Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindătorii

Cad fulgii mari încet zburând,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se-ntorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit...
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judeca pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe mic pe Domnul.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite -
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă -
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtună

Prin codrii Bacăului
Vâjâie vântul
Şi-ntunecă lumea
Un cer ca pământul
Şi codru pe codru
Se umple de clocot,
Iar toamna în hohot
Le cântă prohodul...
Şi parcă mă cheamă,
De crengi atârnând,
Avesalomi gemând
Cu plete-ncâlcite...
De spaimă mă prind
Priviri rătăcite,
Şi mintea, de zgomot,
Nimic nu înţelege...
Şi-aş vrea ca să mor
Ca Romulus rege,
Uitat, legendar...
Cuprins de-o furtună,
Pierdut să dispar
Prin codrii Bacăului...

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plasa de gânduri

Un gând, un singur gând aş vrea să prind
în mâna ce se sprijină pe frunte
şi îl aşteaptă, nu ca să-l înfrunte,
ci pentru ca, în suflet, să-l cuprind.

Nu vreau mai multe, unul mi-e de-ajuns,
ori, dacă e cel aşteptat, se poate
să îmi doresc mai multe gânduri, toate
ce vor veni la gândul meu răspuns.

Dar cum să prind un gând? Cu ochii-nchişi?
Cu mâna-ntinsă, degetele-plasă?
Cu alte gânduri? Cum se face? Lasă!

Îmi ţin, mai bine, ochii larg deschişi,
mă mai ajut cu gândul "Nu îmi pasă!"
ori uit de tot ce, astăzi, mă apasă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru prunc şi mamă

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor,
În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
M-ascund la sânul tău de vis, argint bătând de-acum la tâmple...
Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple...
Se sting şi stelele pe cer... Tu, o poveste dintr-un gând,
Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund.
Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Iubirea şi cuvântul sfânt ce-mi dau puteri şi rădăcină.

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor,
În gânduri şi în vise treci - o aripă bătând în zbor.
Mi-ai primenit către amurg, tăcerea lacrimii cu stele...
Aş vrea s-alerg, să te ajung... În clopot, lacrimile mele
În valuri azi se risipesc. Te-au alungat pribege vânturi,
Iar paşii tăi sălăşluiesc pe fantomatice pământuri.
Îţi ţes poem de borangic şi-n crini îţi rostuiesc iubirea,
Pe sâni, în râuri, pe ilic, îţi încrustez nemărginirea.

În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
Când buzele mi le atingi cu palma ta... şi mă-nfior,
Când pieptul munte-i şi-n câmpii se risipeşte, mă aplec,
Şi îngenunchi... Tu, mamă, ştii! Pe ceruri limpezi te petrec.
Sunt jadul brazilor sclipind în ochii tăi, măicuţa mea
Şi-n braţe vreau să te cuprind, o clipă să te pot avea.
Dar... unde oare te-ai pierdut?! De ce-ai plecat? Poveşti de vis
Ţi-aş prinde într-un legământ... Mamă - oh, candelă, te-ai stins!

M-ascund la sânul tău de vis, argint de-acum bătând la tâmple...
Mătănii de mărgăritar, de roze şi de pietre scumpe,
Pe glezna timpului hain se lasă-n valuri de miresme.
Trec, iată, fără-a se opri cocori de voaluri de mirese!
Dac-aş putea te-aş înrăma, istorii să îţi stea în cale,
Să nu mai pleci... În drumul meu să creşti copac bătând în floare.
Dar timpul n-am să-l pot opri. Văd lacrima brăzdându-ţi faţa.
Năframa-i udă... Plâng în somn! Plouă... Ce tristă-i dimineaţa!

Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.
Să fii copil nu e uşor! Dar nici părinte alb la tâmple...
Acelaşi dor nestăpânit, aceeaşi taină,-aceeeaşi sevă,
Aceeaşi rugă,-acelaşi mit, acelaşi prunc, aceeaşi Evă.
Aceeaşi lege de "a fi" şi zborul spre înţelepciune,
Transcendental, acelaşi gând, dar şi aceeaşi plecăciune.
De-acum, un suflet pustiit s-a frânt în două emisfere
Căci prunc şi mamă rătăcesc prin lume, univers şi ere.

