Geograful

Când pleacă în concediu de odihnă
Chiar dacă merge prin păduri, prin praf,
Ori stă la soare pe o plajă-n tihnă
El nu-i turist, el este geograf.

La munte când se duce să schieze
Se mai opreşte-n pantă pe furiş
Ca nu cumva din grabă să rateze
Vreo creastă mândră sau vreun grohotiş.

Când pe la deal şi-a început voiajul
Şi ca amicii să nu-l creadă tont
Le-arată plin de sine peisajul
Spunându-le că e un piemont.

Nici la câmpie nu se potoleşte
Deşi nu e nimic spectaculos,
Dar nu se lasă până nu zăreşte
Găvane, crovuri, padine şi loess.

Când dă de-un râu, îţi pare că-l adoră,
Aşa de atent începe să-l privească,
Apoi de debit, albie minoră
Şi viituri începe să vorbească.

Îi tace gura doar când oboseşte
Abia târziu, după lăsarea serii
Şi-atunci în patul moale se lungeşte
Gândindu-se la Peştera Muierii.

poezie de Octavian Cocoş (2 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un geomorfolog pasionat

Unde profanul doar se minunează
Şi-admiră peisajul de departe,
El riguros observă, cercetează,
Mergând vioi cu rucsacul în spate.

Când vremea-i rea sau când e cald şi soare,
Prin râpe, chei şi peşteri nepătrunse,
Privirea lui, mereu cutezătoare,
Descoperă şi formele ascunse.

Plin de elan se-avântă sus pe creste,
Trecând prin văi adânci şi subsecvente,
Ca să admire-n tihnă stânci şi cueste
Ori hogback-uri frumoase, evidente.

În alte zile vrea să studieze
Câmpii cu crovuri, padine, găvane,
Ţărmuri pustii, înalte, cu faleze,
Sau plaje largi, cu dune tip barcane.

Şi-analizează la perfecţiune
Profile, indici, hărţi de fragmentare,
Să ştie dac-avem eroziune,
Procese de versant, acumulare...

În preajma lui auzi în permanenţă
Termeni ciudaţi: custură, pediplenă,
Orogeneză, karst, antecedenţă,
Gur, grohotiş, firidă sau ravenă.

Dacă e trist şi vrei să-i vină cheful,
Nu-i spune lucruri care-l deranjează,
Adu-i o clipă-n minte relieful
Şi vei vedea cum se înviorează.

Se duce pe teren, nu în vacanţă,
Şi nu se teme, fiindcă nu e genul,
Dar ca să-l laud, ştiu cu siguranţă,
Nu mi-ar ajunge tot Paleogenul.

poezie de Octavian Cocoş (12 aprilie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt egoist

ai perfectă dreptate
dar ce pot face
lumea mea începe cu mine
şi se termină asemenea
nu e o pretenţie absurdă
e doar lumea mea
până când voi mai ţine minte ceva
până când uitarea mă va uita
până când moartea mă va despărţi de ea
un jurământ frecvent
la fel de folosit precum eternitatea
în a defini o boală gravă
nu ca o tromboflebită de sinus cavernos
dar la fel de letală
în niciun caz contagioasă
deşi se ia prin sărut
de la o inimă la alta
sau prin atingere de suflete
nu e religie deşi este esenţa dumnezeirii
dar şi a păcatului
un paradox prin care lumea înaintează
în sfârşit o axiomă clară
pe care nimeni nu o poate demonstra
deşi toată lumea începe şi se sfârşeşte odată cu ea

într-un anume fel asemănător firii mele
egocentrice

recunosc că trăiesc totul prin mine
nimic din ce nu mă pătrunde
nu există
nici cerul nici marea nici himalaya
nici măcar podişul gobi
sau gândacii de colorado
(un fel de gangsteri ai cartofului)

toate minunile
toate deşertăciunile
trăiesc atât cât eu le pot trăi
e ca şi cum aş reuşi să înghesui infinitul într-o clipă
deşi nu mai am nevoie de ea

iar lumea aceasta
a mea
începe cu mine
dar fără tine îmi pare goală

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geografa

Întinsă pe şezlong, priveşte marea
Să vadă dacă vine vreun brizant
Că-i place mult s-asculte deferlarea
Când stă sub baldachinul elegant.

Dacă doreşti cu ea să intri-n în vorbă
Să nu îi spui că vremea e toridă
Sau că arată ca o sexy-bombă,
Ci zi-i despre faleză şi firidă.

