Jumătate a trupului

Din tălpi până-n creştet
mă-nveleşte glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aş fi fost eu
cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
mă auzeam de sub învelişul inimii ei
în mijlocul basmului.
Jumătate a trupului meu e mama,
Cu cealaltă jumătate m-am privit
într-o frunză de măr
şi eram floarea lui.
Celelalte flori mi-au ajuns la inimă;
vor muri fără mine
dacă nu le împăturesc cu aripi de înger
să urce în oglinda cerului,
să curgă ninsori în fericirile celor
care n-au fost înveliţi
din tălpi până în creştet
de glasul mamei.
M-am gândit la frunză şi
am înţeles
de ce m-am lăsat floare la umbra ei:
în numele meu
regăsesc întotdeauna glasul mamei.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, însângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casa veche a serdăresei...
... Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi bărbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicată în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creştet.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreiera, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă...
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septembrie grav...
Am aprins lampa unui măr
semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cer numit copilărie

Am aprins o stea pe cerul nopţii;
seamănă întrucâtva cu mama.
Nu are nicio formă cunoscută, nu are margini.
Doar o inimă cu mult trup;

Mă urmează desăvârşit prin guri de lumină
care înghit întunericul.
Aici e pământul cerului, aceştia sunt sâmburi - mi-a spus.
Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec,
înconjurându-se cu mine...

Am văzut hărnicia omului cum rodeşte în spicele de grâu ;
pâinea devine mai rumenă în sudoarea
celor care o urmează cu credinţă.
Are gust de pace şi de înţelepciune ;
pâinea ţine trează fruntea omului.

M-am ridicat între văz şi auz să pot atinge
glasul ciocârliei;
mi-am înălţat fruntea peste ceva ce nu avea sfârşit.

Umbra îmi era aşa de naltă,
că m-am lăsat înconjurat de sferă.
Mă ţineam de propriul trup de parcă era trăit de altcineva,
mi-am lăsat până şi umbra în schimbul unui miez de flacără.

Acum ştiu totul despre ceremonia amurgului,
de telegarii care se hrănesc cu jăratecul din inima lui.
Uneori stelele plâng;
lacrimile lor hrănesc suflete puternice
care se întoarc în trupuri limpezi.
Viaţa... Mereu viaţa este într-o continuă criză de timp.

Copilăria călătoreşte din aripă în aripă de vânt,
smulgând sufletele norilor,
în căutarea soarelui.

Iată-mă într-o încordare adâncă a somnului,
atârnat de stele sfărâmate;
sufletul mi s-a izbit de cer până când se făcu prunc.

Avea înfăţişarea unui copil palid;
nu înţelegea că trupul meu nu mai e demult limpede,
că locuise în el atâta vreme cât fusese respirat de altcineva...

Copilăria... Mereu copilăria
cu nopţile înduioşate de glasul mamei
unde aerul era mai curat decât gândul.

Când voiam să umblu, treceam de la visare
la trezire fără să mă rănesc.
Am aprins încă o stea pentru mama
care s-a unit cu stânca.

O strângere de ape împlini curcubeul
ca un stindard paşnic al soarelui ;
copilăria se nălţă odată cu el
şi călătoreşte... şi călătoreşte...

Trecu de putreziciunea timpului,
căutând miezul nopţilor când zăpezile erau albastre;
Chipul mamei îmi aluneca pe creştet
şi răsuflarea mi se topea
cu aceeaşi emoţie copleşitoare în rugăciunea ei.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Actualitatea Literară (Revista USR, Lugoj - ian 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada renunţării

Lăsatu-m-am de stăpâni
Şi de flori şi de ciulini
Şi am trecut între bătrâni –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de iarba verde
M-am lăsat de ce n-ai crede
Şi am stins în ochi lumini –
Ca să tai frunză la câini.

Am lăsat speranţe vagi,
Am urât pe toţi cei dragi
Şi m-am ascuns de vecini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de mine-n mine
Am uitat ce-i rău, ce-i bine
Şi mi-am pus lanţuri la mâini –
Ca să tai frunză la câini.

