmbrăţişaţi în iubire
strălucind
adunaţi în cămaşa zdrenţuită
a timpului ce nu s-a ţesut...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodia luminii

drumul spre lumină e pavat cu rugăciuni
cu ample sentimente din iubirea curată
nu supăr universul nu fac stricăciuni
în creaţia divină veşnic binecuvântată.

la răscruce de gânduri se află Cristos
cu alaiul de îngeri ce cântă în cor
e triumful dragostei, elixirul gustos
ce curge prin sânge ca un magic izvor.

sărbătoarea luminii îmi curge prin vene
nu-i nici o fericire ca în zi de Paşte
când mântuitorul învie printre gene
şi pretutindeni natura renaşte.

razele dansează printre triluri codrene
un înger al dragostei în mine se naşte.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te chem în vis

Adorm iar uşor, cu gândul departe,
Departe pe-un nor, pierdut în noapte,
Respir amănunte, purtat spre lumină,
Amintiri cărunte aştept ca să vină.

Renasc în visare şi somnul mi-e dulce,
Către o clipă gându-mi se duce…
Şi iată că dorm şi totu-i pustiu
Doar lângă tine aş vrea să mai fiu.

Tresar de prin vise, te caut, te chem,
În nopţile-aprinse pe tine te-ndemn,
Să vii, să apari, cu mine să stai
Lumină în noapte mie să-mi dai.

Tu nu mă asculţi, pluteşti anormal,
Spre lună, spre stele, eu par un banal,
Te rog, dar coboară din nou într-un vis
Şi du-mă, condu-mă spre-al tău paradis.

Dar ce simt eu? Ce văd? Ce aud?
Sunt şoapte pierdute în beznă, în vânt?
A tale pierdute suspine în noapte…
Le-ascult venind, răzbind de departe.

Tu nu mă vrei, te chem în zadar,
Şi în orice vis se naşte-un hotar.
Dar ce mai contează? Tu n-ai vrut nicicând
Să vii-n al meu vis, te-am chemat plângând…

Şi-acum în final, când ziua-i aproape,
Te văd, parcă simt cum vii de departe;
În noaptea adâncă ce curge încet
Pe tine fiinţă, a te visa încep…

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Eliana Doru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci...

Atunci cand esti departe
Si ratacesti prin lume
Eu iti mai scriu o carte
Si ma visez cu tine.

Atunci cand ai tristeti
Si lacrima iti curge
Iubirea mea chiar maine,
La tine va ajunge.

Atunci cand ai fericiri
Si viata ti-e frumoasa,
La poarta cu o floare
Te-astept sa vii acasa.

poezie de Amelia Florentina Glava
Adăugat de AMelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci

Atunci cand esti departe
Si ratacesti prin lume,
Eu iti mai scriu o carte
Si ma visez cu tine.

Atunci cand ai tristeti
Si lacrima iti curge,
Iubirea mea chiar maine,
La tine va ajunge.

Atunci cand ai fericiri
Si viata ti-e frumoasa,
La poarta cu o floare,
Te-astept sa vii acasa.

poezie de Amelia Florentina Glava din Ochii tăi (2016)
Adăugat de AMelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Îţi asculta tăcerea în lumina suspinelor înfăşurate.
Deşi nici un cuvânt nu se rostogolea, dialogul continua,
nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort.
– Ard ca o lumânare fără terminaţie!

Cu simţurile decupezi peisajul,
delimitând terenul îngust în care te mişti.
Intuieşti distanţa dintre teama şi nerăbdarea
cu care aştepţi să te lovească.
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Topirea resemnată a lumânării tăcute
pare a fi totul,
făcând uitate gestul aprinderii
şi para luminoasă
în care se zbat aceleaşi posibile întâmplări.

Oare ce s-ar întâmpla dacă şi astăzi, şi mâine,
am privi cum se topeşte lumânarea?
În faţă ni se-aşează lumânări calde, aurii,
ce vor arde, în urmă, şirul trist
de lumânări topite, reci, stinse – zilele de ieri.

Soarele apune, ziua se sfârşeşte, noaptea se destrămă,
omul uită, omul moare,
în jur doar o lumânare ce arde...
în tempera timpului rămâne tabloul dramatic
înconjurat de acelaşi pustiu, durerea primei lor lumini.

