Glossă pentru prunc şi mamă

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor,
În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
M-ascund la sânul tău de vis, argint bătând de-acum la tâmple...
Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple...
Se sting şi stelele pe cer... Tu, o poveste dintr-un gând,
Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund.
Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Iubirea şi cuvântul sfânt ce-mi dau puteri şi rădăcină.

Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor,
În gânduri şi în vise treci - o aripă bătând în zbor.
Mi-ai primenit către amurg, tăcerea lacrimii cu stele...
Aş vrea s-alerg, să te ajung... În clopot, lacrimile mele
În valuri azi se risipesc. Te-au alungat pribege vânturi,
Iar paşii tăi sălăşluiesc pe fantomatice pământuri.
Îţi ţes poem de borangic şi-n crini îţi rostuiesc iubirea,
Pe sâni, în râuri, pe ilic, îţi încrustez nemărginirea.

În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
Când buzele mi le atingi cu palma ta... şi mă-nfior,
Când pieptul munte-i şi-n câmpii se risipeşte, mă aplec,
Şi îngenunchi... Tu, mamă, ştii! Pe ceruri limpezi te petrec.
Sunt jadul brazilor sclipind în ochii tăi, măicuţa mea
Şi-n braţe vreau să te cuprind, o clipă să te pot avea.
Dar... unde oare te-ai pierdut?! De ce-ai plecat? Poveşti de vis
Ţi-aş prinde într-un legământ... Mamă - oh, candelă, te-ai stins!

M-ascund la sânul tău de vis, argint de-acum bătând la tâmple...
Mătănii de mărgăritar, de roze şi de pietre scumpe,
Pe glezna timpului hain se lasă-n valuri de miresme.
Trec, iată, fără-a se opri cocori de voaluri de mirese!
Dac-aş putea te-aş înrăma, istorii să îţi stea în cale,
Să nu mai pleci... În drumul meu să creşti copac bătând în floare.
Dar timpul n-am să-l pot opri. Văd lacrima brăzdându-ţi faţa.
Năframa-i udă... Plâng în somn! Plouă... Ce tristă-i dimineaţa!

Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.
Să fii copil nu e uşor! Dar nici părinte alb la tâmple...
Acelaşi dor nestăpânit, aceeaşi taină,-aceeeaşi sevă,
Aceeaşi rugă,-acelaşi mit, acelaşi prunc, aceeaşi Evă.
Aceeaşi lege de "a fi" şi zborul spre înţelepciune,
Transcendental, acelaşi gând, dar şi aceeaşi plecăciune.
De-acum, un suflet pustiit s-a frânt în două emisfere
Căci prunc şi mamă rătăcesc prin lume, univers şi ere.

Se sting şi stelele pe cer, tu o poveste dintr-un gând,
În unduiri de salcie, te-apleci în rugi către pământ.
Sunt sângeri prinşi pe braţul tău, privirea-i rană care doare.
Acum că pruncul ţi-e plecat, priveşti pierdut în depărtare.
L-a cucerit pământ străin, în foame şi-a pierdut pământul,
Acolo-ai depărtării spini i-au frânt pe veacuri legământul.
Amară-i maică pâinea lui... Şi lacrima-ţi este amară,
Căci pruncul grabnic ţi-a apus, slujind de-acum în altă ţară.

Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund
Icoană pe un val de cer. "Nu mai văd bine, nu aud!"
Tu îmi răspunzi. Eu te sărutTu iarăşi plângi... Şi plâng şi eu.
Câte mătănii, câte rugi tu ai făcut spre Dumnezeu?!
De câte ori ai adormit cu mine-n gând, măicuţa mea?!
De câte ori plângeam şi eu, dorind să te mai pot vedea!
Credeam că voi veni bogat, dar ce sărac mă simt acum!
Să fiu din nou copil aş vrea... Şi timpul să-l întorc din drum!

Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Un val pe marea fremătând, pe cer, o stea diamantină.
Eşti răsăritul sângeriu, lanul cu maci, cântec de dor,
Pădurea cu înalţii brazi şi apa rece de izvor.
Eşti steagul ţării, neamul meu, crucea ce între veşnicii
Stă ca un legământ nescris. Esenţa verbului "a fi"...
Eşti, mamă, tot ce am mai sfânt, un suflet drag, eşti gândul bun...
Ştiu că în veci te voi iubi, cum ştiu că-n veci voi fii român.

Iubirea şi cuvântul sfânt, îmi dau puteri şi rădăcină,
Mă vor primi la umbra lor, de-acum, secundă de odihnă.
Vântul, arcuş de soc şi jar, îmi va cânta jalea şi dorul...
Vor plânge-n ploi, uniţi pe veci, de-acuma, mama şi feciorul,
Căci fie viaţa cât de grea, în ţară pâinea nu-i amară.
Rămâi, străin ce-ai pribegit! De-acum întoarce-te în ţară!
Şi tu eşti prunc şi ai părinţi! O mamă poate te aşteaptă!
Şi rugi şi lacrimi către sfinţi şi către Dumnezeu îndreaptă.