M-am lăsat de ce-i plăcere –
Chiar de of şi de durere
Şi tot număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

M-am lăsat de calea bună
Şi-am trăit mult în minciună
Şi-mi socot anii străini –
C-am tăiat frunză la câini.

M-am lăsat de noaptea grea
Şi de deal şi de vâlcea
Şi-am plecat printre străini –
Ca să tai frunză la câini.

De din zori şi până-n noapte
M-am lăsat de-ascultat şoapte
Şi m-am smuls din rădăcini –
Ca să tai frunză la câini.

Lăsatu-m-am de iubit
De frumos şi de urât
De dureri şi-amărăciuni –
Ca să tai frunză la câini.

Ce am sperat şi ce-am voit
Ce-am dorit şi-am plănuit
Am lăsat de azi pe mâni –
Ca să tai frunză la câini.

Am trecut între bătrâni
Şi am stins în ochi lumini
Şi m-am ascuns de vecini
Şi mi-am pus lanţuri la mâini
Şi m-am smuls din rădăcini
Am plecat printre străini
Ca să număr săptămâni
De când tai frunză la câini.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A două noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, insângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casă veche a serdăresei
Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi barbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicata în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creşteţ.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreieră, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septemvrie grav
Am aprins lampa unui măr

semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă.

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unsprezece elegii mai târziu

Iată cum anotimpul ne întâmpină cu semnele aducerii aminte ;
suntem două umbre bântuite de nostalgii.
Sentimentul nedezlipit de aripi s-a stins
şi ne-au unit două părţi asimetrice într-o frunză de piatră,
rămânând în aşteptarea zborului din elegie ;
poate cel mai îndepărtat timp pe care l-am atins vreodată.

Fluxul toamnei goleşte aleea trecătorilor cu frunţile plecate
şi număr băncile pustii ale celor ce s-au despărţit.
Urmez calea frunzelor, scufundându-mă în gânduri,
fără putinţă de îmbrăţişare, mereu trăită de altcineva.
Urc din gânduri, bătut de visuri,
scuturându-mi noaptea de nesomn ;
umerii îmi sunt de gheaţă şi nu au nici măcar prezent.

Străbat un spaţiu îngrădit de artere necurgătoare de viaţă,
refuzând toamna care-şi caută orbita în respiraţia noastră ;
exist şi exişti atâta vreme cât ne adăpostim unul în celălalt.
Nu ţi-am vorbit despre sentimente,
n- am fost niciodată fericit pentru că mi-am amânat fericirea.
Când ţi-am văzut zâmbetul ca pe un fluture pătat de soare,
am devenit aer şi m-am lipit de zborul tău
ca de o durere dulce de care nu mă pot despărţi.
Am adormit pe genunchii tăi şi te-am visat copilă.

Braţele tale urcară prin ruinele nopţilor mele,
înlocuindu-mi mâinile cu două aripi în numele zborului.
Am zburat împreună deasupra ninsorilor
care nu străbătuseră încă iernile pământului ;
eram două umbre absorbindu-se una pe cealaltă.

Aleseserăm totul pentru a îmbrăţişa totul în numele apelor,
amestecându-ne până la sânge ca două fluvii de păsări.
Şi iată-ne curgând din ploi într-un singur trup.
Frunza de piatră se înălţă în starea de frunză,
zvârlindu-se în trupul copacului ;
curge din ea timpul îndepărtat pe care l-am atins vreodată,
curgem ca două ape sprijinindu-ne una de cealaltă
ca de propria matcă.

Am curs unul în celălalt, bătuţi de arşiţă şi de furtuni ;
am urcat, am coborât şi am urcat din nou
răniţi din dragoste de viaţă până am luat înfăţisarea
pământurilor călătoare în vânt.
Oasele ni s-au albit în iernile care ne-au pătruns
şi ne pătrund şi azi
în numele timpului,
în numele pământului.

