Straturi

Am parcurs multe vieţi,
unele fiind ale mele –
şi nu mai sunt cine am fost,
deşi câteva principii ale stării de fi
au rămas aceleaşi, iar eu încă mai lupt
să nu mă rătăcesc.

Când privesc înapoi,
căci sunt osândit să privesc,
pentru a strânge puterea
necesară continuării călătoriei,
văd reperele înşirându-se
în apusul orizontului
şi focuri mocnite urmând drumul
de-a lungul taberelor de campare
peste care îngerii gunoaielor
dau rotocoale bătând greoi din aripi.

Oh, eu însumi am întemeiat o famile
din sentimentele mele cele mai profunde,
iar acum o văd spulberată!
In vârtejul vântului
cenuşa fierbinte-a prietenilor mei
care au căzut de-a lungul drumului
îmi frige-amarnic faţa.

Şi, totuşi, eu revin,
revin exultând cumva,
cu dorinţa intactă de a ajunge
acolo unde trebuie să ajung,
iar fiecare bornă de pe drum
îmi este nespus de scumpă.
In cea mai neagră noapte,
când luna era acoperită,
iar eu rătăceam pierdut printre ruine,
o voce de dincolo de norii nimbus
îmi arăta calea:
"Trăieşte în straturi,
nu în deşeuri."
Deşi îmi lipeşte iscusinţa
de a descifra deplin mesajul,
fără nici un dubiu, capitolul următor
din cartea metamorfozelor mele
este deja scris –
doar că eu nu-s încă gata cu transformările.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hare Drummer

Se mai duc băieţii şi fetele la Siever's
Pentru cidru, după şcoală, târziu în Septembrie?
Mai adună alune printre tufişurile
Fermei lui Aaron Hatfield când începe să cadă bruma?
De multe ori m-am jucat râzând cu băieţii şi fetele
De-a lungul drumului şi pe culmile dealurilor
Când soarele era în scădere şi aerul era rece,
Oprindu-ne să scuturăm nucul
Care, desfrunzit, stătea în flama asfinţitului.
Acum, mireasma fumului în toamnă,
Căderea ghindei
Şi ecourile văilor
Abat spre încoace vise despre viaţă.
Ele plutesc deasupra mea.
Ele mă întreabă:
Unde sunt tovarăşii aceia care râdeau?
Câţi sunt cu mine, câţi au mai rămas
În livada veche de-a lungul drumului către Siever's,
În pădurile care veghează
Apele liniştite?

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lambert Hutchins

În afara acestui obelisc de granit, mai am două monumente:
Unul, casa pe care am construit-o pe deal,
În spirale, cu ferestre interioare şi acoperiş din rocă metamorfică.
Altul, lacul din faţa metropolei Chicago,
Unde calea ferată îşi are depoul,
Cu motoare fluierând şi roţi clăncănitoare,
Şi fum şi funingine aruncate peste oraş,
Şi zgomotul maşinilor de-a lungul bulevardului –
Un loc pentru un depozit de deşeuri în portul
Marii metropole murdare ca o cocină.
Am pus umărul ca aceasta moştenire să fie dată
Generaţiilor încă nenăscute, cu votul meu
În Camera Reprezentanţilor –
Scopul acţiunilor mele a fost punerea la adăpost
De la niciodată încetânda teroare a nevoilor.
Mi-am crescut fetele în blândeţe
Încercând să le dau un sentiment de siguranţă în viaţă.
Dar, vedeţi, deşi aveam măreaţa casă,
Libertatea de a intra oriunde şi distincţie locală,
Puteam să aud şoaptele, şoaptele, şoaptele,
Oriunde mergeam, iar fetele mele au crescut
Cu privirea aceea temătoare ca şi cum erau gata de a fi lovite de cineva;
S-au măritat aiurea, nebuneşte, la întâmplare,
Doar pentru a evada şi pentru a avea o alternativă.
Şi-atunci la ce a folosit toată afacerea?
La ce? N-a meritat doi bani!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciripit de păsări – extras –

Ȋn lumina ta am învăţat cum să iubesc.
Ȋn frumuseţea ta, cum să compun poezii.
Dansezi în pieptul meu,
acolo unde nu te vede nimeni,
dar uneori eu te zăresc – şi acea
imagine devine artă.

***

Pariază orice pentru iubire,
daca eşti într-adevăr o fiinţă omenescă.
Dacă nu, părăseşte
această adunare.
Participând cu jumătate de inimă nu ajungi
la splendoare... Ai pornit în călătorie
pentru a-l afla pe Dumnezeu, dar mai apoi ai început
să faci pauze de-a lungul drumului,
la hanuri rău famate.