Când merge-n deltă simte o chemare,
Şi chiar dacă e soare sau furtună
Străbate grindul fără ezitare,
Căci vrea să urce musai pe o dună.

La munte e mereu plină de vervă,
De parc-un râu de foc îi curge-n vene
Şi e-n sevraj atunci când nu observă
Torenţi, ogaşe, râpe şi ravene.

Iar noaptea când în patu-i se lungeşte
Nu are pic de linişte într-însa
Fiindcă la toponime se gândeşte:
Sculeni, Măciuca, Ciocăneşti, Pătrunsa...

poezie de Octavian Cocoş (3 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşeala

Până şi apa greşeşte când curge la vale
şi spală de îngeri pontoanele goale
până şi cerul greşeşte
când se împiedică de pragul de nori
şi de-naltul din cale!
Greşeşte
până şi peştele când prins nu vorbeşte în plasă
şi-l lasă pe om să greşească
când îl duce acasă
copilul să-şi crească
şi să nu-i mai vorbească
deşi îşi doreşte...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul şi tu...

versul meu nu trebuie înţeles
versul meu numai trebuie luat ca atare
înşirat între file ca o iarbă pe şes
şi pe el - numai tu la plimbare

versul meu nu-i nevoie nici să-l citeşti
doar ascultă cum picură vântul
şi dezbrăca-te din straiele tale lumeşti
şi respiră, respiră cuvântul

versul meu ca o ploaie ce toarnă mereu
şi te lasă cu firea uscată
dacă poţi savura şi ţi-a dat Dumnezeu
într-o lume de dânsul uitată

versul meu e un soare ce stă pe zenit
şi aruncă din colţuri de gură
când un zâmbet subtil şi puţin ostenit
când o eră învelită cu ură

versul meu ce nici singur nu-l ştiu
ce se duce, şi vine şi nu se mai duce
mereu lasă în mine când totul pustiu
când în tine nimic ce seduce...

poezie de Iurie Osoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grivei

Azi Grivei e mânios –
N-are nici un os de ros,
Căci stăpâna lui cea rea,
L-a prins când din vecini fura.

A furat vreo două ouă,
Pui şi curci, parcă, vreo nouă,
Şi deci când l-a dovedit
Stăpâna l-a pedepsit.

Se gândeşte, se suceşte...
La nimic nu-i foloseşte...
Apoi strigă-n gura mare
Şi-şi cere smerit iertare.

Dar stăpâna-i supărată,
N-o să-l ierte niciodată,
Dacă fapta lui cea rea
Cumva, s-ar mai repeta.

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iarba-mi va fi cer

Când iarba-mi va fi cer,
Iar eu un praf de-albastru,
Când voi pieri stingher
Plecând pe un alt astru,

Când lumea va huli
Numele meu de-a pururi,
Când toţi îmi vor găsi
Mulţime de cusururi,

Când chiar şi Dumnezeu
Se va ascunde-n ceaţă,
Când vei dori mereu
Să mă mai vezi la faţă,

Tu nu te necăji,
Ci îţi urmează calea
Chiar dacă vei tânji
Ca eu să îţi curm jalea.

Trăieşte cu-al meu dor
Şi fii la fel de bună,
Că totu-i trecător,
Vom fi iar împreună.

poezie de Octavian Cocoş (18 aprilie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbaţii şi femeile trăiesc în dimensiuni diferite ale timpului. Când un bărbat începe să realizeze abia ce a pierdut, o femeie deja începe o altă viaţă şi nu-l mai vrea înapoi, nu pentru că nu-l mai iubeşte, ştii? Până când el s-a trezit din amorţeală, ea a suferit cât pentru o viaţă, l-a asociat cu suferinţa şi nu mai vrea să o retrăiască niciodată. Când el revine, pentru ea este prea târziu, de aceea spun că bărbaţii şi femeile trăiesc în dimensiuni diferite ale timpului.

citat din romanul Visele nu dorm niciodată, Legămintele macilor de Nataşa Alina Culea (9 septembrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependenţă de NOI

Mă luminez când mă gândesc la tine...
Oglinzile din jur îmi sunt străine.
Nu mă am pe mine întru sine,
Când nu eşti infiltrat în mine.