Dacă a existat cu adevărat Dumnezeu,
m-am închinat dinaintea ta în numele fericirii.
Dacă n-a existat Dumnezeu, te-am creat ca pe o zeiţă
cu chip de suflet şi m-am închinat dinaintea ta
în numele mamei,
în numele nopţilor înduioşate de glasul ei,
în numele divinităţii.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Boema, dec. 2017
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza verde

Frunză verde, ştiu să cânt
Mamei mele pe pământ,
Mi-a dat viaţă şi mă creşte,
Mă-ngrijeşte, mă iubeşte.

Frunză verde, cântul meu
Vine de la Dumnezeu,
Zâmbet cald, iubire mare,
Mama pentru mine are.

şi iar verde, crudă frunză,
Ieri am prins o buburuză,
I-am cântat şi-a zburat lent
Mărţişor pe-al mamei piept!

poezie pentru copii de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit mereu că scopul întregii vieţi a mamei mele a fost să fie mama. Aşa m-a făcut ea să mă simt.

citat din Natasha Gregson Wagner
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de mama (Pentru mama mea, la 53 ani)

Mi-e dor de mama când e departe,
Mi-e dor de mama când mi-i aproape.
Dor o să-mi fii pănă la moarte,
Căci ea mi-a dat viaţa, m-a învăţat carte.

Mi-e dor de dânsa când soarele răsare,
Când pomii sunt în floare,
Fără ea lume mică mi-se pare -
Cât ea este de mare.

Nici cerul plin de de stele
Nu e aşa de frumos
Cum e glasul mamei mele -
Cald şi melodios.

Mi-e tare dor de dânsa,
Şi dor o să–mi fie mereu,
Căci ea este
Un înger păzitor al meu.

poezie de Vladimir Potlog (25 octombrie 2010)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerpii

Copil fiind, de şerpi eu m-am temut
Şi de-i vedeam prin iarbă un fior
Mă săgeta din creştet până-n tălpi,
Apoi, crescând, pe toţi i-am cunoscut.

Cu ei, eu am crescut şi m-am jucat
La sân i-am pus şi i-am hrănit cu lapte,
Cu miere, cu blândeţe şi prin fapte
I-am făcut mari, de jos i-am ridicat.

Încolăciţi pe mine i-am ţinut
I-am respectat şi sângele le-am dat
Şi haina de pe mine mi-au purtat...
Mai mult de-atât, i-am pus în aşternut!

Şi-a venit vremea să îmi fie de-ajutor,
Atunci şi-au arătat limbile-n furcă
Şi colţii cu veninul de năpârcă
În carne s-au înfipt... cu darul lor...

Şi n-am murit... nici bine nu mi-a fost...
Şi-am delirat tot digerând veninul,
Când de cucută plin mi-a fost tot vinul
Dar chiar şi asta a avut un rost...

Să crezi în om... în şarpe... e totuna
Dezamăgirea e atât de mare
Pe cât e amăgirea, lungă, tare...
Lume cretină, nu mai face pe nebuna!

poezie de Petrică Conceatu din Facebook, 8 septembrie 2018 (8 septembrie 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă există un Dumnezeu

Când voi lăsa în urmă numai umbra
nu spre moarte mă voi îndrepta
ci în braţele mamei mele

cum astfel fiecare ajunge
în braţele celei ce l-a născut,
cum însăşi mama stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale care stă în braţele
mamei sale...,
îmi închipui că dincolo e o lume visând
în braţele unei mame uriaşe

dacă există un dumnezeu
nu poate fi decât femeie

poezie celebră de Ioanid Romanescu din Trandafirul sălbatic
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Din povestea moştenită
Au răsărit paşii mei
Şi-am pornit pe calea vieţii
Printre îngeri, printre zmei.

M-am oprit la o fântână,
Glasul mamei m-a-ndemnat:
Curăţă-i nămolul şi
Apa-n val a fremătat.

Peste câmpul plin de spice
M-am strecurat spre cuptor,
L-am reparat pentru pâinea
Dulce-a propriului popor.

Ajuns-am şi la copacul
Ne-ngrijit de mai mulţi ani
Şi l-am curăţat din suflet
Cu dragoste, fără bani.