Iubirea şi cuvântul sfânt îmi dau puteri şi rădăcină...
Oricât ar fi de-ntunecat pământul, tu îmi eşti lumină,
Eşti nimfă, roză şi mister şi-n suflet veşnic te ascund...
Se sting şi stelele pe cer, tu - o poveste dintr-un gând.
Vezi?! De poveşti îmi este dor! De lacrimi ochiul mi se umple.
M-ascund la sânul tău de vis, argint, de-acum bătând la tâmple,
În nopţile când încă treci, iar paşii-n gânduri ţi-i măsor,
Pe mătăsoasele poteci, de alb, de pace şi de dor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru cea mai bună mamă (mama mea)

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Mai mult nu te-aş putea iubi.
E ceru-ntreg, pământul tot,
Al Domnului şi-al tău, socot...
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Pe toate ţi le-aş dărui.

Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!
Copac prin tine-nmuguresc.
Sunt ploi de flori, măicuţa mea,
Eu sunt doar pulbere de stea.
Sărut pasului tău lucirea,
Căci tu eşti mamă, fericirea.
Eşti visul, leagănul în care,
Găsi-voi veşnic alinare.

Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Eşti ceru-n care mă privesc
Boboc de crin şi lan de grâne...
Iubirea ta îmi va rămâne,
Templu gătit spre închinare,
Alai de nuntă, sărbătoare...
La tine plec genunchiul, dar,
Iubire fără de hotar.

Şi mamă, oricât mi-aş dori,
Noapte să fiu, tu ai veni
Lună să-mi fii la căpătâi.
Etern în suflet să-mi rămâi!
Tu eşti apus si răsărit,
În tine munţi s-au zămislit
Şi-n mângâieri de ape arzi
Pe sub sprâncenele de brazi.

Mai mult nu te-aş putea iubi!
Oh, mamă, tu mereu vei fii
Fântână, val, lumină, har,
Pace şi vis, cântec, amnar,
Clopot şi flacără şi dor,
Trecut, prezent şi viitor...
Şi alpha şi omega lumii...
Vad pete pravila furtunii...

E ceru-ntreg, pământul tot,
Al tău măicuţă... De-am să pot,
Poeme-n piatră voi săpa
Să fii în amintirea mea!
Şi-aş pune sufletul hotar,
Mamă, fiică să-ţi fiu iar,
Aş ţese-n chihlimbar poteci,
Cu mine-n gânduri să-ţi petreci...

Al Domnului şi-al tău, socot,
Voi fi şi eu când am să pot.
Când pregătită a pleca
Cu dragoste îţi voi urma...
Dar azi zidită-n tine, sunt
Copac cu flori, copac crescând,
Copac rodind ce-a strâns cu sârg
Atatea fructe dând în pârg.

Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii,
Eu ţie ţi le-aş dărui.
Şi râuri cu alai de peşti,
Feţi şi prinţese din poveşti...
Ţi-aş da al păsărilor tril,
Flori şi al vieţii elixir,
Comori - ciorchini în suflet prinse,
Dar toate, toate sunt doar vise.

Pe toate ţi le-aş dărui,
Căci mama pentru-ai săi copii
E neaua, pulberea de stea,
Mireasă, dans de catifea,
Fluture-n zborul către soare,
Pace, lumină şi culoare,
Mama e plaja unui trup
Şi timpu-i sapă-n val, adânc.

Pe toate ţi le-aş dărui!
Şi dealuri, munţi, păduri, câmpii.
Al Domnului şi-al tău, socot,
E ceru-ntreg, pământul tot.
Mai mult nu te-aş putea iubi
Măicuţă, oricât mi-aş dori.
Oh, nici nu ştii cât te iubesc!
Exişti! Şi deci îţi mulţumesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de îndoliere

Şi noaptea ca un vis se lasă
Pe ale timpului poteci,
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Tu înger de lumină pleci.
Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi eu sunt candelă aprinsă
Iar cerul plânge, aşa i-e vrerea...
În casă e lumina stinsă.

Şi noaptea ca un vis se lasă
Şi frunze cad la tâmpla ta.
Mă-ntorc aici! Mereu, în viaţă,
Tu ai sperat că-ţi vei vedea
Copila-n ceasul cel din urmă –
Un sprijin, căci, când vei pleca
Să-ţi fie calea mai uşoară...
Oh, iartă-mă, măicuţa mea!

Pe ale timpului poteci,
Ades de dor răpusă,
Să mă revezi măicuţă-ncerci,
Dar eu de gânduri dusă,
Adorm şi te visez cum treci -
O umbră la fereastră,
Venind din somnul tău de veci,
Măicuţă prea frumoasă.

Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă,
Din lumi îndepărtate,
Văd poza ta aici rămasă...
De dincolo de moarte,
Pică o lacrimă din cer
Şi-un înger se revarsă
Precum o clipă de mister,
Măicuţă, peste casă.

Tu înger de lumină pleci
Cu stelele deodată.
Ca tine, mamă,-n lume-s zeci...
Greşit-am? Tu mă iartă!
N-am fost cu tine când te-ai dus
Clepsidră ruptă-n două.
O boală cruntă te-a răpus...
Eu plâng cu stropi de rouă.