Şi mă apucă aşa un dor de jale,
Când străzile străbat pe unde-am fost...
Şi-mi simt fiinţa cum tremură moale,
Că tot ce-a fost, n-a fost sortit cu rost.

Şi te surprind confuz şi derutat...
Nu ştii ce simţi şi nici ce vrei cu mine;
Destinul parcă este acuma plat,
Şi parcă nici de NOI nu-ţi mai convine...

Mă simt pierdută când nu mă iubeşti.
Şi uneori te simt... mă ţii departe!
Şi-n inimă şi-n minte mă goneşti...
Şi-atunci simt parcă mor încă o moarte...

Şi totul pare şters când nu-i în doi...
Şi viaţa fadă şi fără vreun răsfăţ.
Ştii? Eu mult am tot luptat pentru-a fi NOI
Ca să te uit şi să nu te învăţ!

Raze de lună mă învelesc iar cu visare...
Şi ne revăd pe NOI... iubind la fel.
Dar mai există acea iubire, oare,
Când tu lupţi contra ei ca un rebel...?

Nu ştiu ce simte inima când tace.
Nu ştiu de-a fost vreun adevăr în ce ai spus;
Ştiu doar că sentimentele-s opace,
Când sunt captive la polul opus.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opreşte-te s-asculţi ...

N-auzi cum povesteşte vântul
Cu susur alintând pământul?
Când freamătă şi-aleanu-şi varsă
Prin lanul de secară arsă?
Când sprinten fluieră şi cântă
Frunzişu-n frasini îl frământă?
Şopteşte tainic cu-a lui boare:
Nimic nu este nou sub soare!

S-asculţi şi picurii de ploaie,
Când vin mărunţi, ori cad şiroaie,
În fascinantul ritm, în ropot,
Sau suspinat ca într-un şopot,
Cum se preling pe ramuri ude,
Ar spune celui care-aude
Că nu-i urcuş fără cădere,
Nici viaţă nu-i fără durere!

Auzi cum murmură izvorul
Când prin prundiş îl mână dorul?
Îl mângâie grăbit, dar trece,
Nu-şi lasă albia să sece,
Un clipocit şi se desparte
Că-l mână dorul mai departe...
Şopteşte: nu-i timp de visare,
De-un loc să nu te legi prea tare!

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Apusul unei crizanteme (2 august 2021)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna

De la pol de printre gânduri
Vine iarna rânduri, rânduri
La început puţin sfioasă,
Dar apoi mai curajoasă

Prin plaiuri adiacente
Cu ifose şi cu accente,
Cerne ea dint-un burduf
O catifea albă de puf

Măiastră de felul ei,
Croşetează din scântei,
Prin păduri peste câmpie
Acea imensă broderie

Mai pe urmă deşănţată,
Despletită, decoltată
Dă buzna peste coclauri
Cu ifose ca de tauri

Şi când gerul avansează
Undeva la Bobotează,
Instalează pe afară
Dictatura glaciară

Tot acum prea din zbor
O meclă de dictator,
Ca o babă cloanţă hâdă
Barbar continuă să râdă

După stagiul de rutină
Se retrage prin grădină.
Iar zilele lungi cu soare
O alungă din hotare

Când temperatura creşte
Şi o învinge vitjeşte,
Ea pleacă din haltă-n haltă
Şi le lasă toate baltă.

poezie de David Boia (29 aprilie 2013)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi

în reci dimineţi de toamnă târzie
suspină doar vântul prin viţa de vie
ce frunza pătată demult şi-a lăsat
la streaşina casei din margini de sat

când gândul s-aşterne în raza de soare
si-n suflet pătrunde aromă de floare
pot să zâmbesc când ziua începe
nu-i Eros pierdut încă prin vreme

iarna îmi face semn de departe
cu mine vei merge peste o noapte
eu îi răspund... sunt încă în toamnă
şi vise mă-mbracă cu frunze de-aramă

când haina o schimb în altă culoare
la fel voi zâmbi aceeaşi sub soare
de-i toamnă sau iarnă sufletul meu
respiră-n poeme ce-s scrise mereu

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roata Norocului (Sonet Tarot)

Roata se-nvârte, timpul şi destinul
Te prind în hora lor ameţitoare
Urci, te făleşti, apoi vine declinul,
Iar faima ta va trece în uitare.
Oriunde arunci privirea e o roată,
Căci orice lucru are-un ritm anume
Şi nimeni şi nimic nu o să poată
Să împiedice schimbările din lume.
De-aceea, dacă roata e-n urcare
În viaţă totul îţi va merge bine
Dar când o vezi că începe să coboare
Nu te lupta, pe loc nu o poţi ţine.

