Panică

Când m-am poticnit de anii ce au urmat
Era cât pe ce sa îmbătrânesc
Şi m- am speriat de moarte!
Mi-am julit tinereţea şi luneca de pe mine
Ca pielea uscată de şarpe.
Ajutorul meu ai fost tu cu săruturile tale,
Care mi-au uns sufletul, un antiseptic
La fel de bun ca al mamei care pupă
Buba, când copilul se împiedică de ani.

poezie de David Daniel Adam (14 octombrie 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturnă

M-am trezit cu mine lângă mine
Şi m-am speriat de hăul care se deschidea între buzele mele,
Fără ca sufletul să-l mai poată acoperi.
Vorbeam singur.
Păianjenul din mine începuse, de spaimă,
Să ţeasă o pânză în care să cadă cuvintele.
Când le vei auzi ecoul, urechea ta va fi bătrână,
Sufletul meu, cântec sub lună.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (23 august 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când zorii ne vor risipi

În timp ce ne mâncam amândoi zilele
m-am înecat subit cu un miez de noapte,
încât am simţit gustul intunecat al morţii.
Tu te-ai speriat şi m-ai strâns tare în braţe,
până când am revenit în mine insumi.

Năpădiţi de atâta iubire cultivată împreună,
ne dezbrăcăm de trupurile uzate de viaţă
şi ne spălăm amintirile în aceleaşi vise,
adormind adânc cufundaţi unul în altul,
până dimineaţa, când zorii ne vor risipi.

poezie de David Daniel Adam (28 octombrie 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare...
Şi-mi pare rău că mai exist.

Îmbătrânesc!...
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare...
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.

Îmbătrânesc!...
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.

Îmbătrânesc!...
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare...
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare...
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.

poezie celebră de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate a trupului

Din tălpi până-n creştet
mă-nveleşte glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aş fi fost eu
cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
mă auzeam de sub învelişul inimii ei
în mijlocul basmului.
Jumătate a trupului meu e mama,
Cu cealaltă jumătate m-am privit
într-o frunză de măr
şi eram floarea lui.
Celelalte flori mi-au ajuns la inimă;
vor muri fără mine
dacă nu le împăturesc cu aripi de înger
să urce în oglinda cerului,
să curgă ninsori în fericirile celor
care n-au fost înveliţi
din tălpi până în creştet
de glasul mamei.
M-am gândit la frunză şi
am înţeles
de ce m-am lăsat floare la umbra ei:
în numele meu
regăsesc întotdeauna glasul mamei.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenul meu, patul

Cănd m-am născut, mama m-a înfăşat
Cu dragoste şi m-a culcat în pat,
Eu, adomind, din plâns am încetat:
E cel mai bun prieten al meu pat!

Când am crescut, cu-n umed sărutat,
Ademenind femeile in pat
În desfătări de-amor m-am cufundat:
E cel mai bun prieten al meu pat!

Când mai târziu femeie mi-am luat,
Am zămislit un prunc în al meu pat
Să fie Domnul nostru lăudat,
E cel mai bun prieten al meu pat!

Acum când sunt cu duhul tulburat,
Fără să fi mâncat, în al meu pat
Cu faţa la perete m-am culcat:
E cel mai bun prieten al meu pat!

Cu lacrimi de durere m-am rugat,
Iar Dumnul a privit spre al meu pat:
"I-aţi patul tău şi umblă!'' Şi-am umblat
E cel mai bun prieten al meu pat!

poezie de David Daniel Adam (18 iunie 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi totuşi cred că m-am născut cu mine

nici nu mai ştiu
de când mă ştiu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-şi poartă
stele la chipiu

nici nu mai ştiu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai ştiu:
am fost la şcoală?
sau ploaia clipei
m-a'nvăţat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veşminte

nici nu mai ştiu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurşi
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
şi de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieţii mele vreasc
din câte oase
carne-aş vrea să-ţi fiu
c-am două mâini
şi sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irişii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

şi totuşi cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-şi ţină mintea
trează'ntre ruine
şi sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viaţă
de-adieri de vânt
simt ploaia
şi natura'ntr-un Cuvânt
şi chiar de nu mai ştiu
de când mă ştiu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

şi totuşi cred
că m-am născut
cu mine

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîncarnare

Te strigam...
De frică mi-am astupat urechile,
Mă temeam de ecoul care
Învăţase să îmi răspundă în lungi suspine.
Mi-am acoperit urletele cu molii
Şi am lăsat viermii gândurilor
Să îmi roadă toate golurile din mine,
Nimicul nu mai avea
Un nume de care să se lovească.
M-am evaporat în cioburi şi locuri...

