Mama

Nu-s supărată pe ei: Doamne, nu le port pică
Celor doi fii ai mei pe care i-am văzut plecând
Pentru a-şi dovedi puterea şi-a muri, ei şi încă vreo câţiva,
Într-un protest însângerat în numele unui lucru glorios;
Trebuie, între cei de acelaşi neam, să se vorbească despre ei,
Generaţii după generaţii trebuie să-i pomenească
Şi să-i binecuvânteze;

Eu le voi rosti în nopţile lungi
Numele-n adâncul inimii mele;
Diminutivele cu care-i chemam, familiare odinioară
În jurul vetrei noastre – acum rece.
Suferim de fiecare dată când revin pentru a ne părăsi iarăşi.
Deşi nu-s supărată pe ei, sunt obosită, obosită
De-un dor fără de leac, neostoit – şi, totuşi, am o bucurie:
Copiii mei au avut credinţă, copiii mei au luptat.

*** Patrick Pearse şi alţi paisprezece lideri nationalişti irlandezi, incluzându-l şi pe fratele său Willie, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare.
Pearse, înainte de moarte, a scris o scrisoare şi două poeme, datate 1 mai 1916, pentru mama sa, scrieri care au fost ascunse de către Sir John Maxwell, generalul comandant al forţelormilitare
engleze din Irlanda.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gentleman-ul ( toast irlandez de ziua Sf. Patrick )

Sfântul Patrick a fost un gentleman,
El cu multă strategie şi cu mult vicleşug
A alungat toţi şerpii din Irlanda,
Să închinăm pentru el şi pentru belşug.

Dar să nu-închinăm prea mult,
Altminteri ne îmbătăm, şi-atunci
Uităm cu totul de Sfântul Patrick,
Şi iarăşi vor fi şerpi prin iazuri şi pe lunci.

* Conform legendei, în Irlanda nu sunt şerpi pentru că ar fi fost alungaţi de pe insulă de Sf. Patrick.

poezie de Autor necunoscut, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patrick: Şi care este scuza ta?
Kat: Pentru?
Patrick: Pentru felul în care te porţi.
Kat: Nu-mi place să fac lucrurile pe care lumea se aşteaptă să le fac. De ce să mă ridic la nivelul aşteptărilor celorlalţi în loc să mă ridic la nivelul propriilor mele aşteptări?
Patrick: Ca să-i poţi dezamăgi încă de la început şi totuşi să fie în regulă totul, nu?
Kat: Da, cam aşa ceva...
Patrick: Atunci ai dat-o în bară.
Kat: De ce?
Patrick: Pe mine nu m-ai dezamăgit niciodată.

replici din filmul artistic 10 lucruri nu-mi plac la tine
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumeţul

Frumuseţea acestei lumi mi-a întristat sufletul,
O frumuseţe perisabilă, trecătoare;
Uneori inima-mi tresălta de bucurie
Când vedeam o veveriţă sărind într-un copac
Sau o păsărică pe un ram,
Sau puii de iepure pe câmp la asfinţitul zilei
Luminaţi de soarele-n scădere,
Sau dealurile verzi pe care-alunecau umbrele norilor,
Dealuri pe care oameni voinici au semănat recolte,
Recolte care curând vor trebui culese –
Atât de aproape de poarta Raiului;
Sau copii alergând desculţi pe nisipurile
Mării la mareea josă, sau jucându-se pe străzile
Orăşelelor din Connacht,
Lucruri tinere şi fericite.

Şi-atunci inima mi-a spus:
Toate acestea vor trece,
Vor trece şi se vor schimba, vor deveni trecut şi nu vor mai exista,
Lucruri verzi şi strălucitoare, lucruri tinere şi fericite;
Şi am plecat abătut
Pe drumul meu.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi văd sângele pe flori de trandafir

Îi văd sângele cum pe flori de trandafir se-aşterne,
Văd în stele gloria ochilor lui însufleţind eterul,
Trupul îi străluceşte-n mijlocul ninsorilor eterne,
Lacrimile lui sunt ploile cu care ne binecuvântează cerul.

Îi văd faţa-n fiecare floare;
Cântecul fiecărei păsări şi tunetul, pătrunzător nespus,
Sunt vocea lui – desprinse din magma tare,
Pietrele-s cuvintele pe care el le-a spus.