Se-nfruptă cu lumini tăcerea
Şi-n noapte-i mare jale,
Nu-ţi mai simt, mamă, mângâierea,
Azi sufletul mă doare.
Suspin, dar totu-i în zadar,
Îţi pun o lumânare,
Mormântu-i rece iar şi iar...
Doar tu ştii cum se moare.

Şi eu sunt candelă aprinsă
Şi lumea-i un pustiu,
Străină-s mamă şi sunt tristă
Şi-atâta-i de târziu!
Oh, îngenunchi în rugi de jar,
Dă timpul înapoi!
Îţi las ofrande la altar...
Din ochi cad rugi de ploi...

Şi cerul plânge, aşa i-e vrerea,
Clopotniţa răsună,
Răsună-n suflete durerea...
"Măicuţă, noapte bună!"
De-acum veghezi tristeţea mea
Şi vântul suflă-a jale,
Măicuţă dragă, vei pleca
Spre dincolo de zare.

În casă e lumina stinsă...
Te-aşezi în palma mea
Şi plângi şi tu! Şi tu eşti tristă!
Singurătatea-i grea.
E cerul plub, e pleoapă cerul
Şi doliul se revarsă
Pe cer măicuţă... şi în gând...
Tu nu mai eşti acasă.

În casă e lumina stinsă
Şi cerul plânge,-aşa i-e vrerea
Şi ceru-i candelă aprinsă,
Se-nfruptă cu lumini tăcerea.
Tu înger de lumină pleci...
Mă-ntorc de dor, mă-ntorc acasă
Pe ale timpului poteci
Şi noaptea ca un vis se lasă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cei mai buni părinţi

Vezi?! Te simt în grădină... Urma paşilor tăi
Îmi alungă durerea de a fi prea departe...
Sunt aici lacrimi multe, sunt tristeţi şi nevoi,
Iar în mine se-ascunde, veşnic, teama de noapte.

Vin cu lacrimi spre tine... Pe copac, scrijelit,
Anii tăi, în brăţări, strălucesc de lumină...
Stau pe scaun plângând şi m-ascund în zenit
Şi te caut în lume printre strângeri de mână.

Parcă văd printre lacrimi, oh, imaginea ta...
Printre jerbe de stele îţi văd zâmbetul cast,
O, tăicuţule drag, eşti în inima mea...
Este tot ce în gânduri, zi de zi mi-a rămas.

Eşti un gol risipit, lacrimând... şi stingher...
Tu, tăicuţule drag, eşti atât de departe...
Umbra chipului tău mă aşteaptă în prag
Şi hotarul vieţii pentru-un timp ne desparte.

Eşti o geană de vis... un apus... Răsărit
Altei lumi de lumini, strălucind de chemare...
Eşti cu mama mereu... eşti aşa fericit,
Însă liniştea voastră azi în suflet mă doare.

Aş pluti către voi... Paşii mei construiesc
Piramide de fapte... Dar prezentul mă cheamă.
Doar pe ei îi mai am... Şi pe voi vă iubesc
Şi vă caut în gânduri, dragii mei tată, mamă!

Îmi lipsiţi repetat... Pentru voi m-am născut...
Drumul meu pentru voi a avut strălucire...
Cum era şi firesc, într-o zi v-am pierdut,
Dar vă am ca un vis în aceeaşi iubire.

Mulţumesc, tatăl meu! Cât de mult v-am iubit!
Mulţumesc, mama mea! Mama mea minunată!
Mulţumesc, dragii mei! Mulţumesc înzecit!
Mulţumesc, dragii mei! Mulţumesc, mamă, tată!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iloriană

Iloriene, lumea se împarte
În viaţă, în iubire şi în moarte,
În viers şi cânt, istorii şi lumină,
În taină, în durere şi în tină.
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Înger pe ceruri rătăcind în vers,
Nectar din stele-n noapte ai cules.

Iloriene, lumea se împarte
În lupta pentru viaţă şi în moarte.
Tu ai călcat în medii de lumină
Şi ai găsit în poezie tihnă...
Tu ai luptat cu boala şi durerea
Şi ai găsit în versuri mângâierea.
Mormântul ti-este gol de tine azi,
Căci versu-ţi este cumpănă de brazi.

În viers şi cânt, istorii şi lumină,
Îmbujorat de voal de crinolină,
Precum un clopot ţi-a vuit nuntirea –
Te-a înfiat etern nemărginirea.
Şi-ţi curg la cruce flori de liliac,
Din plânsul cast, din neamul geto-dac.
Sărut de rouă peste sângeri – ploi –
De tine azi, suntem în suflet goi.

În viaţă, în iubire şi în moarte
Te-ai întrupat. Şi-acum, sobor de şoapte,
Vibrezi în suflet – un izvor de viaţă
Şi-n râuri lacrimi curg, tot curg pe faţă.
Ni-i sărăcit şi sufletul! Din vers,
Nectar de fericire am cules.
Tu i lăsat în noi, în fiecare,
O floare-nmugurind... o sărbătoare.