După un timp
M-am născut din moartea ta,
Durerile tale mi-au fost mamă
Până la capătul fiecărei artere.
Mă îndopam din rănile-ţi deschise
Cu setea unui deşert.
Te topeai în respiraţii pierdute
Şi te adoram...
Acum ne zâmbim şi ne prefacem că totul este bine.

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire albă

Atunci când te rugam să ningi,
Săruturile tale să mă-ngroape,
Ai început, de drag, să plângi...,
Cu lacrimi de iubire, de sub pleoape.

Când îţi ceream să ningi săruturi,
Să mă acoperi cu un strat curat,
Din lacrimile tale ţâşneau fluturi,
Emoţii de bărbat adevărat!

Şi dac-afară este primăvară
Şi primprejur mustesc noi începuturi,
Noi parcă am iubi întâia oară,
Şi vreau să ningi spre mine cu săruturi!

Şi ca iubirea ta să nu mă frigă,
Să nu mă ardă cu căldura ei dogoritoare,
Doresc săruturi care să mă ningă,
Dar se topesc pe pielea-mi arzătoare.

Iubirea mea e pentru tine, nouă,
Am înţeles din felu-n care plângi,
Iar toamna-n care trebuia să plouă
Ai transformat-o-n sărutări şi... ningi!

Să ningi mai tare, să mă răcoreşti,
Să ningi săruturi care să mă-ngroape,
Să ningi mereu, să ningi, să nu te-opreşti,
Să simt răcoarea buzelor, aproape!

Nu-mi pasă cine o să vadă
Când buzele pe corp le treci,
Fulgi se topesc, căci eu sunt caldă
Iar tu săruţi, ningând, pe veci...

Săruturile tale s-au prelins
Năvalnice, nebune, în cascadă!
Aşa cum mi-am dorit a nins,
Iubire albă, pură, de zăpadă!

Ai nins aşa, cu sărutări nebune,
Şi m-am pierdut în alba-ţi reverie!
Ce simt? Aş vrea să pot a spune!
Este ceva, aşa..., precum o poezie...

poezie de Florentina Mitrică (25 noiembrie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire albă

Atunci când te rugam să ningi,
Săruturile tale să mă-ngroape,
Ai început, de drag, să plângi...
Cu lacrimi de iubire de sub pleoape.

Când îţi ceream să ningi săruturi,
Să mă acoperi cu un strat curat,
Din lacrimile tale ieşeau fluturi,
Emoţii de bărbat adevărat!

Şi dac-afară este primăvară
Şi primprejur mustesc noi începuturi,
Noi parcă am iubi întâia oară,
Şi vreau să ningi spre mine cu săruturi!

Şi ca iubirea ta să nu mă frigă,
Să nu mă ardă cu căldura ei dogoritoare,
Doresc săruturi care să mă ningă,
Dar se topesc pe pielea-mi arzătoare.

Iubirea mea e pentru tine, nouă,
Am înţeles din felu-n care plângi,
Iar toamna-n care trebuia să plouă
Ai transformat-o-n sărutări şi... ningi!

Să ningi mai tare, să mă răcoreşti,
Să ningi săruturi care să mă-ngroape,
Să ningi mereu, să ningi, să nu te-opreşti,
Să simt răcoarea buzelor, aproape!

Nu-mi pasă cine o să vadă
Când buzele pe corp le treci,
Fulgi se topesc, căci eu sunt caldă
Iar tu săruţi, ningând, pe veci...

Săruturile tale s-au prelins
Năvalnice, nebune, în cascadă!
Aşa cum mi-am dorit a nins,
Cu o iubire albă, pură, de zăpadă!