Cine eşti Tu, cine este Ea? Pot atinge cerul sau nimic nu e real?
Unde vor ajunge oare?
Spre locurile cândva ştiute, spre armonia avută,
spre visul din vis fără frontiere?
Sunetul valsului se aude şi noaptea-i nesfârşită
chiar şi atunci când pentru toţi pare să fie dimineaţă.
Doar universul rătăcit curge între ei...

Marele secret al timpului – nimeni nu ştie de unde vine,
cu toate că vine şi plecă!
Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre
ce se desfac asemeni petalelor nufărului
ce-şi caută umbra după ce soarele le-a copt.

Prin timp multe teste ţi se relevă,
trăirea unică e în afară timpului şi spaţiului acesta.
Simţi mult mai mult, sfâşietor
– lumină, zâmbet, dor,
intensă durere prin razele amintirilor,
neputinţă în faţa destinului,
lacrima ce ştim că este şi va fi...

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui!
Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele,
după lumina ei o va găsi.
Un copac întins până la cer şi-atât de jos
de-l poate mângâia cu palmele incandescente,
un copac prin care curge şi urcă seva vieţii.
Copacul e însăşi viaţa!
Mereu ea a visat că o să viseze un vis!

Mii de întrebări apar în iluzia Mayei,
reţii doar clipa ireversibilă
– intersecţii de drumuri,
regăsiri, dorinţe, neputinţe. Amintiri şi iluzii...

Să nu îţi oboseşti sufletul! Mai departe de voinţa lui
nu ajungi, în tot ce faci este el, renunţi sau nu,
este tot sufletul acolo
– ochiul ce se uită pe albia râului
ce curge, ochiul ce-aşteaptă să treacă râul...
Diferă râul de la om la om, diferă şi aşteptarea,
şi întâlnirea diferă, dar, în final,
toţi ajung, dincolo, la terminaţie.
Prin faţă ne trece timpul.
Suntem drumuri, căutările sufletului.
La capătul lor ne-ntâlnim cu noi.
Drumul nu te-ntreabă când se va sfârşi.
Dacă i-ai atins capătul
a fost doar o potecă, nu drumul.
Când suntem doar poveşti, suntem drumuri.
Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc,
doar atunci ne încercăm pe noi, descoperindu-ne.
Mereu căutăm un timp,
să-l şi găsim, iată un miracol!

Trecând prin visul Zeului se purifică,
în palmă-i înfloresc toate gândurile,
chiar uitarea învie din cenuşă.
Nicio tainică uşă nu mai există.
Rămân frânturi-scântei
ce se sting la lumina zilei.
Din Netimp o ştia.
Deşi nu plouă, mâinile ei plâng
să fie amintire, dor sau un gând?

Verde crud şi copt, şi mort, arată indicatoarele,
indiferent de unde te uiţi,
toate duc acolo...
spre casă, spre tărâmul ştiut cândva.

poezie de Irina Lucia Mihalca din Dincolo de luntrea visului (25 septembrie 2011)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când există dragoste chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, atunci când o cer împrejurările, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte, soţii nu au dragoste între ei, deşi s-ar afla aproape, în realitate însă se află departe unul de altul. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.

Paisie Aghioritul în Cuvinte duhovniceşti, vol. IV - Viaţa de familie (2003)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluviul nu mai poate curge înapoi

Se spune că înainte de a intra în mare
fluviul tremură de frică.
El priveşte înapoi spre calea pe care a străbătut-o
începând încă din piscurile muntelui,
lungul drum întortocheat traversând păduri şi sate.

Iar în faţa lui
vede un ocean atât de vast
în care, odată intrat,
ai senzaţia că vei dispărea pentru totdeauna.

Dar nu există o altă alternativă.
Fluviul nu mai poate curge înapoi.
Nimeni nu poate.
Aşa ceva este imposibil în realitatea acestei lumi.

El trebuie să-şi asume riscul
şi să intre în ocean,
numai astfel teama va dispărea,
pentru că acolo fluviul va afla
că nu este vorba despre a te pierde în ocean,
ci de a deveni ocean.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, n-ai ştiut pe vremea-aceea

O, n-ai ştiut pe vremea-aceea, demult, cât m-ai iubit –
Şi că iubirea ta prin ani nu va scădea şi nu va trece, recunoşti?
Erai tânăr atunci cu inima proaspătă şi mândră,
Erai prea tânăr să cunoşti.