* * *

Când te întorci în pieptul meu,
nu contează cât de departe am rătăcit,
privesc în jur şi văd calea.
La capătul vieţii mele, când doar o respiraţie
îmi va fi rămas, dacă revii, mă voi ridica şi voi cânta.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare înţelepciunea nu strigă ea şi priceperea nu-şi ridică glasul său? Pe vârfurile cele mai înalte, pe cale, la răspântiile drumurilor stă, pe lângă porţi, în împrejurimile cetăţii, la intrarea porţilor, strigă tare: "Către voi, oamenilor, se îndreaptă strigătul meu şi glasul meu către voi, fii ai oamenilor. Voi, cei simpli, învăţaţi cuminţenia şi voi, cei nebuni, înţelepţiţi-vă! Ascultaţi, căci voi spune lucruri măreţe şi buzele mele se deschid pentru a înălţa ceea ce este drept; căci gura mea grăieşte adevărul şi buzele mele se dezgustă de fărădelege. Toate graiurile gurii mele sunt întru dreptate, în ele nu este nimic sucit şi fără rost; toate sunt lămurite pentru cel priceput şi drepte pentru cei ce au aflat ştiinţa. Luaţi învăţătura mea mai degrabă decât argintul şi ştiinţa mai mult decât aurul cel mai curat, căci înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai preţioase nu au valoarea ei. Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială. Frica de Dumnezeu este urgisirea răului. Mândria şi obrăznicia, calea răutăţii şi gura cea aprigă le urăsc eu. Al meu este sfatul şi buna-chibzuială, eu sunt priceperea, a mea este puterea. Prin mine împărăţesc împăraţii şi principii rânduiesc dreptatea. Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai-marii sunt judecătorii pământului. Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce mă caută mă găsesc. Cu mine este bogăţia şi mărirea, averea vrednică de cinste şi dreptatea. Rodul meu e mai bun decât aurul şi decât aurul cel mai curat, şi ceea ce vine de la mine este mai de preţ decât argintul lămurit. Merg pe calea dreptăţii, în mijlocul căilor judecăţii drepte, ca să dau celor ce mă iubesc bogăţii şi să le umplu cămările lor. Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor eu am luat fiinţă. Când încă nu era făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume, când El a întemeiat cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste faţa adâncului, când a întărit norii sus şi izvoarele adâncului curgeau din belşug, când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste ţărmuri şi când El a aşezat temeliile pământului, atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi şi desfătându-mă fără încetare în faţa Lui; dezmierdându-mă pe rotundul pământului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor. Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă! Fericiţi sunt cei ce păzesc căile mele! Ascultaţi învăţătura, ca să ajungeţi înţelepţi, şi nu o lepădaţi. Fericit este omul care ascultă de mine şi veghează în fiecare zi la porţile mele şi cel ce străjuieşte lângă pragul casei mele! Cel ce mă află, a aflat viaţa şi dobândeşte har de la Domnul; iar cel ce păcătuieşte împotriva mea îşi păgubeşte viaţa lui. Toţi cei ce mă urăsc pe mine iubesc moartea".

Solomon în Pildele lui Solomon, Despre adevărata înţelepciune - 8:1-36
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orizonturi

Cad ploile verii, ploile serii se pierd între pământ şi cer.
Norii îşi scutură veşminte de lumină,
precum păsările cerului, lasă în urmă zbatere de aripi.
Ochii privesc departe, dincolo de orizont, acolo unde nu te zăresc.

Căci lacrimile mele sunt amare şi reci, precum ploaia.
Tristeţe! ai chip frumos, dar eşti fără milă,
fragilă şi rece aşterni peste mine mantia ta de lumină.
Doruri se frâng în piept a zbatere,
depărtarea mă cheamă cu gust de fagure.

În faţa casei mele sunt urme de paşi, de iarbă călcată de talpă de om,
iar vara este pe sfârşite şi iarba se va ostoi de dor şi uitare.
Rămâne doar gândul ce ţipă în noapte
pentru a-şi găsi sălaşul acolo departe, în inima ta.

