Jucării cu lacrimi şi cu libertate

Femeile au fost în viaţa mea
Ca jucăriile-n copilărie;
Ce mult plângeam pentru a le avea
Şi-avându-le, plângeam de bucurie...

Apoi plângeam când una se strica
Sau când loveam o alta, din greşeală,
Când le pierdeam sau mi le confisca
Mama, cerându-mi aspru socoteală

Pentru năzbâtii... Doamne, iar plângeam,
Plângeam la fel când îmi erau furate,
Şi tot în lacrimi ştiu că adormeam
Şi mă trezeam în lacrimi, din păcate.

Iar de femei am plâns la fel de des,
Cu doar o diferenţă, alta nu-i,
Că jucăriile-mi nu şi-au ales
Un alt copil, să fie ale lui.

Femeile sunt, unele sau toate,
Un fel de jucării cu... libertate.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu plângeam... şi tu râdeai...

Visam la tine zi şi noapte
Vroiam doar să te simt aproape
De lumea mea departe tu erai
Şi eu plângeam... şi tu râdeai...

În somn vedeam cum sărutai pe alta
Când mă trezeam eu sfidam soarta
Credeam că mă iubeşti, aşa spuneai
Dar eu plângeam... şi tu râdeai...

Azi eu pe tine nu te vreau aproape
Am înţeles, vei fi mereu departe
Domol s-a dus vremea, iubire
Cand eu plângeam şi tu râdeai de mine

Să-ţi aminteşti cu dor şi cu ruşine
Râdeai de-o inimă ce te-a iubit pe tine
C-am să te-aştept veşnic, aşa credeai
Dar eu râdeam... şi tu plângeai...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

În vis te priveam când în adâncul nopţii adormeam,
Tremurând plângeam, după tine mă uitam,
Plângeam asa de tare, din sufletul meu mare, părăsit şi fără suflare.
Mă priveam şi urmăream, cum după tine alergam,
Tresărind mă trezesc, după tine eu privesc, uşurat iţi şoptesc,
Cât de mult te iubesc!

poezie de Rareş-Mircea Jiga (2014)
Adăugat de Rares Jiga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eu plângeam fără lacrimi, mama râdea cu lacrimi.

aforism de N. Petrescu-Redi (5 august 2016)
Adăugat de N. Petrescu-Redi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceau vioarele

Bipolar—
Plângeam cu lacrimi verzi,
Întins în sicriu.

Iubita la capăt,
Plângea de fel—
Şi zgomotos tăceau vioarele.

Păru-şi răsfira încet—
Iubita, pe al meu mormânt.

Plângeam în hohote de râs—
Şi zgomotos tăceau vioarele.

poezie de Costyn Gilca (5 noiembrie 2017)
Adăugat de Costyn Gilca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru ea

ea plângea ea pentru ea
eu plângeam ea pentru ea
tu plângeai ea pentru ea
cine plângea nu ştia (?!)
de ce plângeam pentru ea

atunci să modificăm:

pentru ea

ea râdea ea pentru ea
eu râdeam ea pentru ea
tu râdeai ea pentru ea
cine râdea nu ştia (?!)
de ce râdeam pentru ea

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnire cu mama (personale)

În zorii dimineţii, o rândunică mi s-a aşezat pe umăr.

Am stat nemişcat, să nu o sperii.

Într-un sfârşit, i-am vorbit.

- Bună dimineaţa, pasăre frumoasă!

- Odihneşte-te!

- Voi sta aşa pentru tine.

- Mulţumesc!

- Tu eşti, mamă?

- Tu eşti?

Plângeam, în zorii dimineţii,
plângeam.

- De ce plângi?

- Bucură-te!

- Eu am fost cu tine tot timpul.
Nu te-am părăsit.
O mamă nu-şi părăseşte copilul,
chiar dacă zboară la ceruri.

- Sărută-ţi pielea,
ochii, gura şi sângele,
sunt o parte din mine...

Rândunica a prins puteri, şi a zburat în văzduh.
A luat cu ea doar o lacrimă.

- Sărut mâna, mamă!

poezie de Iuri Iulian Lorincz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin cartier

am atins cu degetul cartierul copilăriei
şi jocurile
au început să cadă în şir indian
sau ca un vârtej neştiut
de pe harta principiilor curate
la marginea mesei stăteam
aproape matură
şi le prindeam
le prindeam
râdeam plângeam
nu puteam
să ştiu de câte ori timpul mi-a aruncat oase
peste fiecare joc
nejucat
peste fiecare filă ilizibil scrisă
de viaţă
plângeam râdeam
nu puteam
nu puteam

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei ce plâng

Nu mai am lacrimi, mamă, să te plâng
am fost secat de spaima dinainte
când presimţeam în mine cum se frâng
secundele cu gust de oseminte