Se sting şi stelele pe cer, tu o poveste dintr-un gând,
În unduiri de salcie, te-apleci în rugi către pământ.
Sunt sângeri prinşi pe braţul tău, privirea-i rană care doare.
Acum că pruncul ţi-e plecat, priveşti pierdut în depărtare.
L-a cucerit pământ străin, în foame şi-a pierdut pământul,
Acolo-ai depărtării spini i-au frânt pe veacuri legământul.
Amară-i maică pâinea lui... Şi lacrima-ţi este amară,
Căci pruncul grabnic ţi-a apus, slujind de-acum în altă ţară.

Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund
Icoană pe un val de cer. "Nu mai văd bine, nu aud!"
Tu îmi răspunzi. Eu te sărutTu iarăşi plângi... Şi plâng şi eu.
Câte mătănii, câte rugi tu ai făcut spre Dumnezeu?!
De câte ori ai adormit cu mine-n gând, măicuţa mea?!
De câte ori plângeam şi eu, dorind să te mai pot vedea!
Credeam că voi veni bogat, dar ce sărac mă simt acum!
Să fiu din nou copil aş vrea... Şi timpul să-l întorc din drum!

Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Un val pe marea fremătând, pe cer, o stea diamantină.
Eşti răsăritul sângeriu, lanul cu maci, cântec de dor,
Pădurea cu înalţii brazi şi apa rece de izvor.
Eşti steagul ţării, neamul meu, crucea ce între veşnicii
Stă ca un legământ nescris. Esenţa verbului "a fi"...
Eşti, mamă, tot ce am mai sfânt, un suflet drag, eşti gândul bun...
Ştiu că în veci te voi iubi, cum ştiu că-n veci voi fii român.

Iubirea şi cuvântul sfânt, îmi dau puteri şi rădăcină,
Mă vor primi la umbra lor, de-acum, secundă de odihnă.
Vântul, arcuş de soc şi jar, îmi va cânta jalea şi dorul...
Vor plânge-n ploi, uniţi pe veci, de-acuma, mama şi feciorul,
Căci fie viaţa cât de grea, în ţară pâinea nu-i amară.
Rămâi, străin ce-ai pribegit! De-acum întoarce-te în ţară!
Şi tu eşti prunc şi ai părinţi! O mamă poate te aşteaptă!
Şi rugi şi lacrimi către sfinţi şi către Dumnezeu îndreaptă.

Iubirea şi cuvântul sfânt îmi dau puteri şi rădăcină...
Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund...
Se sting şi stelele pe cer, tu - o poveste dintr-un gând.
Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.
M-ascund la sânul tău de vis, argint, de-acum bătând la tâmple,
În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi

Dă-mi din ochii tăi
Să vadă-albastru din dorul meu căprui.
Şi să-i închid când noaptea
Vorbeşte-a întuneric,
Cu greieri.

Dă-mi din faţa ta
Să râdă alb în golul meu cu riduri
Şi s-o adorm când stele
Aprind din întuneric,
Cu vrajă.

Dă-mi din gândul tău
Să cânte plin în somnul meu de veghe
Şi să-l cuprind când ceaţa
Luceşte-n întuneric,
Cu umbre.

Dă-mi din mâinile tale
Să strângă cald din grija mea străină
Şi să le-alint când luna
Vesteşte întuneric,
Cu frunze.

Dă-mi din buzele tale
Să stingă-n vorbe din focul meu aprins
Şi să le-nchid când somnul
Adoarme-n întuneric,
Cu suflet.

poezie de Gabriela Chişcari (25 august 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunul

Am îndrăgit, fără nădejde,
Pe zâna moartă — Fericirea.
Să nu vă bateţi joc de mine,
Sunt om — ca voi — în toată firea...

Şi-o văd, în fiecare noapte,
Mireasa tânără cum vine;
Ca o vedenie uşoară
Încet s-apropie de mine.

Din creştet, vălul alb, subţire
De-a pururi faţa i-o ascunde.
Prin străvezimea lui, se vede
Zăpada formelor rotunde.