Ai nins aşa, cu sărutări nebune,
Şi m-am pierdut în alba-ţi reverie!
Ce simt? Aş vrea să pot a spune!
Este ceva, aşa..., precum o poezie...

poezie de Florentina Mitrică (25 noiembrie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

la început m-am speriat în gând
pentru puiul de măr plăpând
pentru copilul care nu se născuse
pentru pădurile care plecau de la locul lor
pentru trecut pentru viitor

salcâmii îndrăgeau noaptea cadrilul
gardurile fără cârmă
jucau noaptea pe sârmă
cine ştie cui făceau în ciudă
dimineaţa bătătura era udă
şi după ce am văzut care e şpilul
mi-am dat seama că eu sunt copilul

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pia mater

literatura este casa mea părintească,
în odăile ei nu am simţit nici frig şi nici foame,
m-am zbenguit în curţile sale interioare
cât a fost copilăria de lungă;

pe când alţi copii adormeau pe perini de puf,
eu am crescut vertical
sub streaşina timpului,
în cuibul de cuc
al cuvântului.

cărţile mi-au fost fraţi şi părinţi
şi bunici,
tovarăşi de joacă şi doctori curanţi,
doar în oglinzile lor mi-s neînceputul
şi nesfârşirea.

dar dacă veţi vedea că m-am vestejit,
că brumele vremii mi-au topit
rugul simţirii,
atât vă rog:
aşezaţi-mă sub prispa casei mele,
literatura,
şi mă voi vindeca de moarte,
aşa cum pruncul se ogoaie
la sânul mamei.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când m-au găsit o parte dintre alpinişti, eram aproape îngheţat, pielea de pe braţ îngheţase şi aveam ochii dilataţi. Mi-au spus, mai târziu, că n-au văzut un om mai aproape de moarte ca mine. Aşa că au decis să mă lase acolo, pe mine şi pe Yasuko, o alpinistă care abia mai respira. Nu au crezut că mai am şanse de supravieţuire.

citat din Beck Weathers
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Robert Southey Burke

Mi-am cheltuit banii încercând să te ajut să fii ales primar,
A. D. Blood.
Mi-am consumat capitalul de admiraţie pe tine,
În mintea mea erai omul aproape perfect.

Mi-ai vitriolat personalitatea
Şi idealismul tinereţii,
Şi toate visele unui suflet entuziast.
Şi credinţa pe care o avem în această lume,
Şi încrederea în Adevăr,
Toate s-au topit în văpaia oarbă
A devotamentului meu pentru tine,
Turnate în imaginea ta.

Apoi, când am aflat cine erai de fapt:
Că aveai un suflet mic,
Iar vorbele tale erau false,
Asemeni dinţilor tăi din porţelan
Şi manşetelor tale de celuloid,
Am urât dragostea pe care o avusesem pentru tine,
M-am urât pe mine însumi, te-am urât
Pentru sufletul meu risipit, pentru tinereţea pierdută.

De aceea, spun tuturor: aveţi grijă de idealurile voastre,
Fiţi atenţi şi nu vă încredinţaţi dragostea
Niciunui om în viaţă.

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER, editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am repezit la viaţă cu mâinile-amândouă

M-am repezit la viaţă cu mâinile-amândouă
Sperând că trag de vise spre geana dimineţii,
Am înghiţit durerea şi ziua asta nouă
Îmi pare o greşeală pe fruntea tinereţii.

Mi-am asumat un cântec, un lan şi o pădure
Cum fac nebunii lumii în fiecare iarnă
Crezând că totu-i bine şi pot de-acum să-ndure
Nemernicia clipei când vântul o răstoarnă.

M-am întrecut pe mine răbdând o foame crudă
Şi nu-i poem în care să nu vă dau de veste
Cum taie disperarea cu lama ei cea udă
Şi-n carnea neputinţei croieşte o poveste.

M-am deşirat ca ghemul pe buze de morminte
Şi plânsul mi-a fost leagăn când mi-au plecat părinţii,
Mi-am spus că viaţa-i oarbă şi proastă şi mă minte
Şi-am tras cu disperare de amintiri când sfinţii

Le aşezau pe umeri măsura de lumină,
Şi-ngenuncherea clipei avea să mă doboare,
Iar viul tot pălise, de-acuma în grădină
Doar gânduri răvăşite mai învăţau să zboare.