Când mă înfricoşa şi gândul chiar
că te voi pierde într-o zi amară
când adormeam pe evangheliar
visând să mai trăieşti până la vară

Atunci plângeam, eram într-un extaz
al disperării pentru ce-o să vină
înlănţuit pe stânci din Caucaz
mă sfârtecau mari vulturi de lumină

Acum e pace pe pământ şi-n cer
ce-a fost să fie s-a-ntâmplat odată
iar trupul meu cu lacăte de fier
are fântâna plânsului secată

Azi mă întorc la viaţă, în sfârşit
un câmp de luptă-n urma mea ia formă
cu părul alb, cu steagul zdrenţuit
eu însumi sunt o lacrimă enormă

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu moartea de moarte râzând

Eram copil cu ochii goi,
Când oamenii cu haine noi,
Treceau la denie puhoi,
Chiar pe la poartă pe la noi.

Iubita mea, suntem părinţi,
Ne cer copiii ca doi sfinţi,
Cu rugăciuni în ochi, fierbinţi,
Să meargă la prohod cuminţi.

Eram copil, erai copilă,
De Dumnezeu ne era milă,
Plângeam de patima-i umilă,
Râdeam de moartea inutilă...

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (18 aprilie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Lasă. Vreau să încerc şi eu. E interesant. N-o să păţesc nimic. Şi tu plângi uneori?
Lucian: Mi se întâmplă şi mie câteodată, tot din cauza cepei, când o curăţ. Chiar şi un bucătar experimentat ca mine poate păţi aşa ceva.
Lia: Dar fără ceapă ţi s-a întâmplat vreodată să plângi?
Lucian: Cred că da... Când eram mic, plângeam destul de des, după cum îmi spunea mama; eu nu-mi amintesc. De altfel, normal, ca oricare alt copil.
Lia: Nu m-ai înţeles; nu când erai copil. Acum, de curând, ţi s-a întâmplat? Şi fără ceapă?
Lucian: Da...
Lia: Zău?! De ce?
Lucian: De ce?! Nu ştiu. Poate pentru că... Totuşi, sunt doar o fiinţă umană. Ce credeai?
Lia: Ah...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai ştiut

Tu mi-ai fost cântec,
când plângeam ca un copil.
Tu mi-ai fost sprijin,
când am fost disperată.
Tu mi-ai fost zâmbet,
când eram tristă şi supărată.
Tu mi-ai fost fericirea,
când eram pierdută în gânduri şi sufeream.
Tu mi-ai fost adevarul,
când în jur era numai minciună.
Tu m-ai învăţat multe în viaţă,
când eram neputincioasă.
Tu ai ştiut să-mi atingi sufletul,
când alţii au ştiut să mă rănească.
Tu ai ştiut ce e iubirea,
pe care mi-ai daruit-o mie.

poezie de Eugenia Calancea (4 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângeam aseară

adeseori făceam din noapte zi
şi din zi noapte...
până într-o dimineaţă
când bastonul unui nevăzător
m-a lovit întâmplător
pe stradă.

am traversat puţin buimacă
privind în urma lui.
el n-a văzut niciodată
strălucirea soarelui?
n-a văzut albul zăpezii,
nici zâmbetul copilului
adus pe lume?
mă cutremur....

un căţeluş şchiop, lovit de maşină
se aşează lângă banca mea.
doi ochi blânzi mă privesc
neîncrezători...
mai departe un castan
scăpat din furtună
are aripa frântă.

astăzi cerul se deschide
cu braţele pline de lumină
flori multicolore
îngrădesc trotuarele.
plângeam aseară.... de ce oare?

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe acele poezii le-am scris atunci când a plecat adorata mea soţie! Plângeam şi scriam!

citat din Dumitru Ichim
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleca un tren

Ploua tăcut în seara noastră,
iar trenul ce pleca din gară
avea doar chipu-ţi la fereastră
cu zâmbetul rămas afară.
Pleca încet, dar nu ştiu unde,
lăsând în urmă mica gară,
iar eu priveam rănit de-afară
prin stropii ploii tremurânde.
Rămas acolo-n prag de seară,
mergeam confuz, în urma ta,
văzând că trenul ce pleca
purta o mască mortuară.

Dar unde pleci?–te-am întrebat,
cu glas pierdut, în ploaia rece,
când trenul aştepta să plece
cu chipul tău, în păr buclat...
Nu mi-ai răspuns, dar ai zâmbit,
privind peronul cenuşiu,
unde plângeam încă mâhnit
plecarea ta c-un tren pustiu.
Plângeam încet cu fulgi de nea
care-mi cădeau în suflet doar,
iar tu, din trenul selenar,
priveai adânc uimirea mea.