În părul lung şi negru poartă
Uscate flori de lămâiţă...
— Fiinţă-aievea ori părere,
Eu te iubesc de mult, zeiţă!

Dar ochii tăi, ascunşi vederii
Nu vor, cu dulcea lor otravă,
Să-mi vindece durerea-nfiptă
Adânc, în inima bolnavă.

O, vino, vino mai aproape,
Aruncă vălul de pe faţă!
Să simt fiorul sărutării,
Să te cuprind odată-n braţe!...

— De la-nceput ţi-am fost ursită,
Dar o putere ne desparte
Şi ne-a menit să fim, iubite,
În veci aproape şi departe.

Pierdut eşti pentru totdeauna,
De-mi ceri să-ţi dau o sărutare,
Că, dacă mă cuprinzi în braţe,
Ca fumul, trupul meu dispare.

E vai de cel ce-n viaţa asta,
În suflet, taina mea o poartă.
Când toţi vor crede că sunt vie,
El singur ştie că sunt moartă!...

.....................

Plutind, porneşte pe alee,
S-ascunde-n umbră de palate
Şi stă, o clipă, lângă banca
Unei perechi înamorate...

În cimitir acuma intră,
O văd cum trece înainte:
O arătare luminoasă
Păşind încet peste morminte.

Şi-n colţ m-aşteaptă lâng-o groapă:
E amăgirea cea din urmă...
Cu braţele întinse dornic,
Alerg... Puterea mi se curmă...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu te iubesc, femeie!

Cum blânda dimineaţă
Îşi flutură iubirea
Peste copaci în floare,
Cum păsări cântă-n codru
De dragul primăverii,
Eu cânt iubirea-n taină
De dragul tău femeie!
Prin vene-mi curge lavă
Cu muzica dorinţei,
În suflet ard în torţe
Nemuritoare patimi
Şi râd de fericire,
De tine, ochii lacomi.

Eu te iubesc femeie,
Până şi gându-n noapte
Ţi-l mângâi în tăcere
Să nu stârnesc izvoare
Neliniştite-n tine.
Să nu-ţi cuprindă visul
Străine năluciri
Să tulbure fiinţa
Şi-n somn, să mai suspini.
De-ar fi s-o faci vreodată
Să fie doar, de... dor,
Ascuns adânc în suflet,
De mine, până mor.

Eu te iubesc femeie
Ca ploaia cea de vară
Pe care eu, pământ,
Cu sete o aştept,
Să-mi răcoreşti ardoarea
Ce-o am când nu-s cu tine,
Să fericeşti ţărâna,
Din care sunt făcut.
De n-ai fi fost, femeie,
Te-aş fi zidit din mine
Din inimă-scânteie,
Cu lacrimă şi lut,
Dând viaţa mea, tribut.

poezie de Angelina Nădejde (30 iunie 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea cântării

—"Ai poate prin lume vro ţintă
De-alergi, călătorule vânt?"
—"Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ -prin noapte."

—"Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?"
—"Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună."

—"Ai poate pe dealuri vro ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârîu?"
—"Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;
De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei."

—"Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?"
—"Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârîul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate".

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce nu ştiai...

Îţi spuneam odată că sunt piatră
ceea ce nu ştiai...
era că fiecare piatră a trăit
somnul pietrei
şi a văzut, cum văd şi eu,
prin somnul pământului,
prin somnul aerului,
prin somnul apei,
prin somnul trupului...
Numai nesfârşitul dans al luminii
n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina,
lumina nu doarme niciodată!
Şi-atunci... m-am întors
în somnul pietrei şi-n mine,
în uitare şi-n aduceri-aminte,
ascunzându-mă în miezul muntelui
unde ochii ce privesc,
nu pot pătrunde!

poezie de Viorela Codreanu Tiron din Fără Titlu/Ohne Titel (2011)
Adăugat de Viorela Codreanu Tiron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Departe de ţară, de cântec, de grâne,
Departe de taină de codru, de vis,
Plângând şi pribeag pe meleaguri străine,
Tu, biete român, să pleci, te-ai decis.
Departe de ie, iţari şi opincă,
Ilicul cu flori din străbuni prelucrat,
De focul din vatră, de dulcea ta pită,
De vatra străbună departe-ai plecat.

