Îi văd sângele pe flori de trandafir

Îi văd sângele cum pe flori de trandafir se-aşterne,
Văd în stele gloria ochilor lui însufleţind eterul,
Trupul îi străluceşte-n mijlocul ninsorilor eterne,
Lacrimile lui sunt ploile cu care ne binecuvântează cerul.

Îi văd faţa-n fiecare floare;
Cântecul fiecărei păsări şi tunetul, pătrunzător nespus,
Sunt vocea lui – desprinse din magma tare,
Pietrele-s cuvintele pe care el le-a spus.

Toate drumurile-s de paşii lui bătute, mii,
Bătaia inimii lui învălurează marea veac după veac,
Coroana lui de spini e-împletită din toţi spinii lumii,
Iar crucea lui e fiece copac.

* Joseph Plunkett a fost un înfocat naţionalist patriot irlandez, condamnat la moarte în iunie 1916 şi executat prin împuşcare. Cu şapte ore înainte de execuţie s-a căsătorit cu iubita lui, Grace Gifford. După această întâmplare, Grace nu s-a mai recăsătorit. niciodată.

Geraldine Plunkett, sora lui Joseph, i-a publicat după moarte poeziile.
Staţia de cale ferată din Waterford îi poartă numele.

poezie de Joseph Plunkett,1887-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primarul: Pete, fă-mi legătura cu guvernatorul.
Plunkett: Nu se poate.
Şeriful Hartman: Cum adică nu se poate?
Plunkett: E la pescuit. Doar el, ghidul indian şi o barcă. Fără telefon, fără nimic.
Primarul: Bun moment şi-a ales să se ducă la pescuit!
Şeriful Hartman (sună telefonul): Scuză-mă un pic. (Iese.)
Plunkett: Fie vorba între noi, nu e tocmai la pescuit, pentru că ghidul e de fapt o fată şi nici măcar nu e indiancă, e din New Jersey.

replici din filmul artistic Prima pagină (17 decembrie 1974)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Nu-s supărată pe ei: Doamne, nu le port pică
Celor doi fii ai mei pe care i-am văzut plecând
Pentru a-şi dovedi puterea şi-a muri, ei şi încă vreo câţiva,
Într-un protest însângerat în numele unui lucru glorios;
Trebuie, între cei de acelaşi neam, să se vorbească despre ei,
Generaţii după generaţii trebuie să-i pomenească
Şi să-i binecuvânteze;

Eu le voi rosti în nopţile lungi
Numele-n adâncul inimii mele;
Diminutivele cu care-i chemam, familiare odinioară
În jurul vetrei noastre – acum rece.
Suferim de fiecare dată când revin pentru a ne părăsi iarăşi.
Deşi nu-s supărată pe ei, sunt obosită, obosită
De-un dor fără de leac, neostoit – şi, totuşi, am o bucurie:
Copiii mei au avut credinţă, copiii mei au luptat.

*** Patrick Pearse şi alţi paisprezece lideri nationalişti irlandezi, incluzându-l şi pe fratele său Willie, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare.
Pearse, înainte de moarte, a scris o scrisoare şi două poeme, datate 1 mai 1916, pentru mama sa, scrieri care au fost ascunse de către Sir John Maxwell, generalul comandant al forţelormilitare
engleze din Irlanda.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palma condamnatului (După o întâmplare adevărată)

Înainte de fi condamnat la moarte
şi executat
printr-un sir nenorocit de imprejurari
si erori judiciare,
şi-a pus palma pe zidul gros urlând:

- Nevinovat sunt eu, Doamne,
fă ca urma palmei mele să rămână
mărturie pe acest zid!
Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga;

După execuţie au încercat să o acopere,
să o vopsească, să o răzuie
dar urma palmei lui cu degetele răsfirate
apărea mereu, la fel de bine conturată

Până la urmă, porţiunea aceea de zid
a fost decupată şi zidul refăcut
Ea se află acum la muzeul
condamnaţilor la moarte

poezie de Ion Untaru din vol. Paso doble (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt nenumărate dovezi care certifică existenţa vieţii de după moarte. Nu aveţi, deci, de ce să vă temeţi de moarte care reprezintă doar un pas către o dimensiune cu totul nouă.