Şi plouă mărunt, e seară,
tăcerea se aşterne potop între noi şi inima bate şi inima tace
şi luna priveşte timid cu ochi ca de sfinx şi sunet de ploi.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Nu-s supărată pe ei: Doamne, nu le port pică
Celor doi fii ai mei pe care i-am văzut plecând
Pentru a-şi dovedi puterea şi-a muri, ei şi încă vreo câţiva,
Într-un protest însângerat în numele unui lucru glorios;
Trebuie, între cei de acelaşi neam, să se vorbească despre ei,
Generaţii după generaţii trebuie să-i pomenească
Şi să-i binecuvânteze;

Eu le voi rosti în nopţile lungi
Numele-n adâncul inimii mele;
Diminutivele cu care-i chemam, familiare odinioară
În jurul vetrei noastre – acum rece.
Suferim de fiecare dată când revin pentru a ne părăsi iarăşi.
Deşi nu-s supărată pe ei, sunt obosită, obosită
De-un dor fără de leac, neostoit – şi, totuşi, am o bucurie:
Copiii mei au avut credinţă, copiii mei au luptat.

*** Patrick Pearse şi alţi paisprezece lideri nationalişti irlandezi, incluzându-l şi pe fratele său Willie, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare.
Pearse, înainte de moarte, a scris o scrisoare şi două poeme, datate 1 mai 1916, pentru mama sa, scrieri care au fost ascunse de către Sir John Maxwell, generalul comandant al forţelormilitare
engleze din Irlanda.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străin de mine, străin de tot

Străin de tot...
Străin de mine,
Străin de tot,
De viaţă,
De fiecare loc;
Sunt un pion mobil,
În mâinile ale cărui destin,
Mă aflu şi suspin...

Dar nu mă plâng,
Încerc să depăşesc frontiere,
Nu-mi impun limite.
Sunt victima unei vieţi, deşi,
Am fost nevoit să decid,
Să dezertez ori
Să mă pierd lucid.

Sunt gata să plec,
Privesc în urmă,
Nu am nici un regret;
Sau poate că
Totuşi am,
Renunţ la puţinii prieteni
Pe care îi mai aveam.

Scot din buzunar
Un bilet spre o destinaţie,
De care nici nu am habar
Am cu mine o valiză,
În ea, paşaportul fără viză.

Sunt un dezertor într-o lume,
Ce pentru unii ca mine,
E un refugiu pentru ziua de mâine.

Mă plimb pe artera principală,
De-a lungul unei străzi
Ce duce spre gară,
Dar gara e goală,
Doar câţiva mai mişună pe-afară.
Cred sau doar presupun,
Că sunt oamenii,
A unei vieţi fără stăpăn.

Trec pe lângă ei,
Mă privesc umil
Cu zămbetele şterse.
Nu mai au cuvinte
Să mai spună:
"Merit o viaţă mai bună!"

Aştept pe peron,
Găsesc un ziar aruncat
La intâmplare
Răsfoiesc pagini,
Citesc doar titluri
Încărcate de valoare.
Sunt genul care se afundă în esenţă
Nu prefer o reală consistenţă.

Mi-a sosit trenul,
Trebuie să plec.
Privesc pe geam,
Cum mă îndepărtez,
Dar nu regret.

Sunt conştient că las tot,
Dar nu pierd nimic,
Din ce am avut
Sau ce-am fost,
Sunt călător prin lume,
Îmi caut un rost
Anii trec unul câte unul
Pierd lupta cu timpul
Pierd trenul ‘speranţei'
Poate ultimul.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârsta inimii mele

Sunt în sfârşit la vârsta care-mi place,
vârsta inimii mele.
Asta pentru că sunt încă curioasă,
pentru a-mi cultiva visele,
să iubeşti şi să te minunezi.
Nu am mai multe temeri
şi nesiguranţă decât înainte,
nici măcar nostalgie pentru trecut,
pentru că trăiesc şi iubesc prezentul.
Am vârsta care-mi permite
să-mi înfrunt viaţa,
cu uşurinţă şi responsabilitate,
pentru a spune liber ceea ce cred eu.
Sunt la o vârstă frumoasă, îmi place.
Totul mi se pare mai detaşat şi mai uşor,
pentru că m-am împăcat cu mine însumi,
în sfârşit, am vârsta mea,
vârsta pe care am crezut
că o voi avea de-a lungul anilor,
uitându-mă la bunica mea
şi apoi la mama mea.

poezie de Eugenia Calancea (15 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Barca

Când barca i-a fost smulsă
de lângă cheu de valuri
mai întâi a încercat
printre ţipetele pescăruşilor,
prin valurile de ceaţă,
să facă semne, fluturând mâna, celor dragi de pe mal,
dar feţele lor deja nu se mai vedeau.
Prea obosit pentru a decide
dacă-ar trebui să se-arunce-n apă sau să strige,
cumva mântuit si eliberat
de orice povară, de-acele motto-uri
ştampilate pe cartea lui de vizită:
conştiinţă, ambiţie şi, mai ales,
de acea grijă permanentă pentru alţii.
Era acum mulţumit să stea aşa,
culcat printre umbrele familiei
în căuşul concav al bărcii,
împins de furtună,
într-o derivă fără de sfârşit.
Pace! Pace!
Legănare în braţele Infinitului!