Departe de ţară, de cântec, de grâne,
De lacrima caldă, de rece izvor,
De rouă şi stele, departe, române
Te-ai dus şi părinţii plângând în pridvor
I-ai luat amintire. Târziu te-ai întors...
Tu caţi mâna caldă-a măicuţei bătrâne,
Dar doliul în cale durerea ţi-a scos.
Amr depărtată ţi-e casa, române!

Departe de taină, de codru, de vis,
Iubirea de neam şi părinţi ţi s-a stins.
Azi pânge izvorul ş codrul străbun
Şi cântul de păsări şi îngeri... Român,
Revino casă, pământu-ţi sărută
Şi cântecul, graiul şi gându-ţi ascută!
Atâta durere s-a strâns... Lumea ta
Pământul şi portul te-aşteaptă. Vei vrea,

Plângând şi pribeag pe meleaguri străine
Acas să te-ntorci. Aici ţi-e mai bine.
Aic pâinea-ţi este ai dulce, mai bună,
Aici este plânsul patriei-mumă.
Şi frunza de vie mai cântă cu jale,
Cu duşii româi de peste hotare.
Un clopot rsună în sufletul frânt...
Români, reveniţi pe al vostru pământ.

Tu, biete român, să pleci te-ai decis.
Un vis spuberat... Eşti departe de casă.
Străin, rătăcind pe-al destinului drum,
De lacrima-ţi, celor din jur nu le pasă.
Ţi-ai spune durerea în grai românesc,
Dar cui s-o poţi spune când nu-i de-nţeles?!
Alergi ca un orb printre ziduri de stânci,
Adormi suspinând şi nu mai mănânci.

Departe de ie, iţari şi opincă
Se-nalţă istorii... Şi dureri se ridică.
Te simţi trădător, te-nfiori şi te temi
De goana-ţi nebună după bani şi averi.
Deodată ţi-e dor... Te-ai întoarce... Ai tăi
Te-aşteaptă în lacrimi. De-atâtea nevoi,
De griji şi suspine şi-ngenuncheri repetate,
Te-aşteaptă române în somnul de moarte.

Ilicul cu flori din străbuni prelucrat
Şi roua şi plânsul... Nimic n-ai uitat.
Biserica veche şi crucea din piatră...
De când ai plecat tot aici te aşteaptă
Fântâna cu jgheabul şi cumpăna grea
Te-aşteaptă române, te-aşteaptă şi ea!
Iar fumul se-nalţă în plângeri de dor,
Te cheamă să vi, tu străin călător.

De focul din vatră, de dulceata pită,
De boi şi de jug şi de dulce ispită,
De nuci, de gutui, de vin fiert, de Crăciun,
Ah, nu le-ai uitat! N-ai uitat nici acum...
La poartă-i un lanţ ruginit şi un câine
Îşi păzeşte tăcut bucata de pâine.
Te visezi alergând... Nori de praf se ridică
Şi sub pleoapele grele, lacrimile îţi pică.

De vatra străbună departe-ai plecat
Ţi-e dor de iubirea şi de lumea din sat.
Te simţi sărăcit între-atâtea palate,
Căci neamul şi ţara acum ţi-s departe.
Se zguduie munţii... Clepsidra e scrum.
Aruncă trecutul în valuri de fum!
Te-arunci ţărm ascuns şi te-ntorci vis în val,
Străin pribegind pe drumuri de jar.

De vatra străbună departe-ai plecat,
De focul din vatră, de dulcea ta pită,
De ilicul cu flori din străbuni prelucrat,
Departe de ie, de iţari şi opincă.
Tu, biete român, să pleci te-ai decis,
Plângând şi pribeag, pe meleaguri străine,
Departe de taină de codru, de vis,
Departe de ţară, de cântec, de grâne.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi sufletul meu

Azi, mi-am ăntrebat sufletul ce îl doare
De ce se închide în mine şi tace...?
Mi-a răspuns într-un târziu, plin de candoare:
-Nimic nu mă doare, gândul la tine nu îmi dă pace!