Joseph Murphy în Puterea Extraordinară a subconştientului tău
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pe acolo pe unde zboară ea, în înălţimea Cerului...
nu sunt linii marcate...
Şi uneori îşi pierde cărarea.
Se ghidează salbatec
dupa liniile de zbor ale păsărilor... după focul stelelor... după florile anotimpurilor...
Şi îşi întreabă inima cu teamă şi cu mirare...
"Sângele tău n-are vreo ştire despre nevăzutul drum...?"
Simte că la capăt de drum neştiut, dar pe urme de calda Lumina... e Acasă
Străinul nestrăin o cheamă, mergând pe cale, înaintea-i...

Vântul o ridică şi marea înspumată geme...
Însă pe toate le lasă în urmă fără şovăială,
pentru a urma această putere rătăcitoare...
Căci străinul o cheamă, îl aude cum merge pe cale... înaintea-i,
spre Acasă...

Ea ştie. Numele lui a fost chemat sub cerul fiecărei dimineţi... în rugi fierbinţi...
Acum mugurele înfloreşte
doreşte Soare şi rouă...
iar floarea deschisă strigă spre lumina care o eliberează...

Sfarmă lanţurile, inima mea, şi zboară...

Doamne, pictează o icoană după viaţa mea... cu toate dorurile... cu toate drumurile... cu toate zborurile... cu fiecare vis... cu fiecare suspin... şi scald-o în lacrimi mântuitoare...
O icoană izbucnind din sufletul meu...
în care Tu ţi-ai aşezat
focul şi iubirea...
Adevărul... Iubirea şi pacea.

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Ava Gardner se urcă într-un taxi, şoferul o recunoaşte imediat, că e Ava Gardner. Se întâmplă la fel pentru Lana Turner sau Elizabeth Taylor, dar niciodată pentru mine; eu nu sunt niciodată Grace Kelly, ci doar cineva care arată ca Grace Kelly.

citat din Grace Kelly
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie, într-adevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi negative ale vieţii pentru a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieţii decât o cale spre moarte, o evoluţie care nu e, în fond, decât o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă de viaţă: niciodată! - după fiecare întâmplare şi după fiecare încercare acelaşi
cuvânt, simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este, desigur, a fi pierdut totul, a fi atât de departe de viaţă pe cât eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea.

Emil Cioran în Pe culmile disperării (1934)
Adăugat de OverDose
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lauda ochilor

Ochilor, voi ştiţi de ce se-nvârteşte Pământul?
Ca să vedeţi voi mereu alte stele
Şi cerul întreţine ghirlande licurinde
Ţinând aprinse toate stelele
Care se-ntrec să fie nevăzute
Ca fetele mari la măritat
Şi tot universul e cu ochii pe voi,
Ochilor. Pe planeta asta cu
Miliarde de oglinzi în care
Se găteşte lumina.
Să mai vorbesc de iarbă, de păsări
Sau de flori? Pentru voi sunt, ochilor.
Norii sunt pentru ochi. Dar tunetul?
Pe el n-aveţi ochi să-l vedeţi,
Cu toate că vă face şi el poze cu blitzul.
Sunetul a rămas al urechii.
Restul e pentru ochi.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste (23 septembrie 2009)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palma condamnatului (după un caz real)

Singur într-o celulă,
neputincios între zidurile groase
şi pe deasupra condamnat la moarte;
Condamnat la moarte printr-un
nenorocit concurs de împrejurări
şi un şir de erori incredibile;

Câte din acţiunile oamenilor
sunt într-adevăr perfecte?
Către cine să-şi urle nevinovăţia
dacă nici un juriu nu l-a luat în seamă?
Somnul nu se mai atinge de el.

Oamenilor,
de ce vreţi să îmi luaţi viaţa
pe care mi-a dat-o Dumnezeu
şi eu n-am nici o vină?!
Şi punându-şi palma pe zid,
disperarea din el a strigat:
- Nevinovat sunt eu, Doamne,
fă ca urma palmei mele să rămână
mărturie pe acest zid!
Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga;
După execuţie au încercat să o acopere,
să o vopsească, să o răzuie
dar urma palmei lui cu degetele răsfirate
apărea mereu, la fel de bine conturată

Până la urmă porţiunea aceea de zid
a fost decupată şi zidul refăcut
Ea se află acum la muzeul
condamnaţilor la moarte.

poezie de Ion Untaru din Paso doble (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea tăiată

M-au ascuns bătrânii, după obicei,
Să nu uit de frica păsării tăiate,
Şi ascult prin uşa încuiată
Cum se tăvăleşte şi se zbate.