În taină, în durere şi în tină,
Luceafăr eşti, eşti vers, poem, lumină.
Prin tine suie, înger, răsăritul,
Tu eşti izvorul şi nemărginitul,
Speranţa şi istoria iubirii
De semeni... Tu eşti calea fericirii,
Tu-nmugureşti în noi, din neuitare,
Apusul, doar prin ochiul tău ne doare.

Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte...
Plecarea-ţi doare... plâng de dor în noapte,
E Vâlcea-n doliu, lacrimă-i pământul,
Căci ţi-ai călcat prin moarte jurământul.
Când ne vorbeai de-o bucurie simplă,
Un înger ne-atingea cu o aripă
Scăldată-n rouă, -n lacrimă de stele...
De ce-ai plecat de printre noi, vâlcene?!

Ţi-e sufletul amnar şi libertate.
Azi poposesc din gândurile toate
Şi te culeg din mine ca pe-o floare.
Tu nu poţi ştii vreodată cum se moare!
Trăieşti prin noi poveste şi poem
Şi te aşezi pe crucea ta de lemn,
Pictezi lumina-n pulbere de stele
Şi plângi prin noi de-acum, Iloriene.

Îngeri pe ceruri, rătăcind în vers,
Avem de-acum acelaşi univers...
Tu eşti Luceafăr, eu sunt un quasar,
Suntem mereu împodobiţi cu har,
Tu eşti o stea, te-ai frânt din Duhul Sfânt,
Eu încă-mi duc osânda pe pământ,
Eu lacrimă-s, tu un ocean de stele,
Cicatrizând sălbatica-mi durere.

Nectar din stele-n noapte ai cules...
Cât noi aici ne bucurăm de vers
Tu plângi în cer şi rătăceşti în zare
Sub clopotul de nerostită jale.
Întoarce-te pe pământene căi!
Iloriene, vino iar la noi!
Precum Iisus pe moarte ai călcat,
Dar azi, în taină, oh, te-ai depărtat...

Nectar din stele-n noapte ai cules
Înger, pe ceruri, rătăcind în vers.
Ţi-e sufletul amnar şi libertate,
Ţi-e vocea clopot, dangătul de şoapte,
În taină, în durere şi în tină,
În viers şi cânt, istorii şi lumină.
În viaţă, în iubire şi în moarte
Iloriene, lumea se împarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mamă! Alfabetul vieţii mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viaţă.
Şi ne creşti, cum doar tu ştii,
Cu iubire şi dulceaţă!
Tu îmi eşti iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu eşti cartea vieţii mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Şi acum tu, unde eşti?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuţă,
Ca şi la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinţi şi casa părintească!
Viaţa ni-i scurtă şi ştiu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Şi mai ştiu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Aşa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ şi-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Şi nutrim speranţa regăsirii ce ne întinereşte,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire pentru mama

Mamă, vin la crucea ta c-o floare!
Lacrimi curg din cer... Sub nori de pleoape,
Sufletul mi-e plin de întristare...
S-a trezit în mine-atâta noapte...

Mamă, vin acum din nou la tine
Şi te-mbrăţişez cu gând curat...
Mi-amintesc şi eu... vorbeam cu tine,
Iar apoi dezastru s-a-ntâmplat.

Vin la capul tău c-o lumânare...
Eu – lumina sufletului tău,
Mamă scumpă, sufletul mă doare,
Fără tine, mamă, mi-este greu.

Crucea ta, la colţul casei noastre,
E povara morţii tale, mamă!
Tu veghezi tăcut iubirii sacre
Destrămată-n muguri de aramă.

Mamă, casa parcă-i mai străină...
Nu mai ştiu, a noastră-i sau a ta?!
Mai trăiesc doar umbre-n ea, măicuţă,
Căci de-acum, în vis te vom avea.

Ică ţi-a lăsat un semn pe cruce...
Câte, mamă, ai fi vrut să-i spui!
De iubirea ce i-o porţi în gânduri,
Fiindcă e feciorul tău dintâi.

Ţi-a adus în dar o nepoţică
O iubeai, ca şi pe noi, măicuţă,
Ai murit în suflet cu-ntristarea...
O, măicuţă, mama mea cea plânsă!

Magda, soaţa lui, precum o fiică
Te-a încununat cu lacrimi, mamă...
Ai murit, Neta era departe...
A venit în lacrimi, la pomană...

Cătălin şi Daria, alături,
Plânsul peste umeri l-au purtat...
Dana şi Ionel, cu tine-n suflet,
Mamă scumpă,-n gânduri te-au urmat,

Ţi-ai dorit ca el să-ţi cânte! Iată,
O dorinţă ţi s-a împlinit...
Au şi ei, da, au şi ei o fată,
Mamă... şi pe tine te-au iubit!

Ai crescut-o ca întâi născută,
Ea te-a dus pe braţe la mormânt,
Oh, iubirea asta nu se uită!
Nu se uită sufletul tău blând!

