Cei ce plâng
Nu mai am lacrimi, mamă, să te plâng
am fost secat de spaima dinainte
când presimțeam în mine cum se frâng
secundele cu gust de oseminte
Când mă înfricoșa și gândul chiar
că te voi pierde într-o zi amară
când adormeam pe evangheliar
visând să mai trăiești până la vară
Atunci plângeam, eram într-un extaz
al disperării pentru ce-o să vină
înlănțuit pe stânci din Caucaz
mă sfârtecau mari vulturi de lumină
Acum e pace pe pământ și-n cer
ce-a fost să fie s-a-ntâmplat odată
iar trupul meu cu lacăte de fier
are fântâna plânsului secată
Azi mă întorc la viață, în sfârșit
un câmp de luptă-n urma mea ia formă
cu părul alb, cu steagul zdrențuit
eu însumi sunt o lacrimă enormă
poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.