Soarta-i un vânt – şi frunze roşii zboară-n faţa ei
Spre depărtări, prin ceaţa de ore-a vremii pierzându-se mereu –
Astăzi arar ne întâlnim, dar când te-aud vorbind
Îţi ştiu secretul, dragul meu.

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ochii mei...

Când ochii mei se vor închide
Şi voi avea mâinile reci,
Tu atunci inima-ţi deschide
Şi pe la cripta mea să treci.

A tale lacrimi când vor curge
Vreau să le simt calde pe piept...
- Ca şi amorul ce n-ajunge,
Deşi eu încă-l mai aştept.

Te-ai rătăcit prin tainic gând
Şi ai uitat că mai exist,
Grăbită te-am văzut plecând
Şi de-atunci sufletul mi-e trist.

.......................................................

Acum sunt dus în veşnicie,
Eu cu speranţa am murit,
Nu mi-ai dat iubirea mie,
Şi pân' la moarte-am suferit.

poezie de Răzvan Isac (27 februarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci am înţeles

Atunci am înţeles, tu erai singură
în cenuşiul mat al humii
eu însămi stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.

Preotul cânta slujba obişnuită
dascălii îngânau partea lor
mă uitam cum cad bulgării peste tine
şi mă miram cum nu mor.

Tata plângea, dar trăia mai departe
lacrimile mamei erau secate
copiii tăi nu ştiau încă să plângă
vântul nu ştia peste ce bate.

Legăna crucea de lemn pe care scria
că te-ai dus la treizeci de ani neîmpliniţi
cu liniştea cu care legăna
crângul de pomi înfloriţi.

Îmi amintesc bine, tu erai singură
în cenuşiul mat al humii
eu însămi stam la capul tău
ca la celălalt capăt al lumii.

poezie de Ileana Mălăncioiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

DE CE ???

De ce ai plecat Ioane,
În lumea de neant?
Unde nu e nici azi,
Nici mâine,
Tărâmul celălalt.
ERONAT!!!
N-am murit.
De ce să mor?
Eu încă visez,
La stele,
La flori,
La iubire…

La dispariţia prematură a poetului
Ion CHICHERE. Septembrie 2004

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, până când?...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea
Spre ceruri, spre lumină şi spre rai,
Şi tot n-asculţi, nici plânsul, nici cântarea
Şi nu-ţi îndrepţi nici gândul, nici cărarea:
O, până când, o, până când mai stai?
Văzut-ai şi tu lucrurile care
Pe alţii mulţi i-a-ntors din calea rea,
Dar tu mereu rămâi în nepăsare,
În cea mai rea, în cea mai tristă stare.
O, până când, o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe,
Că mergi spre focul iadului dintâi,
Şi totuşi tu rămâi pe căi deşarte,
Rămâi în foc, în chin, în plâns şi-n moarte!
O, până când, o, până când rămâi?

Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâta vreme şi astăzi Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi-nţeleaptă,
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă:
O, până când, o, până când în rău?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă
Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai.
O, smulge-te din neagra nopţii ceaţă,
O, rupe-ţi vălul negru de pe faţă:
O, până când, o, până când mai stai?

Curând solia morţii-o să te cheme
Răsplata cea de veci ca să ţi-o iei.
E vremea hotărârilor supreme,
E azi a mântuirii tale vreme!
O, până când, o, până când nu vrei?...

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A treia elegie

Contemplare, criză de timp şi iar contemplare

I.
Contemplare

Dacă te trezeşti,
iată până unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte:
Deodată devine goală, aidoma
unei ţevi de plumb prin care
numai albastrul călătoreşte.
Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

II.
Criză de timp

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,
voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor
spart; şi de pălmile mele acoperite,
ca să renască un cu totul alt decor.
Camera se revarsă prin ferestre
şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.
Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,
mi se petrece-n irişi.
Mă amestec cu obiectele până la sânge,
ca să le opresc din pornire,
dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe
spre o altă orânduire.
O, scurtă tristeţe, rămâne
de jur împrejur o sferă de vid!
Stau în centrul ei şi unul câte unul
ochii din frunte, din tâmplă, din degete
mi se deschid.