Ca şi cum nu mai conta
care este drumul către casă,
ca şi cum n-ar mai fi ştiut
cât de mult a iubit pământul,
el dorea să rămână acolo pentru totdeuna.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atinge-mă

Vara e târzie, inima mea.
Cuvinte ivite din aer
acum patruzeci de ani,
când eram îndrăgostit nebuneşte
şi aproape sfâşiat în două,
cad ca nişte frunze
în această noapte cu ploaie şi vânt.
Inima mea este cea care mai întârzie,
cântecul meu a cărui melodie nu se mai aude.
Ieşit după amiază din casă,
trecând agale prin grădină,
sub cerul gri, de oţel,
am îngenunchiat lângă greierii care cântau
în apropiere ca şi cum
ar fi-încercat să ţâşnească afară din carcasa lor.
Şi, copil din nou,
mă miram că se-aude-atât de limpede
acea muzică îndrăzneaţă, ieşind
dintr-o maşină atât de minusculă.
Ce o face pe maşină să funcţioneze?
Dorinţa, dorinţa, dorinţa.
Dorinţa de-a dansa
freamătă în viaţa îngropată.
Încă un anotimp –
şi s-a terminat.
Aşa că lăsaţi bătrâna, zbuciumata salcie
să bată-n cercevelele ferestrelor
şi bârnele casei să scârţâie.
Îţi mai aminteşti, iubito,
de omul cu care te-ai căsătorit? Atinge-mă,
aminteşte-mi cine sunt.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-a lăsat brumă în
Podul palmei mele
Până ieri priveam jocul de frunze
Făceau mici vârtejuri-
nişte fluturi bizari
ce-au uitat că e toamnă-
Se-agăţau de o rază plâpândă
Abia luminând linia vieţii
Oricum de mult merg cu paşi mici
Nu ştiu unde duce
Drumul are margini cu măceşi
Dincolo de ei este lumea
Este tot ce-am uitat înainte să ştiu
Tot ce ştiu şi n-are uitare
Este ieri şi azi
Este mâine
Încerc să străbat printre spini înspre ele
Cum să trec să n-arunc o privire
Strivesc cu buzele picătura de sânge
Drumul s-a făcut o vâlcea
Dintr-odată coboară de-a lungul braţului
Îşi tremură unda unde bate pulsul
La încheietura lipită de tâmplă
Încercând să-i oprească ecoul
Şi lacrima devine roşie
Sau măceşele sunt roşii
Nici măcar nu mai contează
Trebuie să plec
S-a lăsat bruma în podul palmei mele
E un iz de târziu
Şi mi-e frig
Oare unde eşti tu
Am să-ţi las o brânduşă de toamnă în prag
Când ajung
Ori de vrei să rămân lasă uşa deschisă
Mă descurc eu cumva
Pe când vii îţi va fi
Ne va fi poate cald
Şi bine
Între timp am să merg în grădină
Poate ai un coş undeva
Au căzut pe jos plin de gutui
Şi-i păcat

poezie de Mihaela Poduţ Ienuţaş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar unele dintre obsesiile mele au fost şi au rămas şi acum cred, şi sper, prietenia - şi asta nu numai ca o obsesie ci ca o dominantă a vieţii mele - şi dragostea. Am iubit mult şi încă mai iubesc. Dar sunt obsedat de starea pe care ţi-o oferă nevoia de aceste stări. Am crezut că fără ele nu poţi să trăieşti. Ca scenarist gândeşti o poveste care se lipeşte de sufletul tău, care ţi se pare că te preocupă, că te obsedează, şi pe urmă încerci cu mijloacele regizorului să o pui în pagină, să o împlineşti.

citat clasic din Andrei Blaier
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantomă vie, femeia

