Titanicul

În vreme ce naviga din zori până-n amurg, un palat pe apa de opal,
I-or fi şoptit oare valurile din prova-i mândră care va portul ei final?
Că voiajul de nuntă se va sfârşi-ntr-un liman calm, adânc, coraligen,
Unde după şocul coliziunii va acosta la dana somnului etern?

Dar numele ei se va pomeni în veci, avertisment pentru alte nave,
Cum inima-i a fost spartă de loviturile topuzului de cristal, grozave,
Cum în maiestatea-i, fără egal încă, şi-a plecat capul neajutorată
Şi cu lumini şi muzică în giulgiul mării a plonjat îmbujorată.

Oare strălucirea şi visele, jumătate-mplinite,-n zilele care s-au scurs
Trezit-au gloria sădită-n sufletul omului de Divinitatea cea de sus?
Pentru că impregnaţi de harul iubirii, atinşi de-un mir scânteietor,
Bărbaţii s-au regăsit în eroism ca-ntr-o normalitate a firii lor.

O, miezul acelei nopţi stranii şi solemne – cu aisberguri la fereşti –
Când Moartea, rece şi pală, privind drumurile noastre omeneşti
A văzut puterea Morţii-nvinsă de-o Doamnă decât ea mai mare,
Viaţa veşnică deschizând uşa noilor sosiţi de pe mare.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!