Strâmb zăvorul şubrezit de vreme,
Ca să uit ce-am auzit, să scap,
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă după cap.

Şi tresar când ochii, împietrind de groază,
I se-ntorc pe dos ca să albească
Şi părând că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul,
Şi le schimb când mi se pare greu,
Până nu sunt moarte, să mai stea legate
Cel puţin aşa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme,
Ca şi cum n-a fost tăiată bine,
Şi să nu se zbată trupul singur
Stau să treacă moartea-n el prin mine.

poezie de Ileana Mălăncioiu (1967)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri abstracte

pe muntele Omu mă surprinde ecoul
este strigătul meu la cerul albastru
bătrâneţea e grea şi nu sunt eroul
care ştie să lupte cu fiece dezastru.

îl strig pe Dumnezeu cu toată puterea
să pătrundă în mine să nu întârzie
vremea mă răscoleşte, puternică-i durerea
îi cer cu disperare sănătate târzie.

mă gândesc la moarte în ultima vreme
nutresc în taină să fie calmă, blândă
mi-e frică mă-nspăimântă bolile extreme
sunt prea mulţi viruşi care stau la pândă.

dar ştiu că după moarte voi trăi prin poeme
lumina fericirii în neamul meu s-aprindă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la mijlocul lunii iunie se văd pornind dinspre constelaţia Cefeu multe stele căzătoare. Aceste stele căzătoare se numesc cefeide, după numele constelaţiei. Stelele căzătoare nu sunt decât corpuri foarte mici, de câteva grame numai, cari circulă prin spaţiu, în jurul Soarelui şi cari, când se întâlnesc cu Pământul, sunt atrase de el şi prin frecarea cu atmosfera acestuia se aprind. Bine-nţeles, cad în urmă pe suprafaţa Pământului, ca cenuşe. Sunt multe asemenea soiuri de corpuşoare şi cu unul dintre ele ne întâlnim pe la mijlocul lui iunie, părându-ne că ne vine dinspre constelaţia lui Cefeu.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să judeci omul după duşmanii şi după prietenii pe care îi are.

citat clasic din Joseph Conrad
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea

Nu sunt niciodată văzută.
Nu mă simţiţi niciodată.
N-am vocea clară a trompetului
sunând asaltul cetăţii.
Sunt doar căldura imaginii
ce-o poartă la piept ostaşul.
Nu sunt orchestra bogată în viole, nici orga.
Sunt ecoul din sala concertului,
după ce ultimele aplauze s-au stins, şi luminile
rare îşi povestesc, retrăind bucuria.
Nu sunt ploile primăverii cu toane ciudate,
sunt aerul respirat de cel dintâi fir de iarbă
şi lumina de apus la căderea ultimei frunze.
Nu sunt patima
care-şi strigă vecia de-o clipă -
sunt ceea ce rămâne din dragoste,
subînţeleasa poezie a ploii mărunte şi sure.
Nu sunt marea ce-adună în palme
legănări sidefate.
Sunt tăcerea unde se coc în afund
cuvintele toate.