Fiica mea, Alexa, îţi deschide
Poarta vieţii-n fiecare noapte...
Te-a visat! I-ai spus să stea alături
Celor ce tu i-ai lăsat departe.

I-ai spus, mamă, că îţi este bine,
Şi să nu mai plângem... tu veghezi
Din adânc de ceruri, în iubire,
Cu iubire să ne-ncununezi.

Ca-ntr-un stup, albinele, măicuţă,
Pruncii-ai strâns, nepoţi, prieteni, fraţi,
Sufletul ţi-e, luminând iubire,
Dar cu toţii suntem înlăcrămaţi...

Mamă, ai fi vrut să-mi joci la nuntă,
Când credeam şi eu în fericire...
Dar măicuţă, viaţa ţi-a fost scurtă,
N-ai avut această împlinire...

Plâng şi eu, deasupra plânge cerul!
Te desparţi de noi şi pleci uşor.
Azi te-nalţi, te-nalţi spre mântuire,
Mamă! Şi pe noi ne laşi cu dor...

Te-ai născut un fluture de-o clipă
Şi ţi-ai luat adio de la noi...
Dar te vom purta în gând, mămică!
Ne-ai lăsat în suflet trişti şi goi...
Căci eşti acelaşi înger de lumină
Care-ai plecat cu noi când am plecat,
În chip alb de fluture de noapte,
Sau cel care pe noi s-a aşezat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai dus, tăicuţă

Te-ai dus, tăicuţă, oh, te-ai dus departe
Şi-n nemişcare morţii rătăceşti,
De-acum o veşnicie ne desparte,
Căci printre noi, de astăzi nu mai eşti.

Te-ascunzi în somnul fără de trezire,
Pe aşternut de lacrimi şi de flori,
De astăzi, tată, eşti nemărginire,
Plâns de durere, lacrimi de ninsori...

Te-ascunzi în anotimpuri fără nume
Şi-n vise treci să ne mai mângâi gândul,
Eşti înger azi, între pământ şi lume...
Te-ascunde în abis, sub cruci, mormântul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa celor plecaţi din ţară

E greu printre străini şi după bani...
Aleargă pruncii ani... şi ani... şi ani!
Nu ştiu c-atunci când au îndeajuns
Li-i tinereţea tulnic de apus.
Nu cred la timp, că pâinea e amară
Când n-o împarţi cu cei rămaşi în ţară.
Oh, biet român străin, n-ai mângâiere,
Nici părintescul sfat n-ai cui îl cere!

E greu printre străini şi după bani...
Chip lăcrimat, de-acum mama şi tata
Sunt doar un nume într-un cimitir.
Zadarnic rugi şi lacrimi, jale... Gata!
Ai strâns spre a avea atâtea vieţi,
Dar i-ai pierdut pe cei ce ţi-au fost scut
Şi ai pierdut iubirea şi în vânt
Ai aruncat atâtea tinereţi...

Aleargă pruncii ani... şi ani... şi ani...
Caută o speranţă-n ţări străine.
Pleacă părinţi, ori soţi, ori prunci orfani
Nutrind speranţa de-a le fi mai bine.
Li-i pasul greu şi ochiu-nlăcrimat
Şi-ar vrea lângă cei dragi să stea, în ţară,
Dar crunta sărăcie l-a mânat
Spre-a câştiga o pâine mai amară.

Nu ştiu c-atunci când au îndeajuns
E prea târziu... poteca-i neplivită,
Tristeţea-n dulcea casă a pătruns
Şi mama e bătrână şi cernită.
Oh, latră câinii un copil străin!
Şi lacătul e ruginit la poartă...
"- Al cui eşti, maică?! Nici nu te mai ştim!"
"-Sunt eu, Ion, feciorul vostru, tată!"

Li-i tinereţea tulnic de apus...
Cenuşă risipită pe ogoare...
Văd cocoşat şi printre brazi ascuns
Biserica din sat şi Dealul Mare.
Şi îngenunchi, pământul să-mi sărut,
Căci rădăcinii vreau să-mi cer iertare.
Un şerpuielnic drum, ades bătut,
Îmi iese înca în întâmpinare.

Nu cred la timp că pâinea e amară...
Neghina avuţiei a-ncolţit,
Gonind ‘ceşti dragi români în altă ţară.
Român cu nemurirea înfrăţit,
Fii vultur demn! Şi frânge lanţul urii!
Etern urmaş de dac şi de roman
Şi înfrăţeşte-ţi braţul cu romanii!
Trăieşte-ţi viaţa liniştit şi calm!

Când n-o împarţi cu cei rămaşi în ţară
Fărâma de lumină strânsă-n sân,
Ţi-e viaţa pită neagră şi amară
Şi n-ai în piept un suflet de român.
Pe harta României trece-ţi paşii!
Îţi simţi străbunii-n lacrimi?! I-ai uitat?!
Cui ai lăsat părinţii şi urmaşii?
În alte ţări, de ce... de ce-ai plecat?!