III.
Contemplare

Deodată aerul urlă...
Îşi scutură păsările în spinarea mea
şi ele mi se înfig în umeri, în şiră,
ocupă totul şi nu mai au unde sta.
În spinarea păsărilor mari
se-nfig celelalte.
Frânghii zbătătoare le târăsc,
acvatice plante.
Nici nu mai pot sta drept,
ci doborât, peste pietre fluorescente,
mă ţin cu braţele de stâlpul unui pod
arcuit peste ape inexistente.
Fluviu de păsări înfipte
cu pliscurile una-ntr-alta se agită,
din spinare mi se revarsă
spre o mare-ngheţată neînnegrită.
Fluviu de păsări murind,
pe care vor lansa bărci ascuţite
barbarii, migrând mereu spre ţinuturi
nordice şi nelocuite.

IV.
Criză de timp

Ca şi cum s-ar sparge un mormânt
şi-ar curge pe fluviu
tot misterul lui...
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ţine
la un capăt al ei fructificaţi.
Suge din noi cât poate
părând a ne-arăta
îngerii copacilor şi ai
celorlalte privelişti.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca şi cum s-ar sparge o frunză
şi-ar curge din ea
o gârlă de ochi verzi.
Suntem fructificaţi. Atârnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.

V.
Contemplare

Se arăta fulgerător o lume
mai repede chiar decât timpul literei A.
eu ştiam atât: că ea există,
deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.
Recădeam în starea de om
atât de iute, că mă loveam
de propriul meu trup, cu durere,
mirându-mă foarte că-l am.
Îmi lungeam sufletul într-o parte şi-ntr-alta,
ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.
La fel şi globul de peste umeri
şi celelalte-nfăţişări la fel.
Astfel mă încordam să-mi aduc aminte
lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,
şi care m-a pedepsit zvărlindu-mă-n trupul
acesta, lent vorbitor.
Dar nu-mi puteam aminti nimic.
Doar atât – că am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, ştiindu-mă, m-au respins.
Gravitaţie a inimii mele,
toate-nţelesurile rechemându-le
mereu înapoi. Chiar şi pe tine,
rob al magneţilor, gândule.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să negi sau să închizi ochii în faţa defectelor tale nu le va face să dispară. Doar struţul crede că dacă bagă capul în nisip nimeni nu îl vede. Acest concept ne spune că trăsăturile care ne provoacă o reacţie negativă atunci când le vedem la alţii, le avem într-o formă mai directă sau subtilă, în noi. Merită să gândeşti aşa doar prin prisma faptului că ajungi să îţi pui întrebări legate de tine atunci când te enervează trăsăturile altor persoane. Este amuzant să vezi un om care îl ceartă pe altul pentru că e leneş şi nu face nimic cu viaţa lui doar ca să te uiţi mai atent la viaţa celui care ceartă şi să vezi că şi el este într-o perioadă "nu foarte productivă" a vieţii lui. Şi-a recunoscut propria lene şi îl ceartă pe celălalt pentru că este MULT mai simplu să vezi la altul ce ai în tine decât să te priveşti pe tine. De aici vorba românească, "în loc să vezi paiul din ochiul altuia, mai bine să vezi bârna din ochiul tău." Ce facem de fapt, atunci când îi certăm pe alţii? de obicei ne certăm propriile trăsături pe care nu ni le recunoaştem.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre lumină

Ţi-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simţuri noi, puternice şi apte,
îţi colorează visul de vestală.

Cu faţa către cer, îţi cauţi drumul
spre liniştea atât de mult dorită,
iar pleoapele-s perdele pentru fumul
din amintiri ce-au ars şi te irită.

Că s-au pierdut, n-a fost o întâmplare,
au ars pe rând, în multe anotimpuri
în care ţi-ai ascuns iubirea-n mare
atunci când arca lui trecea prin timpuri

Cu cer senin sau, poate, uragane
de care te-ai ferit şi-ai stat deoparte,
lăsând ca valuri mari şi turbioane
să-l mâne, singur pe cărări, departe.

În lumea ta, sunt visuri ce te-mbie
la o uitare-a vieţii fără vină
iar calea ta în viitor să fie,
în linişte şi pace, spre lumină.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!