Cicluri încep şi cicluri se termină
Când le înţelegi, trăieşti doar în lumină.

poezie de Octavian Cocoş (20 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

La lăsarea serii

pe umbrela dorinţelor mele
literele se îneacă în noroi
iar unghiile mele se înfig adânc în carnea ploii;
la lăsarea serii,
pământul începe să se usuce
deşi lacurile dau pe dinafară,
iar paginile se lasă purtate de vânt.
acesta este cadrul perfect
luna trece prin lumina zilei
sticlele de Tazovsky se varsă pe iarbă şi se amestecă cu pământul
se sinucide soarele
cerul se umple de sânge
iar stelele se unesc şi pielea lor uscată
cade pe podeaua mea.

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: De fapt, de când eşti aici, în navă?
Lia: De duminică dimineaţa, Luci.
Lucian: Regret cele petrecute... N-aş fi vrut să mă vezi în halul ăla.
Lia: Lasă, Luci... N-are importanţă! Totuşi, nu trebuia să le spui colegilor noştri totul, nu era nevoie să te umileşti singur faţă de ei; eu am tot încercat de vreo câteva ori să te opresc. De ce ai făcut-o?
Lucian: Aşa mi s-a părut mie corect.
Lia: Cum?! Să te înjoseşti în faţa lor?
Lucian: Să mă umilesc?! Nu, asta am făcut-o atunci când m-am îmbătat, din inconştienţă... Acum, doar spunându-le adevărul, nu cred că prin asta m-aş fi înjosit cu ceva. Adevărul e adevăr; până la urmă tot s-ar fi aflat, ar fi ieşit la iveală, ar fi fost imposibil altfel, deci, era mult mai bine să-l dezvălui direct, chiar eu. Aşa e corect.
Lia: Ce crezi c-ai câştigat prin asta?
Lucian: Nimic. Nici nu urmăream vreun câştig... Poate doar că am dovedit că sunt într-adevăr sincer, aşa cum am afirmat întotdeauna. După părerea mea, aşa-i mai bine; fără secrete! Colegii mei aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat în realitate.
Lia: Nu ştiu dacă într-adevăr a fost bine, însă presupun că ţi-a trebuit mult curaj pentru a recunoaşte acest adevăr, care nu te favorizează deloc.
Lucian: Mă favorizează sau nu, este adevărul; nu-l pot schimba în favoarea mea.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum naiba să nu dospescă la nesfârşire

infinuturile acestea instabile
nesăţioase
avide
când au de unde îşi lega extinderile

cum ar fi să le dăm libertatea să se oprească
apoi să le oferim o oglindă
în care să se privească
până la centru
şi chiar până dincolo de infinit

pentru început ciudatul din mine
presează universuri între două vise
ca într-un ierbar în care o floare de colţ
încă suspină după dreptul la scuturare
încerc să stopez cumva extinderile
prin comprimare
prin sufocare
prin reducere la absurd
chiar şi prin degajarea centrelor

apropo
universul nu poate fi singur
are cel puţin o pereche
pe care o iubeşte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cucul meu

Dragii mei, v-o spun cinstit,
Ştiţi, nu umblu cu perdea,
Cucul meu s-a ramolit,
Martoră-i nevastă-mea;

Singurul cadou primit
De la tata, când mi-a spus,
"Fii, băiete, mulţumit
Că pe lume te-am adus!";

Vin aseară prăfuit,
Cum vin eu de obicei
Dup-un şpriţ mai prelungit
Cu amicii buni ai mei,

Intru-n casă ca un fur
Pe fereastră, nu port chei,
Ce să vezi, aud, v-o jur,
Cântând cucu' ora trei(!)