Oh, biet român străin, n-ai mângâiere!
Ţi-e sete iar de tot ce ai lăsat...
Pe cerul altor ţări sunt alte stele.
Tu cerul ţării tale l-ai uitat?!
În ochi îţi joacă-n lacrimi tricolorul...
Întoarce-te, român, în ţara ta!
Te-aşteapta azi biserica, ogorul,
Tătucul bun şi tristă, mama ta...

Nici părintescul sfat n-ai cui îl cere...
Te-ntoarce iar la neamul tău cel sfânt!
Aici ai casă, pace, mângâiere
Şi ape limpezi. Pe acest pământ,
Cu boii-n jug, cu plugul ori cu grapa,
Strămoşii tăi însămânţau iubire,
Dar tu, române, ai trăit degeaba,
Uitând că eşti fecior de Românie.

Nici părintescul sfat n-ai cui îl cere...
Oh, biet român străin, n-ai mângâiere.
Când n-o împarţi cu cei rămaşi în ţară
Şi pâinea ce-o mănânci e mai amară.
...............................................................
Li-i tinereţea tulnic de apus
Şi chiar şi-atunci când au îndeajuns
Aleargă pruncii ani... şi ani... şi ani.
E greu printre străini şi după bani!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie pentru Mimi Boroianu

Eu simt puterea grâului ţâşnind
Din trupul tău... Eşti înger de lumină
În nopţile cu lună strălucind...
Pe fruntea-ţi, nimb de pace... Se adună

La tâmple partitură din florile de tei...
Vioară ţi-e menirea de-a cuvânta iubirea.
Arcuş ţi-e braţul, Mimi şi cântec pentru cei
Care-ţi pătrund în suflet... A ta-i nemărginirea!

Privirea-i schit pe cerul din care-ai răsărit
Un mac de pământească şi fragedă chemare.
Tu, înger de lumină, un vis ai împlinit
Şi-n viaţa fiecărui, rămâi o sărbătoare.

La ceas de sărbătoare iubire să-mplineşti!
Prinos de fericire în rugi şi împlinire!
Mereu cu-acelaşi suflet şi gând, să primeneşti
Durerea pământească, spre marea fericire!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Ţi-ar închina poeţi, poeme, mii şi sute...
Dar sufletu-ţi de mamă, o rugă vrea s-asculte,
O voce vrea s-audă, în suflet îngropată...
"Mi-e dor de tine, mamă! Stai! Nu pleca! M-aşteaptă!"

Spre tine duce dorul, în evantai de stele,
Un evantai de gânduri... Eşti înger vieţii mele!
Se-nalţă din privire lumini în stol de lacrimi...
Pleoapa-mi e doar o umbră... Tu-n umbra ei te clatini...

Din depărtarea aspră mă-ntorc... Te port icoană,
În suflet, din pruncie, căci dragostea de mamă
E legea ce te prinde în vraja existenţei,
E dulce mângâiere, e roua dimineţii...

Oh, cât eşti de frumoasă, măicuţa mea, şti bine!
Ninsori s-au prins în păru-ţi bătătorit de timp.
În suflet port un suflet... Rămâi, râmâi cu mine!
Rămâi măcar o clipă, să-ţi spun cât te-am iubit!

Rămâi să-ţi sprijini paşii spre diincolo,-n tăcere,
De braţul meu... şi-n paşii-ţi, n-ai să mai simţi durere...
Mi-aplec genunchii mamă şi simt... mă pierd cu firea...
Am rătăcit în lume... şi crudă-i omenirea!

Acum tu pleci departe... Te vei întoarce-n vise
Şi vei găsi-n odaie luminile aprinse...
Pe scaun, lângă sobă, plâng eu, cu capu-n palme...
Nimic nu-i mai puternic ca dragostea de mame.

În candelă mai arde o flacără firavă...
Oare ţi-am spus, măicuţă, vreodată, că mi-eşti dragă?!
Acu ce rost mai are?! Mă mai auzi tu oare?!
Mă-ntorc în timp cu gândul şi vreau să-mi cer iertare...

Acum tu pleci departe... Mă tem că te voi pierde!
Un licăr de speranţă în suflet se mai vede...
Un licăr de speranţă... Nu-ţi alunga feciorul!...
În gânduri lasă-i umbra... în suflet lasă-i dorul!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa trecerii

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii,
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii
În lumi de taină, vise şi poveşti.
O lacrimă şi devenim istorii,
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Ce spre-a se strânge, n-au avut vreo culpă.

Trec sărbători, trec clipe şi iluzii...
Dar nu vedeţi că timpu-i trecător?!
Acum sunt lauri prinşi pe cerul frunţii,
Acum alunecăm spre viitor.
Şi în clepsidră veşnic ning secunde,
Ne naştem repetat spre a muri.
Când pleaopele ne sunt de lacrimi ude
Ni-i gândul şi speranţa la copii.

Se derulează-n ritmuri nebuneşti
Cu iz tomnatic, vieţi şi osanale.
Oh, om, în rugi, etern ai să trăieşti,
Rodind pământul vieţii viitoare.
Ca într-u carusel te risipeşti
Şi trup de lut şi suflet de lumină,
Dar rod vei fii. Mereu ai să rodeşti,
Mustind copac cu flori din rădăcină.