M-am repezit la moarte cu pumnii strânşi, dar gata
De lupta cea mai dură înlănţuindu-mi firea,
Voiam să-i sfâşii pofta, să-i umflu beregata,
Sperând că voi rămâne la braţ cu nemurirea.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am repezit la viaţă cu mâinile-amândouă

M-am repezit la viaţă cu mâinile-amândouă
Sperând că trag de vise spre geana dimineţii,
Am înghiţit durerea şi ziua asta nouă
Îmi pare o greşeală pe fruntea tinereţii.

Mi-am asumat un cântec, un lan şi o pădure
Cum fac nebunii lumii în fiecare iarnă
Crezând că totu-i bine şi pot de-acum să-ndure
Nemernicia clipei când vântul o răstoarnă.

M-am întrecut pe mine răbdând o foame crudă
Şi nu-i poem în care să nu vă dau de veste
Cum taie disperarea cu lama ei cea udă
Şi-n carnea neputinţei croieşte o poveste.

M-am deşirat ca ghemul pe buze de morminte
Şi plânsul mi-a fost leagăn când mi-au plecat părinţii,
Mi-am spus că viaţa-i oarbă şi proastă şi mă minte
Şi-am tras cu disperare de amintiri când sfinţii

Le aşezau pe umeri măsura de lumină,
Şi-ngenuncherea clipei avea să mă doboare,
Iar viul tot pălise, de-acuma în grădină
Doar gânduri răvăşite mai învăţau să zboare.

M-am repezit la moarte cu pumnii strânşi, dar gata
De lupta cea mai dură înlănţuindu-mi firea,
Voiam să-i sfâşii pofta, să-i umflu beregata,
Sperând că voi rămâne la braţ cu nemurirea.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bilanţ

Când mă gândesc la tot ce am făcut
în anii ăştia care au trecut,
văd că au fost destule, dar nu tot,
iar ce-am mai vrut să fac, n-am să mai pot.

Sunt, totuşi, mulţumit, nu mă agit:
bilanţul meu nu-i rău, dar... în sfârşit! -
căci, dacă asta mi-o fi fost menirea,
atunci mi-am împlinit neîmplinirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa fără Dumnezeu, o cărare ce nu duce nicăieri

la trei ani mă ţineam de fusta mamei
şi-o iubeam necondiţionat
de fapt
a fost prima mea iubire care
ne-a înnodat sufletele
la patru ani alergam pe câmp după fluturi
şi cerul oglindit în ochii mamei
îmi zâmbea complice
la doisprezece ani simţeam în piept
ritmul ciudat al unor tobe pe care
l-am învăţat din mers
fără profesor
la treisprezece ani vedeam ceea
ce nu trebuia să văd
erau dimineţi suspendate pe
umerii fetelor mari
din când în când încercam să
despart în silabe cuvântul iu-bi-re
stăpân pe tăcerea din mine am
pândit fiecare mişcare
a vecinei de-alături
cutreierând
în gând
prin frumuseţea coapselor sale
agonizând pe furiş lângă trupu-i mlădios
ca o trestie
am aşteptat momentul de a-mi cunoaşte pornirea din trup
era prima prăbuşire a sentimentului creat în somn
pe fondul unei iubiri reprodusă în oglindă
senzaţia unei oboseli îmi răscolea trupul
la paisprezece ani m-am iubit pe mine însumi
la şaisprezece am tăcut
epuizat de întrebări
la optsprezece m-am luptat
cu ceea ce am fost
după douăzeci de ani prostituatele
îşi rezervau numere de ordine
în gând
devenisem cel mai dorit
dintre masculii recunoscuţi
cu potenţial sexual
blând
domesticit de sex
mi-am umplut anii cu tristeţe
la 25 privind la ceea ce-a mai rămas din mine
m-am aciuit într-o iubire
singura adevărată
pe care am purtat-o ca pe o umbră
la treizeci devorat de amintiri
mi-am încrustat suferinţa pe os
şi ca să pot supravieţui
am iubit şi am fost iubit
ne-am strigat tăcuţi
la treizecişicinci am sădit un pom şi
a rodit în ceea ce sunt
ultima parte a anilor e o împlinire secvenţială
care m-a făcut să fiu dovada
ultimei respiraţii dintr-o clipă

nu ultima

poezie de Teodor Dume (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai poţi pierde?