Cum povestea se termină,
Se-ntorc dorurile grele,
Şi izvorul, şi cuptorul
Sunt acum oaze de stele.

Tot călătorind prin viaţă
Mă mai sprijin de copac,
Rodul lui e chipul mamei,
De 8 Martie, sfânt şi drag!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate eşti...

Eşti aşa frumoasă, cum îmi place mie
Jumătate eşti femeie, cealaltă poezie,
Jumătate o şterg, pe cealaltă o scriu,
Jumătate-mi eşti, cealaltă o să-ţi fiu.

Jumătate eşti vis, cealaltă doar gând
Jumătate o râd, pe cealaltă o plâng,
Jumătate o cert, pe cealaltă o doresc,
Jumătate o simt, pe cealaltă-o iubesc.

Jumătate-o compun, pe cealaltă o cânt,
Jumătate o am, pe cealaltă nicicând,
Jumătate o vreau, cealaltă mă vrea,
Jumătate sunt eu, cealaltă-i doar ea.

Jumătate-i poiană, cealaltă mi-e floare
Jumătate mi-e dor, cealaltă mă doare,
Jumătate eşti vin, pe cealaltă o beau,
Jumătate esti chin, cu cealaltă eu stau.

Jumătate mi-e soare, cealaltă e noapte,
Jumătate e mare, cealaltă doar şoapte,
Jumătate o cer si vreau să-mi fie mie,
Cealaltă mi-o dai, când jumate-o să fie.

poezie de Mihail Coandă (10 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare de la tata

Când ziua de mâine va veni fără mine,
aş vrea să nu plângi.
Ştiu cât mă iubeşti,
că te gândeşti la mine,
mie îmi va fi dor de lume.

Când umbra mea nu va mai fi pe pământ,
vă rog să întelegeţi,
că nu m-am risipit în vânt.

Îngerul a venit, m-a luat de mână,
apoi mi-a spus că sunt sfârşit
şi trebuie să-l urmez,
să las aici tot ce iubesc.

Când am făcut pasul eram o lumină rece,
lacrima-mi căzuse peste lume.
Am zis în sine că totul trece,
La fel se uită ochiul nevăzut, un nume.

M-am gândit la voi, copiii mei cum aţi crescut,
la tot ce v-am împărtăşit;
cred că o să-mi crească aripi în necunoscut
şi o să mă văd în umbra voastră,
de-atât cât v-am iubit.

M-aş întoarce pentr-o clipă
să-mi iau rămas bun,
lacrima să mi-o ridic din lume,
fie cât o bătaie de aripă.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din BOEMA - Revistă de Literatură şi Artă Nr. 147 (mai 2021)
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste din copilărie

Aş vrea cadou de ziua mea
O zi şi jumătate din copilărie.
Să mai alerg după o jucărie
Răvăşind întreaga gospodărie.

De aş putea păstra imaginea
Ce am iubit mai mult în sinea mea,
Să-l văd pe tata cum intra în casă
Cu daruri pentru noi ascunse-n plasă,

S-ascult poveştile copilăriei
Rostite blând de glasul mamei,
S-adorm în umbra flăcării din sobă,
Să mă visez jucându-mă în iarbă...

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinzi fermecate

La plecare ţi-ai lăsat oglinda pe scrin.
M-am uitat în ea doar într-o doară:
Nicio imagine interioară!
Sucitu-o-am, scuturatu-o-am:
Sticlă tăcută şi goală!
Atunci am aruncat-o în ogradă
Şi oglinda s-a spart în aşchii,
În zeci şi zeci de oglinzi fermecate.
Am luat un ciob şi m-am uitat:

Mă privea o jumătate de ochi balcaz,
Din care curgea o lacrimă dalbă,
Pe marginea pleoapei o muscă verde.
Am luat un alt ciob şi am privit:
Stârceau urechile lui Midas!
Am pus repede mâna la gură, nu cumva
Să mă vadă colegii mei binevoitori,
Că lui Apolo i l-am preferat pe Pan,
Auzindu-i fluierul din pădure.
De-acum eram curios să ştiu ce bucluc
Mai poate fi şi-n celelalte oglinzi.
Într-una am zărit un picior de cal
Ce zbura, zbura nu era Pegasul?
Într-alta: o bucată de fluture
În gura unei furnici înfometate.
Şi-ntr-alta: cânta o mierlă de se spetea,
Dar nu-i auzeam glasul în oglindă.
Şi-ntr-alta: peisaje multicolore
Ca într-un pai încovrigat,
Dar cu salivă şi picurat
Cu lăptişor de susai, la soare!
Într-o oglindă un băiat ţinea globul
Şi juca fotbal, ca şi politicienii
De pe Hudson, mai mult vedete
Decât oameni cu scaun la cap.
Apoi şi pe tine te-am văzut în oglindă:
În braţele altuia, sărutându-te,
Dar nu m-am supărat câtuşi de puţin,
Pentru că totul se petrecea în imagine
Şi nu în realitatea pură şi crudă.

Ce-i drept, dispoziţia mi-a fost stricată.
Am luat-o la picior spre domiciliu,
Adormind sub două pături de Islanda.
Noaptea, prin geamul deschis, am văzut luna.
Mi s-a năzărit că-i tot fermecată.
Am aruncat cu papucul în ea, departe.
Luna s-a sfărâmat în mii de bucăţele.
Tot cerul era împânzit de oglinzi.
Oare prin hublou ce văd cosmonauţii,
Când navighează spre stele?
Ar trebui să luăm un interviu de la ei.

poezie clasică de George Meniuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da,recunosc, iubesc !

Da, recunosc, iubesc!

Da,
recunosc,
am iubit-o!
E ăsta un păcat?
Să arunce cu piatra
cel care nu a iubit niciodată.
Cred că m-am născut
îndrăgostit de ea.
Am căutat-o în sânul mamei,
în primul pas.
Când am pronunţat primul cuvânt
a fost numele ei.
De câte ori deschideam o carte
îi auzeam chemarea.
Cuvintele jucau ca ielele
un joc al seducţiei.
Nu a fost acolo la primul sărut,
dar l-a simţit,
vântul adia uşor,
zgomotele produse de frunzele
copacilor din noi
erau şoapte de iubire.

Da,
recunosc,
o iubesc!
O iubesc pur şi simplu.
Este chimia aceea invocată mereu.
Se pare ca Mendeleev ne este protector.
E dragostea supremă dintre mare şi ţărm,
dintre vultur şi zbor,
iubirea unică a unui lup.
E ceea ce unii nu îşi permit să viseze.
Trăiesc din zâmbetul ei,
mai frumos,
mai seducător decât orice
din acest univers.
O respir în fiecare secundă a vieţii.
O iubesc fiindcă s-a născut pentru mine,
m-a aşteptat cuminte în povestea noastră, chiar dacă am scris milioane de cuvinte până am ajuns la ea.

Da,
recunosc,
o voi iubi!
Nu ştiu să trăiesc dincolo de privirea ei,
de glasul ei,
de râsul ei,
toate balsam pentru sufletul meu.
Nici nu aş avea ce să trăiesc,
totul ar fi tern,
m-ar înghiţi întunericul din mine.
Recunosc,
am iubit-o,
o iubesc
şi o voi iubi.
Condamnaţi-mă!

poezie de Mihail Coandă din Umbre pe asfalt (1 iunie 2022)
Adăugat de Mihail Coandă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

din surâsul dragostei m-am născut şi eu
şi mângâierile mi-au fost hrană să cresc
în braţele mamei zâmbea Dumnezeu
alături de mine cu suportul ceresc.

de mică am crescut univers de iubire
pământul mi-a fost leagăn şi învăţător
lumini îngereşti mi-au pătruns în privire
în arborele vieţii sunt ramul uimitor.

rândunici îşi fac cuib între frunzele mele
nici o furtună nu mi-a stat în cale
am urcat Golgota şi am ajuns la stele
au nins peste mine visuri magistrale.

mă confesez la Lună vorbim amândouă
din poezia sufletului se prelinge rouă.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai vreau o primăvară cu tine

O ultimă bătaie a inimii

Şi tata s-a prefăcut lacrimă la rădăcina copacului.