Toate drumurile-s de paşii lui bătute, mii,
Bătaia inimii lui învălurează marea veac după veac,
Coroana lui de spini e-împletită din toţi spinii lumii,
Iar crucea lui e fiece copac.

* Joseph Plunkett a fost un înfocat naţionalist patriot irlandez, condamnat la moarte în iunie 1916 şi executat prin împuşcare. Cu şapte ore înainte de execuţie s-a căsătorit cu iubita lui, Grace Gifford. După această întâmplare, Grace nu s-a mai recăsătorit. niciodată.

Geraldine Plunkett, sora lui Joseph, i-a publicat după moarte poeziile.
Staţia de cale ferată din Waterford îi poartă numele.

poezie de Joseph Plunkett,1887-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune înainte de naştere

Nu-s încă născut; ascultaţi-mă –
Nu lăsaţi liliecii însetaţi de sânge, şobolanii,
nevăstuicile sau vârcolacii să se-apropie de mine.

Nu-s încă născut; consolaţi-mă –
Mi-e teamă că rasa umană mă va-întemniţa-între ziduri înalte,
mă va amorţi cu droguri tari, mă va-înşela cu minciuni ispititoare,
mă va chinui-n camere de tortură, mă va-îmbăia-n sânge.

Nu-s încă născut; aveţi grijă de apa-n care voi fi scăldat,
de iarba prin care voi trece, de copacii cu care voi vorbi,
de cerul care-mi va cânta, de păsările şi de lumina
din spatele gândurilor mele care-mi vor conduce paşii.

Nu-s încă născut; iertaţi-mă
pentru păcatele pe care le va săvârşi lumea prin mine,
pentru cuvintele mele care vorbesc despre mine,
pentru gândurile mele care mă judecă,
pentru trădarea comisă de trădătorul de lângă mine,
pentru vieţile pierdute când lumea ucide prin mâinile mele,
pentru moartea mea când trăiesc alţii în mine.

Nu-s încă născut; recapitulaţi, vă rog,
amintiţi-mi acele părţi în care trebuie să joc,
replicile cu care să întâmpin pe bătrânii care-mi dau sfaturi,
pe birocraţii care mă ceartă,
pe munţi când se-încruntă la mine,
pe iubitele care râd de mine,
pe valurile albe care mă-îndeamnă să dansez
şi pe deşertul care mă ademeneşte să condamn,
pe cerşetorii care-mi refuză darurile
şi pe copiii mei care-mi aruncă blesteme.

Nu-s încă născut; ascultaţi-mă...
Nu lăsaţi pe omul fiară şi nici pe cel care se crede Dumnezeu
să se-apropie de mine.

Nu-s încă născut; întăriţi-mă
împotriva celor care-ar dori să-îngheţe umanitatea din mine,
care-ar dori să mă transforme într-un jandarm-robotizat,
într-o rotiţă dinţată-n angrenajul unei maşini,
într-un lucru cu o singură faţă, într-un simplu lucru;
întăriţi-mă împotriva celor care-ar dori să-mi dezintegreze entitatea,
să mă arunce-încoace şi încolo sau
încolo şi încoace, apă risipită printre degete.

Nu-i lăsaţi să mă prefacă-n piatră şi nici să mă împrăştie în vânt..
Altminteri, ucideţi-mă.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Haley, prietena cea mai bună, a plecat de curând din oraş. Şi... mi-a fost foarte greu. Până acum am fost mereu noi doi împotriva tuturor. Am crescut împreună şi... acum pur şi simplu a plecat. Eu... Eu înţeleg partea cu plecatul. Doar că aş fi vrut ca ea să mă fi sunat înainte de-a pleca. Să fi vorbit cu ea despre asta. Adică, nu s-o fac să se răzgândească... sau să-i zic ce să facă, doar... să-i spun că o iubesc.... şi că mi-e dor de ea. Să-i spun la revedere. Fratele meu trece printr-o perioadă dificilă. Vreau să-l pot ajuta mai mult. Faptul că ne înţelegem bine e ceva nou pentru noi. Şi aş mai vrea să uşurez lucrurile pentru mama mea. Deşi a fost un an greu pentru noi, vreau, mai mult decât orice, să fie fericită. Dar asta nu schimbă faptul că trebuie să mă apropii de tata, pentru că numai aşa poate găsesc un mod de a-l învinge. De a-i elibera pe oamenii dragi, o dată pentru totdeauna. Sper doar să am puterea de a-l da jos pentru totdeauna.

replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, timp

Sunt supărată, Doamne,
Sunt supărată că ţi-ai trimis timpul
Care mi-a intrat în graţii
Şi eu l-am crezut
Că-i cinstit, că nu fură
Că lui nu-i trebuie nimic
Şi i-am încredinţat, Doamne,
Clipe, zile, nopţi, dimineţi
Coarda cu capetele colorate în roz
Fundiţele din panglică albă înnodate de mama
Şi chiar şotronul zgârâiat cu cărămida
Prin clasa a treia
Pe pământul reavăn din curtea şcolii.
Eu de bună credinţă m-am învoit
Am plecat să îmi văd de ale mele
Dar nu înainte de a-l asigura
Că îl voi răsplăti.

Şi da, m-am întors,
Dar a dispărut şotronul
Vântul mi-a şoptit că l-a şters timpul
Dar pe cine să mai trag la răspundere
Când din cel pe care l-am lăsat
Nu am mai găsit decât o epavă
Un sfrijit gârbovit şi surd
Către cine şi cui să strig
"Că timpul meu nu mai are timp"
Şi că eu simt că mai am puterea
Să râd, să plâng,
Ba chiar să zgârâi un alt şotron
Pe obrazul aceluiaşi pământ.

Mă fac una şi aceeaşi cu cărămida
Pe care-o strâng, şi-o strâng
Până se transformă în lutul
Din care m-am născut
Coarda se închide într-un cerc
Acel zero infinit din care m-am întrupat şi m-am născut.

poezie de Daniela Vîlceanu (iulie 2023)
Adăugat de Daniela Vîlceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să-i cinstim pe cei care pentru credinţă, pentru neam şi ţară au fost în temniţe. Să spuneţi generaţiilor viitoare prin ce au trecut strămoşii voştri şi că a existat o vreme când Hristos era după gratii în închisorile comuniste din România.

citat din Ioan Selejan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi

Am parcurs multe vieţi,
unele fiind ale mele –
şi nu mai sunt cine am fost,
deşi câteva principii ale stării de fi
au rămas aceleaşi, iar eu încă mai lupt
să nu mă rătăcesc.

Când privesc înapoi,
căci sunt osândit să privesc,
pentru a strânge puterea
necesară continuării călătoriei,
văd reperele înşirându-se
în apusul orizontului
şi focuri mocnite urmând drumul
de-a lungul taberelor de campare
peste care îngerii gunoaielor
dau rotocoale bătând greoi din aripi.

Oh, eu însumi am întemeiat o famile
din sentimentele mele cele mai profunde,
iar acum o văd spulberată!
In vârtejul vântului
cenuşa fierbinte-a prietenilor mei
care au căzut de-a lungul drumului
îmi frige-amarnic faţa.

Şi, totuşi, eu revin,
revin exultând cumva,
cu dorinţa intactă de a ajunge
acolo unde trebuie să ajung,
iar fiecare bornă de pe drum
îmi este nespus de scumpă.
In cea mai neagră noapte,
când luna era acoperită,
iar eu rătăceam pierdut printre ruine,
o voce de dincolo de norii nimbus
îmi arăta calea:
"Trăieşte în straturi,
nu în deşeuri."
Deşi îmi lipeşte iscusinţa
de a descifra deplin mesajul,
fără nici un dubiu, capitolul următor
din cartea metamorfozelor mele
este deja scris –
doar că eu nu-s încă gata cu transformările.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

D-na George Reece

I-aş spune acestei generaţii:
Memoraţi câteva versuri despre adevăr sau frumuseţe;
Într-o zi, ele ar putea da un sens vieţii voastre.
Soţul meu n-a avut nimic de-a face
Cu falimentul băncii – era doar casier.
Ruina s-a datorat preşedintelui, Thomas Rhodes,
Şi fiului său de nimic şi fără scrupule.
Şi totuşi soţul meu a fost trimis la închisoare,
Iar eu am rămas cu copiii,
Să-i hrănesc, să-i îmbrac şi să-i ţin la şcoală.
Şi am reuşit, şi i-am scos pe toţi în faţă,
În lume, curaţi şi puternici.
Şi totul prin înţelepciunea lui Pope, a poetului:
"Îndeplineşte bine partea ta de datorie, în asta constă întreaga onoare".