Dar ai plecat, într-un târziu,
iar chipul tău, rămas o pată,
mă răscolea fără să ştiu
de-o să mai vii-napoi vreodată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediţia: 31 decembrie 2019 (31 decembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când o să mai ştiu oare...

Când o să mai ştiu oare
Să vorbesc graiul pâinii
Ca atunci când alergam,
copilă
să culeg îmbrăţişări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...

Când o să mai ştiu oare
să ascult şoapta pământului
ca atunci când închideam ochii
şi atingeam cu palma
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrenţele ploii.

Când o să mai stiu oare
să hoinăresc fluierând prin padure
ca atunci când creşteam
doar o frunză în priviri
şi o plângeam verde
pe trunchiul unui copac
să-i panseze rănile
lăsate de naşterea frunzelor.

Când o să mai stiu oare
că dorul nu e o rană.
Când o mai ştiu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă.
Când o să mai ştiu oare
că nu o să mai ştiu...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut întotdeauna rău de şcoală, aşa cum alţii au rău de mare. Plângeam când venea timpul să mă întorc la şcoală până când am ajuns destul de vârstnic ca să mă ruşinez de un astfel de comportamen

citat din Jacques Derrida
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evoluţie

Mă plângeam unei vecine
Ca holtei, că–i vai de mine.
Azi, când duc o viaţă-n doi,
S-a schimbat… e vai de noi!

epigramă de Eugen Albu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtă naivitate îţi trebuie să te naşti pentru singurătate...

Nu-mi amintesc de ce plângeam atunci...
plângeam (poate) de frica
de a trăi experienţe închise
sau de frica agitaţiilor lăuntrice.

Ţi le înşir pe toate ca să mai salvez ceva
din singurătatea asta glacială,
poate se mai naşte ceva din ce moare
în erupţia sângeroasă a luminii.

Îţi spun cum creşte dependenţa de regret,
că nu ajută la nimic migrarea către lacrimi şi zaci
între prăbuşire şi uitare definitivă de tine însuţi.

Zaci în strigăte stinse
până te abandonezi într-un trecut,
devenit mai agitat decât prezentul.
Câtă naivitate îţi trebuie să te naşti pentru singurătate...

Şi cu toată tăcerea asta mă clatin din toată
adolescenţa interioară pentru ceva ce nu mai e.
Te-am iubit până la senzaţia de sfârşeală
cum te iubesc şi acum.

Nu mai ştiu nimic despre lume, despre mine
cum am devenit iraţional până în adâncuri de parcă
am murit într-o pasiune haotică pentru iubire.

Mă laud uneori spunând că mi-e mai bine
spre a nu mă prăbuşi
mai jos de încordarea asta crescută
la temperatura absolută a sângelui.

Se întâmplă să rămân treaz în sunetul surd al ploii
o noapte... două... şi nu ştiu cât de departe sunt de lume
sau cât de aproape sunt de disperare.

Câtă intensitate ţi-ar trebui să supravieţuieşti
în cel mai înalt loc al universului
când lumina se năruie în prăpăstii întunecoase?

Am plâns până la ruperea timpului de real
când m-am îndrăgostit.
Te sorbeam din toate clipele ca pe o cale a mântuirii,
născut parcă pentru aceste înălţări trăite
în flăcări şi sinceritate.

Dar nu puteam dovedi prin câte rugăciuni trecusem
pentru acest imn al sângelui de care te agăţi
să nu pierzi nimic din ce te aruncă în neant.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Constelaţii Diamantine, martie 2019
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai crede...?

Dacă ţi-aş spune azi copile
Că eram mic şi mă duceam cu vaca,
Iar haina ruptă de pe mine,
Era prea mare şi-o călcam cu talpa?

M-ai crede sau m-ai lua în râs,
Sau ţi-ai întoarce privirea de la mine?
Pentru că ştii copile cât am plâns,
Si cât de greu a fost ca să te cresc pe tine.

Eu n-am avut copilărie, am muncit de mic,
Bunicii tăi nu m-au lăsat la şcoală,
Eu astăzi nu îţi cer ţie nimic,
Doar te aştept, azi curtea mi-e prea goală.

Imi amitesc că tremuram în luncă
Când pica brumă peste iarba ofilită,
Iar vita noastră începea să plângă
Si mă privea parcă cu milă şi obidă.

-Ehei copile, astăzi plâng,
Sunt amintiri ce dor mai rău ca boala,
Nu pot în braţe să te strâng,
Si cel mai mult mă doare depărtarea!

Că de-ai fi fost aici cu mine
Te-aş fi rugat ca să mă duci pe câmp,
Mi-au mai rămas puţine zile
Si nu am lacrimi să mai plâng.

Mi-aş fi dorit să văd ultima oară
Malul izvorului unde plângeam,
Să simti şi tu cum este să te doară
Când alţii râd de tine că tatal tau este ţăran.

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!