Eşti tristă mereu şi pe gânduri
De parcă tot cerul pe tine-a căzut,
Pe faţa ta tristă văd astăzi noi riduri
Şi ochii îţi sunt trişti, şi gâdul pierdut

Pe rana cea nouă, pansament vreau să-ţi pun
Alinare să-ţi dau, durerea să-ţi iau
Să te fac să alegi din toate ce-i bun
Să fim trup şi suflet, iubire să-ţi dau.

Ridică privirea şi ia-mă de mână,
Putere voi pune în inima ta
Vom porni la drum lung împreună
Frumoasă e viaţa, profită de ea!

Autor: Elena Bulancea

poezie de Elena Bulancea (8 ianuarie 2019)
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Gelu

Răzleţ din oştirea bătută,
Fugind pe câmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Şi piere.
Din rană şi-ar smulge săgeata
Şi n-are putere.

Pierdut-a şi oaste şi ţară.
E noapte-n văzduhuri; şi rară
E zbaterea apei, când valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stând singur,
Vorbeşte cu calul:

Vai, murgule, jalea mă curmă!
Mă lupt cu durerea din urmă,
Căci rănile-mi sapă mormântul,
Degeaba împrăştii tu vântul
Din coamă, piciorul tău scurmă
Degeaba pământul.

Mă chemi prin nechezuri păgâne
Şi parcă zici: Vino, stăpâne!
Vezi, picură rănile tale
Şi neguri se nalţă din vale,
E noapte, şi ziua de mâine
Ne-ajunge pe cale!

Trei suliţe făcutu-şi-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;
Tu-ţi rupi cu picioarele frâul
Las, murgule, las să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.

De-acum tu... cât va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o întinde
Şi-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormântul pe margini de apă.
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă.

Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivăţul iernii.
Ca-n taberi al căilor tropot;
Iar veşnicul apelor şopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.
O rugă de clopot.

Şi, poate, sosi-va o vreme
Când munţii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbaţii-n şiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.

Iar tu, de-i trăi, frăţioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ţi pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, şi atunci eu din groapă
Cunoaşte îţi-voi glasul!

Şi-armat voi ieşi eu afară,
Şi veseli vom trece noi iară
Prin suliţe şi foc înainte,
Să ţie protivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de ţară,
Şi morţii-n morminte!

El zice, şi mâna şi-o strânge
Pe pieptul cel umed de sânge
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, şi trist el aşează
La pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.

Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte
Pădurea, când ploaia soseşte,
Aşa din adâncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, şi creşte,
Mai iute, mai tare.

Şi iată-i, din umbrele văii
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morţii ce-şi lasă mormântul;
Ies roibii cu umblet ca vântul,
Răsar de pretutindeni, de pare
Că-i varsă pământul.

Arcaşii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-oştirea duşmană.
Şi, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii
Cu spăzile-n gură.

Năvalnic s-apropie paşii,
Şi-n goana lor cântă arcaşii,
Şi-aşa de sălbatic li-e cântul
Din piele de urs au vestmântul,
Şi-n bărbile lor încâlcite
Se-mpiedică vântul.

Iar Gelu, auzindu-i prin zare,
De spaimă şi groază tresare
El moare! Şi cântă păgânii!
N-au Domn şi n-au ţară românii,
Şi-aduşii de vânturi în ţară
Sunt astăzi stăpânii!

Şi-n mâinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braţ de voinic, să-i abată?
Şi nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adânc să străbată?

Şi Gelu le judecă toate:
Se nalţă proptindu-se în coate
Şi-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul şi-l prinde,
Şi-nvârte săgeata şi-o scoate
Din rană, şi-o întinde:

Şi vâjâie slaba săgeată
Cu gemetul morţii deodată
Arcaşii trec repezi în cale,
Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:
Ce cânt de-ngropare lui Gelu
Şi-oştirilor sale!

Iar vuietu-n neguri pătrunde
Şi-n inima nopţii s-ascunde
Departe, şi-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se în dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.