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Expoziţia

în schimbul a zece lei
puteai să vezi suflete
câte vrei

fiecare
aşezat în propria lui vitrină
era iluminat discret
de un fascicul violet

sub fiecare
fiind scris pe o placă aurie
al cui avusese norocul
sau poate ghinionul
să fie

am fost impresionat
un pic
de un suflet uriaş
care aparţinuse unui pitic
dar m-a deprimat
cumplit
de parcă ar fi fost al meu
sufletul unui poet
nefericit

însă lumea toată
strânsă grămadă
se înghesuia să vadă
cum arată
un suflet trădat
despre care nu se ştia
cui aparţinuse
şi unii murmurau
că ar fi fost al tău
Isuse

eu am zâmbit
ştiind că tu nu ai murit
cu adevărat
dar în acelaşi timp
m-am scindat
şi în mine
un al doilea eu
ateu
îi spunea primului
uite ce valoare va avea
după moarte
sufletul tău

privind la amândoi
m-am revoltat
şi am strigat în pustie
hei voi
generaţii viitoare
nu o să vă fi greu
dacă o să plătiţi
intrarea la muzeu
aici să găsiţi
sufletul meu rebel

dar ce va scrie sub el
sub sufletul meu
nu ştiu nici eu
şi nici Dumnezeu
pentru că-mi trece
adesea prin gând
înainte de moarte
altcuiva
să îl vând

poezie de Alexandru Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacea este vibraţia dragostei în sufletul oamenilor, această dragoste ce poate să se amplifice printr-un exerciţiu susţinut. Pacea este calea înţelegerii, a încrederii, calea unei prietenii sincere între popoare, este condiţia fericirii pe pământ. Viaţa poate să înflorească atunci când există o pace durabilă. Trebuie să luptăm pentru menţinerea păcii pe Planeta albastră, pentru a oferi tinerei generaţii şansa de a-şi trăi viaţa în plenitudinea tinereţii, de a-şi afirma personalitatea, de a-şi dărui întregul lor potenţial fizic şi intelectual pentru progresul umanităţii, pentru bunăstarea societăţii. Pentru orice stare conflictuală trebuie găsite una sau mai multe soluţii pacifiste şi de fiecare dată când există, trebuie folosită calea tratativelor, pentru a le rezolva. Pacea favorizează dezvoltarea armonioasă a tinerei generaţii, cea care poate să găsească o cale eficace a unei comunicări favorabile între oameni. Idealul păcii este viaţa prosperă, căci astfel banii nu mai sunt dirijaţi pentru a produce moarte, distrugere, mizerie, ci pentru a face să înflorească floarea vieţii. Pacea oferă energia creatoare care poate construi o lume, pacea aduce fericirea, acea fericire care vine să îmbogăţească viaţa noastră, această fericire atât de dorită pe pământ. Pacea este şansa unei munci care poate înnobila omul, care determină progresul tehnic şi cultural. Pacea este înţelegerea, armonia dintre oameni, viaţă fericită pe pământ, fără atrocităţile războiului.

Ecaterina Chifu în Reflecţii / Reflexions (2006)
Adăugat de Ecaterina Chifu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flăcări în miezuri de rouă

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi în fiecare rană câteo lacrimă,
din care îngerii sorb tainic, cu patimă,
din care orbii încep iarăşi să revadă,
din care erezii încep să înţeleagă,
din care nenorociţii se mângâie şi plâng
din care cei nebuni la inima lor te strâng,
din care străinii vin să toarne pe ascuns
Rugile noastre ce astăzi pentru nimeni nu-s?

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi din tăcerea ta câteo şoaptă
să fac din ea miez de dor şi lacrimă,
dă-mi să se închine la cei sieşi învinşi
învingătorii ce în oglinzi proprii sunt prinşi,
dă-mi eleganţa sfinţilor martiri din care
sorbim pe-ascuns stropii de rugă şi-ndurare,
dă-mi cerul inimii senin şi poezie sufletului meu,
Rugile noastre să fie celorlalţi credinţă vie sfântă mereu?