Îmbătrânim, ne-nmormântează pruncii,
Cenuşa strămoşască respirăm,
De-acum suntem o candelă sub nucii,
Sub care, vis de seară, ne-nălţăm.
Ne-am irosit şi lacrima şi gândul,
La tâmple cu ninsori ne-am avântat,
Prin timpuri noi am străbătut pământul
Şi mult mai trişti şi singuri am plecat.

În lumi de taină, vise şi poveşti,
Ne adâncim. De-acum trecute-s toate.
Străini, batem la poarta cetăţii îngereşti
Şi-n noi e-ntinăciune şi e noapte.
Ni-i sufletul de ceară, avem un singur gând,
Cei dragi, aproape fie în clipa cea din urmă,
În lacrimi să ne ducă spre ultimul mormânt,
Să lase-n urmă-o floare şi-un sărutat de mână.

O lacrimă şi devenim istorii...
Aşa e scris în legile cereşti...
Şi în adâncuri se surupă zorii
Spre a-nvăţa să mori ori să trăieşti.
Trădează lacrimi cerul şi-n oglindă
Se nasc deodată-atâtea flăcăcări vii.
În plase de lumină vor să prindă
Întâiul dans de flori de păpădii.

De noi osoaru-i plin şi se surupă,
Precum un tulnic vocile vuiesc.
Din ochii goi durerea o alungă
Şi umbre reci în noi se prelungesc.
Am scormonit zadarnic în clepsidră
Şi-n lume parcă iar s-a-ntunecat.
Câmpia bătrâneţii e aridă
Şi înger printre îngeri am plecat.

Deasupra ploi de lacrimi cad din norii
Împarfumaţi cu smirnă. Liliac
Şi lacrimi, azi, încununează zorii,
Iar eu privesc, îngenuchez şi tac...
Mă dor genunchii,-n rugi găsesc lumina
Şi-aştept prologul sfintei sărbători,
Ca-n gând şi-n suflet să-mi pătrundă tihna
Să-mi port tăcerea morţii printre flori.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Spre a călca cu paşii prin ninsori,
Mi-am lăsat trupul iarăşi să se rupă
Născându-mă o flacără în zori.
De-acum sunt stea şi lacrimă deodată,
Altar la care îngeri sau oprit
Să-mi liniştească pleoapa-ndoliată.
Sculptată-n stâncă-s, însă n-am murit.

Ce spre-a se strânge n-au avut vreo culpă...
Deasupra ploi de lacrimi cad din norii...
De noi osoaru-i plin şi se surupă,
O lacrimă şi deveni istorii.
În lumi de taină, vise şi poveşti,
Îmbătrânim. Ne-nmormântează pruncii...
Se derulează-n ritmuri nebuneşti,
Trec sărbători, trec clipe şi iluzii.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Sfintele Paşti

S-au scuturat de floare caişii
Şi lumea toată-i vis şi cânt,
Sub umbra ochilor albaştrii,
În ploaie, cad către pământ.
Plâng ploi de frunze-n fapt de seară,
Sunt, Doame, doar un ram plăpând,
Mă nasc întru căinţă vară...
Sunt fluture! Şi taină sunt...

S-au scuturat de floare caişii
Iisuse blând, te-aştept să vii,
La umbra ochilor albaştrii
În plâns recad în nopţi târzii.
Mi-aleargă pruncii iar la tâmple,
Iisuse blând, Iisuse bun,
De Tine lumea iar se umple
Şi vine Paştele acum...

Şi lumea toată-i numai cânt...
Şi lumea toată-i floare, vis,
Noi suntem doar un gol mormânt,
Tu, poarta care s-a deschis.
Azi alergăm la crucea Ta
Şi-n dulci îngenuncheri picăm,
Căci, vezi, am învăţat ceva:
Să ne iubim şi să iertăm.

Sub umbra ochilor albaştrii
Cad flori din ramură de stea
Şi-n ceruri se întorc sihaştrii.
Trec cerşetori prin viaţa mea...
Oh, Ţie, Doamne, ne supunem,
Prin fapte bune îţi slujim,
Nădejdea-n Tine noi o punem,
Căci numai astfel biruim.

În ploaie cad, către pământ,
Iubirile de Dumnezeu,
Trec îngerii şi Duhul Sfânt
În noaptea mea, în gândul meu.
Ducem păcate spre mormânt,
Poveri şi chinuitul trup...
Diavol împătimit, azi pleci
Călcând sfios spre Raiul scump.

Plâng ploi de frunze-n fapt de seară.
Prin spovedanii sunt iertat,
Greşala fiinţei mi-i amară,
Amar al inimii păcat.
Trec, râu de nesfârşite vicii,
Dar poticnit, mă-ntorc din drum.
Dă-mi Doamne, tainice suplicii!
Iartă-mi greşelile de-acum!