poezie celebră de Veronica Porumbacu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să te aud chiar acum spunând cu o certitudine de netăgăduit că tu eşti Viaţă Eternă, căci adevărat, adevărat îţi spun, cea pe care o afirmi prin prostituţia cunoaşterii de după moarte, sunt doar cuvinte deşarte... Sună foarte mântuitor, nu? În timpul vieţii merg ca orbul după "Dumnezeul meu gândul" care mă duce din păcat/suferinţă în păcat şi după moarte în sfârşit, am scăpat să mai fiu un creştin/cretin şi sunt mântuit prin viaţa eternă. Iaca ciuciu! Nu există nici un Dumnezeu după moarte dacă nu îl regăseşti Recunoscându-te chiar Acum, chiar Aici, pricepi Asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-a spus să ne imaginăm că Dunărea, trecând prin Bărăgan, este ca o panglică azurie, care strânge buchetul la un loc, după ce împletise în ea alte panglici: Oltul, Siretul, Prutul; că Dobrogea cea verde reprezintă tulpinile florilor muiate în apa mării, iar câmpiile care înconjoară ţara cu verde-viu sunt frunzele florilor aşezate pe margine, în timp ce la mijloc, galbenul, roşcatul, albastrul reprezintă fiecare câte o floare. Florile sunt, fiecare din ele, deosebite. Sunt flori aspre din Carpaţi; sunt altele, flori de oraş, salbe de flori proaspete, răsădite şi crescute din sensibilitatea noastră de azi; sunt flori de câmp şi de lacuri, flori de viţă de vie şi flori de grâu. Cu toate însă sunt nemuritoare şi aşezate de multe, multe veacuri împreună, ca să ne fie nouă patrie. Ne-a mai spus că nici o altă ţară de pe harta lumii nu seamănă atât de mult cu un buchet de flori şi că trebuie să fim mândri de frumuseţea nemărginită a pământului nostru.

Ana Blandiana în Buchetul de flori
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte

Şapte – cifra divină,
Zilele săptămânii şi tot atâte planete
După care s-au botezat,
Şapte minuni
Despre care lumea a scris în anale.
Culorile spectrului şi...
De şapte ori câte şapte
Neam de români
Căliţi de iubire şi moarte...
Isaac Newton – mitul uman,
A ales să împartă
Bucuria culorilor dându-le câte o culoare.
Le-a dăruit portativul,
Pe care notele dansează întocmai luminii
Ce picură-n suflet...
Tot şapte...
Şi atunci nu cumva
Şi noi vom avea
De şapte ori câte şapte vieţi de trăit?
Omule, pentru toate acestea,
Fii fericit!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al verii ultim trandafir

Al verii ultim trandafir
Ce-aduce cu un fin potir,
Sfios, mi l-ai întins la geam,
Când nici în vise nu speram.

Ştiind că-ntre petale-ai pus
Şi gândul inimii nespus,
Zăresc pe gingaşe stamine,
Doi ochi îndrăgostiţi de mine.

Şi gura-ţi văd, ce-un sfert de veac,
Visând la şoapte dulci de leac,
Cuprinsă pare de-un delir,
Gustând din roşul elixir...

Cu gura mea pe buza ta,
Săruturi ne-om împrumuta.
Cât mai iubit acum o ştiu;
Să fie oare prea târziu?!

Corola, ramă de tablou,
Închide-n ea nestins ecou
Al unui strigăt încă viu
Ce-a rătăcit în plin pustiu.

În glastră, roza ce-ai adus,
Mai are-un ultim dor nespus:
Să nu se vestejească-n van,
An după an, an după an...

poezie de Mihaela Banu din Te rătăcesc în gânduri, ca să te regăsesc (2020)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimile Tale

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Se preling pe pleoape şi îmi curg pe faţă
Lacrimile tale sunt dulci sau amare,
După cum ţi-a fost trecerea prin viaţă.

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Se preling pe trup şi îmi intră-n suflet,
Lacrimile tale alunecă tăcute
Fără ca să scoată nici măcar un sunet.

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Ce încet ş-uşor inima-mi mângâie,
Lacrimile tale sunt nişte cristale
Ce parcă-s făcute, din culori, o mie.

Lacrimile tale-s susur de izvor
Ce-n tăcerea nopţii urcă pân' la stele,
Întâlnesc în taină dorul călător
Ş-apoi se-mpletesc cu cele ale mele.

Lacrimile tale-s flori de crizanteme
Ce-nfloresc la poarta inimii cu dor,
Lacrimile tale spun că-ntotdeauna
Marile iubiri mocnesc, dar nu mor.

poezie de Mariana Simionescu (8 septembrie 2011)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Animalele lui Donici. După un veac şi jumătate

Racul, broasca şi o ştiucă
N-au de gând ca să ne ducă
La Unire, niciodată!
Să-l chemăm pe Moş Ion Roată?

epigramă de Gheorghe Culicovschi din Festivalul şi Concursul de epigrame "Donici, cuib de-nţelepciune", ediţia a 2-a (septembrie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!