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi în supremaţia clipei în care sânt
geneza Neamului, al Ţării mele jurământ,
dă-mi din speranţa copiilor mei iubire vie,
din credinţa părinţilor mei lumină, poezie,
din recunoştinţa celor care nu mai sânt acum
setea de sfinţi din troiţele de la margini de drum
acolo unde lacrima mea este pururi mărturie
Rugile noastre în taină pe toţi pururi să-i mângâie

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între 1830 şi 1860, au văzut lumina zilei la Ponteils nu mai puţin de vreo douăzeci de copii cu numele de Chanel, şi deja se desluşeşte la ei un gust care se va perpetua, gustul pentru prenume masculine cu consonanţe istorice. Vreme în care, în faţa acestor băieţi, mai degrabă înzestraţi pentru aventură decât pentru muncă, şi al căror adevărat, unic domeniu, era dragostea; în faţa acestor Chanel Marius, Chanel Auguste, Chanel Alexandre, Urbain sau Jules-Cesar, logodnicele din Ponteils, fetele brunete cu piele chihlimbarie, toate cu numele de Marie, Virginie, Apollonie, care le cădeau în mână, vor fi, de-a lungul a două generaţii, ceea ce au fost fără excepţie toate soţiile Chanel: nişte victime, nişte albine harnice, care şi-au asumat toate rolurile stupului: regine şi albine lucrătoare totodată, până la moarte.

Edmonde Charles-Roux în Coco Chanel (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră istorie amputată

Suntem un neam care a scris istoria
Am apărut pe-acest pământ de mult
Pentru a cunoaşte gloria
Venim din tracii ce prin Troia au trecut

Noi suntem cei ce s-au împotrivit Imperiului roman
Cu preţul vieţii am luptat să întemeiem un neam
Şi am avut un Mircea, un Ştefan sau Mihai zis şi Viteazul
Duşmanii l-au ucis pe el dar nu şi crezul

Şi jertfa lor ne face pe toţi a plânge
Pentru un neam cu o istorie scăldată-n sânge
În sânge de copii şi mame
Şi-am suferit de boli şi de foame

Am renăscut în secolul douăzeci
Întru credinţă am jurat pe veci
Să fie bine pentru noi şi ţară
Aşa a apărut o generaţie rară

A fost o închinăciune a naţiei
În astă lume de dor şi certuri
La Dumnezeu şi bunul de Cristos
Sperând ca ţării să-i fie de folos

Atunci au apărut ai noştri oameni mari
Oameni de ştiinţă dar şi cărturari
Cioran, Eliade, Paulescu sau Brâncuşi,
A fost un Noica, Tuţea, şi un Aron Cotruş
 
Asupra ţării noastre nu de demult
Nori negri plini de sânge şi ură au apărut
Puhoi de bolşevici pe tancuri sau călare
I-au omorât pe cei mai buni din răzbunare

Murit-au fără cruce cu inimile frânte
Românii fără nume, scris pe-a lor morminte
Ţărâna să le fie uşoară celor ce nu mai sunt
Celor ce ţara şi-au iubit-o sub sfântul legământ

Azi m-am uitat în cartea de istorie
Am căutat cu disperare, chiar cu furie
Să văd ce scrie despre cei ce nu mai sunt
Nu era scris nici măcar un rând de
A noastră istorie amputată
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul de rămas bun

Iubitelor, vă las acum.
Adio-ţi zic deci, Nicoleta,
adio Nuţi, Muţi, Geta,
căci viaţa asta-i doar un fum.

Adio ţie, Minodora,
un trai deplin şi fericit
cum altă dată ne-am dorit
nu ne-a fost dat amândurora.

Căci tu fiind de felul tău
muiere pururi fără saţ,
ţi-au trebuit atâţi bărbaţi
câte femei am avut eu.

Şi iarăşi, încă zic adio
elevei mele Artemisa,
cu carnea tare cum e tisa.
Pe unde este, Domnul ţie-o.

Aş zice doar la revedere
grecoaicei, numele Marcela
şi mort îţi scoală daravela,
pe drept cuvânt, halal muiere!