De atunci îl caut cu glasul plâns

În muguri.

El agaţă fluturi albi în ramuri

să nu mă pierd – râde.

Mai vreau o primăvară cu tine – i-am zis,

Vreau totul încă o dată...

Să baţi dealurile cu mine pe creştet

Ca atunci când soarele era aşa de mic

Încât îl prinsesem în pumni ca pe un măr de aur.

Măcar o copilărie cât o zi,

Când vedeai cerul rotund în lacrima mea.

Pierdusem funda de curcubeu a păpuşii.

Ai înlocuit-o cu o poveste...

Cum că aş fi strălucitoare ca raiul.

De atunci n-am mai plâns...

nici acum nu plâng,

Numai că uneori îmi curg ceruri rotunde pe obraji.

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Părinţilor noştri, între esenţial şi etern (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către tine de nicăieri

De n-ai fi fost tu,
ar fi trebuit să uit să mă mai nasc.
Aş fi fost pierdut
şi aş fi trăit departe de tine,
singur al nimănui

De n-ai fi fost tu,
vânt m-aş fi făcut
să te caut
de n-ai fi fost te-aş fi inventat
ca pe o maşină cu aburi

înainte să mă nasc
Dumnezeu mi-a sădit
mai întâi
iubirea pentru tine în suflet,
m-a scăldat în lumină
şi m-a trimis la tine,
dar m-am rătăcit
m-am tot rătăcit
până m-am pierdut
la mama în pântec

apoi
dintr-o întâmplare ne-am cunoscut
şi m-am îndrăgostit de tine,
fără să vreau, fără să ştiu.
Neştiute, sufletele noastre cumva s-au atins...
în ochi ne-au încolţit muguri,
în carne au înflorit cuci,
aerul mirosea sălbatic şi divin
a iarbă, a vâltoare şi a vin
şi am înţeles simplu că vom fi
suflete pereche.

mereu te-am căutat
şi nu te-am găsit...
tu ai stat printre oameni
sau dormind chircită
la subsuoara
unui înger de vin
eu printre morile de vise
din câmpia mea,
printre prunii pitici.

De nu vom putea fi împreună
am să te învelesc cu soarta
să nu-ţi fie frig,
am să te veghez cu viaţa
să nu-ţi fie frică în vis
de nimic.

Cred că ar trebui
să te ascund
ca să nu te găseşti,
până când lumina ochilor tăi
va înnopta definitiv,
braţele şi buzele
pecete îmi vor fi
pe umărul
sau pe sânul tău stâng,
vei sta cu tâmpla lipită
de sufletul meu,
şi-mi vei atârna de ochi ca o lacrimă,
te vei prelinge uşor pe obraz,
când cald, când sărat
când departe de mine
sau pe înserat.

Stropii de ploaie mă mângâie
aşa cum o făcea glasul tău.
Adorm... visez, mă înalţ.
Când ai vrut să mă săruţi pe furiş,
aşa, ca pentru ultima oară,
gândul tău a ţipat ca o pasăre spin
şi m-am trezit...

Ni s-a dat un dar divin,
îţi spun,
e tot ce ne-am dorit amândoi să fim,
iubeşte-ne iubito şi iartă,
sărută-ne şi nu ne părăsi...
niciodată.

Te voi iubi, să ştii,
mereu te voi iubi...
şi când vei fi nor,
ploaia din ochii tăi voi fi,
Soare după ploaie de vei fi
eu raza ta voi străluci,
în întuneric.

De vei vrea să pleci,
mă voi sparge în mii
şi mii de bucăţi
mă voi risipi şi mă voi lipi
de umbra trupului tău
iubirea mea amară
îngerii ne toarnă în pahare
polen de lună,
iubiţi, iubiţi se pare...
de o ghilotină.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!