Că uitai ca să vă spui
Doar un amănunt, parol,
Cucu-l am la ceas, în cui,
Pe peretele din hol;

Pe moment, isteţ cum sînt
Şi de praf şi de sudori,
Mă apuc la fel şi cânt
Precum cucu' de opt ori,

Că nevastă-mea, prin vis,
Cucu-l numară mereu,
Ştiind, mai mult ca precis
Când pe-arenă apar eu;

Nu cumva să vin târziu
Şi nici vorbă... afumat,
Pe la unşpe, mort sau viu,
Să mă aibe vrea în pat,

Însă azi, când m-am trezit,
Mă-ntrebă, să vezi belea,
Când aseară am venit?!
Sorbind dulce din cafea,

"Pe la unşpe, draga mea"
Îi zic io, nevinovat,
"Da, te cred ", confirmă ea,
"Cucu chiar l-am numărat,

Dar ceva este cu el,
Vreo rotiţă s-a slăbit,
De o vreme, nu mă-nşel,
Semne dă că-i ramolit,

Uite-aseară, a cântat
De trei ori, când ai venit,
S-a oprit şi-ncă o dat',
A cântat cam răguşit,

Apoi, de vreo două ori
A zis "cucu", a tuşit
Şi-ncă de vreo patru ori
A cântat şi-a râgâit,

Şi-n final, aşa, cu scârţ,
Greu de tot a cucuit,
După care-aud un pârţ
Foarte scurt şi gâtuit"...

Cucul meu, cadou primit
De la tata, când mi-a spus
"Fii, băiete, mulţumit
Că pe lume te-am adus!"

M-a adus, nu zic că nu,
Da' al dracu' cuc din hol
S-a prostit, auzi şi tu!...
Mă va da-ntr-o zi de gol!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Carne din stele căzătoare
fără convenţii, adesea fără perdea
muza secolelor, soţia mărilor, târfa nopţilor
spaima ei hraneşte laşul cu bravură
lacrima ei sfârşeste poveşti şi începe tragedii.
Poartă nume de flori, de zeiţe, de stranii cuvinte
cu sensuri pe care nimeni nu le-ar cunoaşte
dacă nu ar cunoaşte o femeie.
Sub irisul său stă doliul
sub sânii săi stau nopţile albe.
Luptă cu vorbe pe care nu le-ar spune de două ori
se plimbă cu acelaşi pas
prin cimitire vechi, alei reci sau plaje arse
hainele-i cad mai încet decât frunzele de toamnă
pe care le strânge de pe jos deşi nu va avea niciodată
nevoie de ele. Nimeni nu are nevoie de frunze.
Anotimpurile se schimbă mai rar decât ea
Plânge când se naşte, când moare, când vine
când pleacă sau când ţipă vreun om oarecare
când plouă când ştie sau nu ştie vreun cuvânt oarecare
când sangerează când minte când norii se strâng
când nu e iubită când e... prea femeie.

poezie de Diana Dancu (14 decembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sex & shopping

Nu ştiu dacă 'oi greşi,
Însă fără protocol:
Sexul e precum ar fi
La cumpărături în mall;

Un bărbat ştie ce vrea,
Intră iute,-a terminat,
Scurt apoi, fără să stea,
Iese-afară uşurat,

Nu îşi pierde ore-n şir
După aia nici să-l baţi,
Îşi aprinde abitir
Pân' la uşă un Carpaţi,

Dar femeia... este bai,
Cum şi-a pus al ei picior,
După ea, frate-meu, stai,
Nu-i scapă un colţişor,

Prin buticuri, prăvălii,
Brazdă mall-ul în zig-zag,
Amintindu-şi de copii
Când obloanele se trag,

Tot probează, tot oftează,
Ia pantofi, chiar din vitrină,
Dar nimic nu-i aranjează
Şutul ei de balerină,

Se îmbracă, se dezbracă,
Bluze, fuste, geci, taioare,
Până ape-ncep s-o treacă
De la cap printre picioare:

Fusta o face cam lată,
Vrea o alta subţirică,
Aia roşie-i pătrată,
Cealaltă are burtică,

Pune-o rochie, maro,
Stă-n oglindă strâmb şi drept,
Parcă toată-i doar popo,
Nu tu spate, nu tu piept,

Ia o bluză, o îmbracă
(Ce-o probă de patru ori!)
Nervi şi chin pân' o dezbracă
Fi'nd lipită de sudori...

Umblă-apoi prin galantare,
Se agaţă de-un ciorap,
Prin furouri, ce răbdare (!)
Îţi dai ochii peste cap,

Ori e mică, ori nu-i mare,
Câte zdrenţe-a tot probat,
N-a găsit măcar culoare
După gustu-i rafinat,

Şi-uite-aşa, precum vă zic,
Dop-o zi prin mall pierdută,
Făr' să cumpere nimic,
Pleacă.... nesatisfăcută.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!