Dar clipele mi-s numărate,
mireasă tu, cu neagră coasă,
îngăduie şi îmi mai lasă
atâtea clipe cât păcate.

Atunci aş mai trăi o mie
de ani bogaţi printre gagici
şi când ar fi să plec de-aici
înc-aş muri pe veresie!

Însă cum florile se scutur
în primăvară, de cais
tot astfel anii noştri ni-s,
ce i-am trăit ca nişte fluturi.

Doar de la Una, cea la care
pe nume nu-s vrednic să-i spun,
îmi iau acum rămas bun
îngenunchind pentru iertare.

poezie de Mihai Ursachi (12 decembrie 1971)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Eşti supărată rău pe mine?
Stela: Ar fi trebuit să fiu, însă se pare că nu pot. Şi ce-i de făcut în situaţia asta, domnule comandant? Ce măsuri să iau?
Lucian: Deci, nu eşti supărată?! Deloc?
Stela: Ţi se pare ţie cumva că aş fi supărată?! În cazul ăsta, e evident că nu mă cunoşti deloc. Sper să nu afli niciodată cum aş reacţiona dacă aş fi cu adevărat supărată, mai ales pe tine.
Lucian: Hmm... Sună ameninţător! Iar în cazul ăsta, sper să nu aflu niciodată cum e când eşti supărată. Mai ales pe mine.
Stela: Ar fi spre binele tău, frumosule! Şi vreau să-mi cer scuze de la tine, dacă într-adevăr ţi s-a părut că aş fi fost prea dură cu tine când ţi-ai revenit, deşi evident că m-am bucurat că ţi-ai revenit, dar sper să înţelegi de ce am procedat astfel. Însă nici atunci n-am fost foarte supărată, deşi puţin, da, pe moment, ceea ce era absolut normal, pentru că în ruptul capului, niciodată nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva, mai ales din partea ta! Am mari pretenţii de la tine! Serios!
Lucian: Înţeleg... Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Având în vedere faptele, ai fost chiar prea blândă cu mine.
Stela: Şi vezi, ce nu fac eu pentru tine? În loc să dorm liniştită, stau cu tine pe puntea principală, timp de patru ore, să te păzesc.
Lucian: Crezi că aş avea nevoie de pază?
Stela: Cu siguranţă, da!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proiect al primului capitol din testamentul lui A.P

Pe aer testamentul cu buzele mi-l scriu,
cât încă nu-s în comă, cât încă mi-este bine,
doresc să se împartă între copii şi tine,
întreaga amintire de când eram om viu.

Averii mele brute mai grabnic daţi-i foc,
vedeţi că-i infectată de-un fel de gust al ciumii,
după sfârşitul nostru vine sfârşitul lumii,
noi, pătimit, poetul de moarte şi noroc.

Mai scriu aici ca banii găsiţi prin buzunare
să-i îngropaţi cu mine ca semn că îi detest
şi ca un ultim, tragic, orgolios protest
al celui care suntem, în locul de uitare,

să m-aşezaţi în groapă cu spatele spre est,
cu tot pămăntu-n faţă, cu lumea în spinare.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru sănătatea pământului (1980)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia ceasului

Ceasul nu este decât o moarte
ce poartă cravată,
o moarte ce intra în casa fiecărui
anonim
să-i strângă avântul
la pieptul ei...

... de lemn.

Moartea nu este decât un şarpe
deghizat în toate ceasurile
pe care le-ai văzut la bunici,
pe care le-ai ridicat cu inconştienţa sugarului
ce plânge doar de foame;
ceasurile care te-au îndrumat
către toate întâlnirile eşuate
şi cele care au ştiut să ascundă orele
în buzunarele de la spate ale timpului,
când ai fost bolnav.

Ceasul nu este decât o moarte
cu două cruci
la gât.

Sună alarma şi-n curând
vom părăsi visul
pentru o mărginire
la fel de străină...

... de lemn.

poezie de Ionuţ Popa (15 iunie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

#

ai scris o mulţime de poeme pentru sacha
şi niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghiţirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca şi
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele oraşului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

şi sângele tău,
şi sângele lui sacha.

dar oraşul nu ştie nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, aşteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
ştie de la început că nimic
nu va mai ieşi viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanţă care-şi deschide brusc uşile.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!