De zece ori, iarăşi de zece,
Şi scade, şi piere, şi trece,
De data din urmă răsună
Tăcerea-mprăştiată s-adună
Şi-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.

Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vânturi bătută,
Stă-n noaptea cu neguri de pază
Lui Gelu; şi trist el aşează
Pe pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.

Iar apa la maluri se frânge
Şi cade pe spate şi plânge:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumeţie prin codru de vise

freamăt în lumină, mă bucur de viaţă
iubirea mea doineşte în codru de brazi
mereu inmugureşte cu zori de dimineaţă
nutresc la nemurirea splendorilor de azi.

în mijlocul verii dragostea se coace
e plină de rod ca merii din livadă
vastă ca lanul de grâu şi noroace
au înflorit ca macii fără de tăgadă.

aş vrea vară să fie cât anul întreg
romantismul verde să mă umple de vise
freamătul arborilor pot să-l înţeleg
vântul îi îmbrăţişează cu braţe deschise.

cu cântul ciocârliei mirean mă aleg
cu drumeţii prin vise simt fericiri admise.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să încerc

În ochii mari, frumoşi dar tulburi câteodată,
Îţi simt tristeţea, bucuria laolaltă,
Şi simt cum totul e închis în tine,
Prin zâmbet, dar şi lacrimi cu suspine.

Prin acei ochi când îmi arunci săgeţi,
Eu ştiu că supărarea-i mare,
Nu cred c-ai vrea cu ei să mă îngheţi,
Nici să fiu prins de-a morţii-nfrigurare.

De mult încerc fară izbândă,
Să îţi alung negrele gânduri
Şi ochii acum plini de lacrimi,
Să lumineze, nu să fie tulburi.

Dac-aş putea să fac ceva
Ca spiritul să-ţi mulţumească,
Să-ţi pot simţi şi altceva,
Decât mâhnirea sufletească.

Am să încerc din răsputeri,
Chiar de ar fi să-ntorc Pământul,
Cu sânge, lacrimi şi dureri,
Să schimb prezentul cu trecutul.

Căci doar atunci privirea ta
Era vioaie şi senină,
Când sufletu-ţi priveam prin ea,
Era senin, plin de lumină!

poezie de Viorel Vasilescu din Poezii (15 noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Vasilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E-n doi December

culmi domoale în văi de amintiri şi-n timpuri
săpate-n adânc de mine, fum spre cer încet ridică
zidul sufletului meu, umed de lacrimi
trist şi-n rece alb şi-n vânturi, strigă
ascult-mă!
te caut şi ard în albastru tău şi-n gânduri
ard în taciuni, ard în clipe şi rup bucăţi din viaţă
te caut în trecut, te caut în ghem trecut de aţă
ard pe cer, ca stea ce-n jos priveşte printre nouri
ard ascuns în amintiri, ard în grele doruri
ascultă-mi te rog, inima cum strigă
tu cer!
nu pune să bată niciodată vântul, ca să spulbere
amintirea mea şi gândul nimănui
nu arunca privirea, nici trecutul, nici cuvăntul
lasă-le-ncetate, lasă-le-ntre noi
iar voi!
aburi de ceţuri, nu lipiţi lutul greu de paşii mei
iar tu december, să ştii, mă bucur
ca ai venit prin ziua cea din-tâi

aştept tu stea, nestemată-n fulg de nea bătută
să vii încet din cer, albastră-albă şi te rog
să fii cu mine blândă
încet să cazi şi să oftezi văzduhuri
să-mi spui din drumul tău, poveşti din începuturi
căci pentru tine astăzi, este zi de doi
iar eu mereu te văd prin gânduri
şi-o viaţa ce-aşi dori, să fie întrupată –n noi

vino încet şi poposeşte pe-a mea frunte
acolo mă doare şi mă alină prin cuvinte
pentru că eu, mereu
te văd, spic galben de grâu rătăcit şi îndoit
te văd-n pâinea de pe masă şi-n gust mereu te simt
te văd-n macul petală ce-mi zvâcneşte-n roşu tâmplă
în muntele în faţa căruia, cerul abătut se-avantă
te văd în mine, în multe primăveri dorite
în turn de nea-n december şi-n iernile trecute
te văd...
când răscolesc printre amintiri, tu rătăcită-n gânduri
atunci când chipul tău, alb, străin şi singur
eu l-am găsit, find suflet, departe printre grinduri
acum de vrei, doresc sigur să ştii, că astăzi
pentru tine, după zi de-ntâi nu am uitat să ştii
că este ziuă de December, pentru tine doi
şi urmează doresc să ştii, şi-o zi de trei
...