Privesc în urma-timp şi te găsesc pe tine,
Steaua Polară a orânduirii vieţii mele.
Ai ascultat doar prea puţin din ce-ţi spuneam.
Dar nu ai vrut, sau poate nici acum nu vrei
Să îmi accepţi iubirea ce mi-ai declanşat... în vis.
Acum, au mai rămas doar urmele lacrimilor uscate
Pe faţa inimii ce nu-şi mai găseşte rostul fără tine
Căci ai luat totul de când tu ai decis să pui tăcere şi-ai plecat...
Dispărând în dimineaţă.
Şi mă întreb ce oare iţi doreşti?!
Care a fost motivul schimbării tale?
Mi-e dor de chipul tău senin, mi-e dor de tine,
Oare ce faci acum? Oare ţi-e bine?!
Glasul tău, zâmbetul, privirea de care m-am îndrăgostit, unde sunt?
Oare eşti reală? Exişti? Da! Îţi simt prezenţa!
Şi-n orice colţ de lume ai fi eu tot te-aş căuta şi te-aş găsi!
Eu nu voi renunţa şi vreau să ştii că acolo unde eşti,
Gândul meu te însoţeşte, este mereu lângă tine
În fiecare noapte tu îmi tulburi visele,
Fantomă, iluzie a dragostei.
Aş renunţa la tine, dar este ca şi când aş renunţa la viaţă
Şi -aş accepta o moarte prematură a iubirii mele.
Doar dacă aş muri eu, tu nu ai mai exista...
Dar eu nu am de gând... să renunţ la tine...
O dată cu lăsarea serii tu prinzi viaţă!
Fantomă a iubirii, vie în noapte!
 

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul de rămas bun

Iubitelor, vă las acum.
Adio-ţi zic deci, Nicoleta,
adio Nuţi, Muţi, Geta,
căci viaţa asta-i doar un fum.

Adio ţie, Minodora,
un trai deplin şi fericit
cum altă dată ne-am dorit
nu ne-a fost dat amândurora.

Căci tu fiind de felul tău
muiere pururi fără saţ,
ţi-au trebuit atâţi bărbaţi
câte femei am avut eu.

Şi iarăşi, încă zic adio
elevei mele Artemisa,
cu carnea tare cum e tisa.
Pe unde este, Domnul ţie-o.

Aş zice doar la revedere
grecoaicei, numele Marcela
şi mort îţi scoală daravela,
pe drept cuvânt, halal muiere!

Dar clipele mi-s numărate,
mireasă tu, cu neagră coasă,
îngăduie şi îmi mai lasă
atâtea clipe cât păcate.

Atunci aş mai trăi o mie
de ani bogaţi printre gagici
şi când ar fi să plec de-aici
înc-aş muri pe veresie!

Însă cum florile se scutur
în primăvară, de cais
tot astfel anii noştri ni-s,
ce i-am trăit ca nişte fluturi.

Doar de la Una, cea la care
pe nume nu-s vrednic să-i spun,
îmi iau acum rămas bun
îngenunchind pentru iertare.

poezie de Mihai Ursachi (12 decembrie 1971)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mine

plouă cu suflete, cerul este plin de fluturi nouri
aripile nu mai zboară, luna câteodată prin umbre zămbeşte
îndrăgostiţii sub parfumul teilor, renasc, sunt atingere
iubirea adună puful alb, zburdând, al plopilor
eu merg singur pe-o alee de parc, cu capul plecat
o bancă, o frunză, un crâmpei de cer, un copilaş
trec umbre prin mine de timp, încă nu am venit
aştept o roată să se desfăşoare, fără drum
încălţările am uitat să le pingelesc, casa bunicii
mai are fusul vechi al pânzei în care încă
înfăşoar faţa trupului meu, nu am uitat
am o uliţă în priviri, pe care merg şi capătul
poate eşti tu, dar mă uit înapoi să văd unde sunt
începutul nu îl pot deşira, pentru că nu vreau să fiu trecut
am gustat paşii înainte de ai fi împlinit, mă doare
drumul are colţi de piatră ascuţiţi, privirile tale
le pun în sipetul inimii mele, ca primă iubire
te întreb încă odată de ce mai uitat, poate că
sunt trecutul amintirii mele, care astăzi
pe-o alee de plopi singuratici, poate a reînviat

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai fost cârmaciul

Ai fost cârmaciul valurilor mele
De iubiri trecute în tăceri,
În parfum de tei, în lan de stele,
Inimile noastre bat stingher!

Mai privesc, uimit, în depărtare
Şi parcă simt din răsputeri suflarea
Unde am unit furtuni în zare
Cu speranţa de-a învinge marea.

Valuri furtunoase mă cuprind,
Aripi aburinde fâlfâie în geam,
Aş zbura pe-o rază de argint
O clipă-n fericire să te am.

Golită inima-mi aleargă fără ştire
Printre macii care dorm în drum,
Deschid fante-n muguri de iubire,
Din talpa nemuririi iese scrum!

Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai ţesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele –
Acum este fumul focului de ieri!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!