ce mai poţi pierde
ca să nu te doară fiinţa
cea ridicată întru libertate
deasupra propriilor tale vreri?
finitudinea, când timpul şi-a retras
toate ecourile anotimpurilor dragostei
ce sonorizau infinirea, visele de ieri
ce mi-au băut sufletul mut
aurind pustiul nopţilor, nisipul
în care mi-am cioplit statui de lut,
nepământenile iubiri, ce mi-au tulburat
ordinea în care-am fost înscrisă,
şirul de vieţi ieşite din trupul nud
rămas doar cu umbrele, lumina
în rotocoale intrată prin pâlnia cerului
în mine şi modulându-se ca o flacără,
cuminţenia vieţii sângelui din firide roşii,
catifeaua ochilor, ascunsă după fructul rotund,
amurgul, când cerbul în rut mi-alerga
înflorirea, pe tine, iubite-minotaurul meu
izvorât din lumina aureolată de sus,
inimă neveşnic credincioasă- pe mine,
fantasmă frumoasă, luminoasă stea
-călătoare prin veşnicia ta-?

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reuben Pantier

Well, Emily Sparks, rugăciunile tale n-au fost irosite,
Iubirea ta n-a fost chiar în zadar.
Datorez tot ce am fost în viaţă
Speranţei tale care nu a încetat niciodată,
Iubirii tale care mă vedea încă bun.
Dragă Emily Sparks, lasa-mă să-ţi spun povestea.
Voi trece peste ceea ce se datorează mamei şi tatei.
Am avut necazuri cu fata confecţionerei de pălării
Şi am plecat în lume,
Unde am trecut prin toate pericolele posibile
Ale vinului şi ale femeilor şi ale plăcerilor vieţii.
Într-o noapte, beam cu o cocotă cu ochi negri
Într-o camera de pe Rue de Rivoli
Şi lacrimile au ţâşnit în ochii mei.
Ea a crezut că sunt lacrimi de dragoste şi a zâmbit
La gândul că mă cucerise.
Dar sufletul meu era la trei mii de mile distanţă,
În zilele când mă învaţai, în Spoon River.
Şi asta doar pentru că nu mai puteai să mă iubeşti,
Nici să te rogi pentru mine, nici să-mi trimiţi scrisori;
Tăcerea ta fără sfârşit a vorbit însă pentru tine,
Iar cocota cu ochi negri a crezut că lacrimile curg pentru ea,
La fel ca şi săruturile mincinoase pe care i le-am dat.
Cumva, din acea oră, am avut o revelaţie nouă,
Dragă Emily Sparks!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragul meu...

Să numeri câte stele sclipesc pe cer mereu
Le număr eu pe cele care nu-s...
Tot căutând lumina spre care eu m-am dus
Căci n-am ajuns acolo, dragul meu...

Să numeri anii toţi ce scrişi ne-au fost pe frunţi
Îi număr eu pe cei care mai vin
Şi între noi să faci un pod din flori de crin
Să-ncununeze ale noastre nunţi

Dac-ai să uiţi acum, aminte-am să-ţi aduc
De la-nceput s-o iei fără regret
Purtându-ţi azi iubirea ca pe un sfânt secret
Pe care nu l-a şters al vieţii truc

Când am să-ncerc să număr săruturile tale
Vor naşte-n mine clipe care nu-s
În timp ce tu, încătuşat, de remuşcări sedus
Vei bântui-n văzduhuri ireale

Arată-mi dragul meu, acum, cât m-ai iubit
Căci eu rămas-am astăzi cu nimic...
Doar mări învolburate am tot închis în plic
Temându-mă de valul răzvrătit

Şi de va fi să uiţi, mă poţi uita cu bine,
Eu am să uit doar ceea ce n-a fost...
Voi încerca să-nvăţ ca niciodată, pe de rost,
Să număr stelele, dar... fără tine...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout din Atingeri Divine
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!