poezie de Viorel Muha (decembrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum

Drag prieten care cânţi
vesel în credinţă,
fii prieten cu Isus
şi la suferinţă!
Dacă-n ceasul de temut,
vrei să fii la dreapta,
când Isus dă iar tribut,
mângâie-L cu fapta.

Dă-i acum din pâinea ta
foamea să-Şi destrame;
căci în cer în veci de veci
nu-I va mai fi foame!

Dă-I acum să bea din vas,
când e ars ce vrejul;
căci în veci de veci în cer
nu mai ai prilejul!

Dă-I acum haina ta
cât îi rupt veşmântul;
căci în cer nu-I va mai fi frig,
nu-L va bate vântul.

Dă-I acum când e bolnav
grija-nduioşată;
căci bolnav nu va mai fi
Domnul niciodată.

Ia-L în casa ta acum,
să-L aline somnul.
Azi e un sărac în drum,
dar în el e Domnul!

Azi Isus e-n mii de fraţi.
Azi îţi vrea El fapta.
Mâine toţi vom fi chemaţi.
Tu vei fi la dreapta!

Şi un glas, peste genuni,
va striga spre stele:
"Îl cunosc şi din ani buni;
şi din zile grele!"

Iată, anii trec, s-au dus.
Zilele-s ca spuma.
Fii prieten cu Isus,
nu uita, ACUMA!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine eşti tu?

În palma ta am pus amurgul, aştept să vină toamna,
Mai stai un pic cu mine, acum e frig şi pică frunza.
Dar drumul azi ai rătăcit, cad frunze-n calea ta,
Doar linişte mai simt, tăcerea-îi surdă şi doare inima.

Tristetea în suflet mi-a pătruns, cu nostalgia
Dar poate aşa îmi este scris, să te-ntâlnesc târziu,
În nopţile de dor pustii, colinzi prin visele-mi deşarte.
Cine eşti tu, aievea, eu niciodată nu voi sti.

Eu nu-ţi cunosc nici chipul, nicicând nu l-am văzut
A mâinii mângâiere nu ţi-o ştiu, sărutul nici atât.
In viaţa mea ai poposit, tu te-ai ascuns în noapte,
Stăpân pe inimă şi suflet, tu te-ai făcut pe toate.

Doar durere mi-ai adus, azi în toamnă te-ascunzi.
Mi-am pus sufletul în palma-ţi şi la mâna ta oricând.
L-ai mintit cu nepăsare, cu vorbe l-ai încântat
Cu-a mea dragoste te-ai dus, înapoi nu te-ai uitat.

Întoarce-te să-ţi ating fruntea, si în ochi să te privesc,
Ca o piatră-n al meu suflet, ai rămas iubire-n veci.
Cum să fac să-o dau afară, că mă apasă tare greu?
Patima îmi sapă-n suflet fără milă... mai visez;

Un poem îţi scriu pe suflet şi pe frunze îl aşez
Câte-un viers ce-l plâng în noapte, şi pe vânt eu ti-l trimit.
Orice-aş face nu mi-e bine, esti mereu în gândul meu.
Şi in fiecare noapte te aştept în visul meu.

Peste frunzele cu rouă, plânge toamna zgribulită,
Peste adieri de vânt, zboară sufletu-mi gemând.
O cărare pân la tine, am făcut din visul meu,
Arde amintirea-n noapte, sufletul plânge mereu.

Mi-ai furat vise din cer, le-ai împrăştiat în van
Dă-mi a nopţii îmbrăţişare, lasă-mă la tine-n gând.
Visul lasă-l să mă poarte, pe al tău braţ să mă aşez,
Praf de stele să culegem, pernă visului s-avem.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!