Sunt, Doamne, doar un ram plăpând,
O candelă arzând mocnit...
Cu toţii-avem acelaşi gând,
Dar drumul, câţi n-am rătăcit?!
Îngenunchem – altar de rugi,
Dar repetat, nedrept, greşim,
Căci suntem nesupuse cruci
Şi timpul vieţii-l irosim.

Mă nasc întru căinţă, vară.
Transcend de-acum spre Dumnezeu.
Cât mi-a fost viaţa de amară!
Şi drumul cât a fost de greu...
Te chem în lumea mea, Iisuse,
Vreau lacrima-mi să-ţi fie mir!
Ştergem veninul de pe buze,
Din suflet şi din gând! Amin!

Sunt fluture şi taină sunt
Caut candoarea lumii Tale,
Zadarnic om pe-acest pământ
Fără de rugi şi închinare.
Oh, în zadar aş fi altar,
De-ar fierbe-n mine neputinţa
De a mă naşte an de an
Prin Tine, eu, cu toată fiinţa.

Sunt fluture şi taină sunt,
Mă nasc întru căinţă vară.
Sunt Doame, doar un ram plăpând,
Plând ploi de frunze-n fapt de seară...
În ploaie cad către pământ,
Sub umbra ochilor albaştrii
Şi lumea toată-i vis şi cânt.
s-au scuturat de floare caişii...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafăr blând...

cât a trecut, mult sau puţin,
dar eşti aici şi te simţim,
eşti printre frunze, eşti în iarnă,
eşti o dorinţă care cheamă

de sus din cer cobori lumină
şi-acum ne e raza divină
şi-n noapte eşti Luceafăr blând,
ne mângâi cu un vers, pe rând

te doare totul pe pământ,
pământul României Sfânt,
priveşti plângând din ochii tăi,
te dor de-atâţia derbedei

îi vezi câţi sunt, sunt încă mulţi,
sunt mulţi şi cei ce sunt desculţi,
doar tu îi mângâi când şi când,
cu poezia ta vorbind

ţi-s versurile toate actuale,
nu s-a schimbat nimic şi cât te doare,
dar vreau să ştii că cei români,
citesc ce-ai scris şi tu i-aduni

ştiu foarte mulţi cum sună doina,
când te citesc le-aduci odihna
şi îi trezeşti să se gândească,
la ţara noastră românească

cât a trecut, puţin sau mult,
dar şi-astăzi eşti în noi un cult,
un cult ce nu se dă bătut
şi cultul tău ne este scut

ţi-am îngrijit teiul cu flori,
venim la el de-atâtea ori,
aici la umbra lui de-acum,
te recitim, poet român

te rechemăm şi-n seri, şi-n nopţi
şi când oftăm la câte porţi,
unde ne chemi iubirile,
citindu-ţi poeziile

Luceafăr blând, Luceafăr drag,
cum străluceşti la noi pe prag,
cum te iubeşte România,
cu toată inima, cu toată glia.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de înmormântare

Eşti atâta de departe!
Timpul trece, zi şi noapte...
În clepsidră risipite,
Trec aducerile-aminte.
Nu-ţi mai aminteşti, copile,
Nici de fraţi şi nici de mine.
În chilia mea, deodată,
Singură-s şi-nlăcrimată.

Eşti atâta de departe!
Lacrimile mele, toate
Şi năframa, doliul, plânsul,
De când ţi-a plecat tăicuţul,
Sunt măicuţă, într-o ladă,
Să le ai când vei veni.
Vezi, că lacătul din poartă,
La Maria e, să ştii!

Timpul trece zi şi noapte,
Tu ai rostul tău, măicuţă,
Plâng de-un timp, sperând că poate
Sub a bradului crenguţă,
Umbra pasului meu, încă,
Va rămâne pe pământ,
Ca o ultima avere,
Fiindcă n-am să-ţi scriu vreun rând.

În clepsidră risipite,
Cad ca nişte cruci de piatră
Gânduri, lacrimi... amintirea
Despre mamă, despre tată.
Dor de dorurile toate
Clopotele. Îngeri trec
Valuri peste timp, copile.
Ca pe tine le petrec...

Trec aducerile-aminte...
Vei veni la parastas?!
A fost ultima dorinţă
Mamă, care mi-a rămas...
Nu-mi împodobiţi mormântul!
Iarbă verde vreau să crească
Trupul meu, umbrind pământul.
Doar aşa voi fi acasă.

Nu-ţi mai aminteşti copile!
Varsă-o lacrimă străinii...
Ei aprind câte-o lumină...
Pită-mi coc, plângând, vecinii.
Şi-amintesc că tremurândă
Mi-era mana... Că am dat
Şi eu bunilor lor, maică,
Când şi ei au înnoptat.

Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti... Bogat
Poţi să fii, să-ţi fie bine...
Tu de-acasă ai plecat!
Rod de lacrimă străbună
Curge-n ţarină şi-n vin,
Tu te-ai dus orfan în lume,
Scormonind pământ străin...

În chilia mea, deodată,
Paşi aud... sau mi se pare.
Văd o umbră la fereastră...
Mă închin... Ce este oare?!
-" Cine eşti?! întreb aiurea.
Ce aud?!"
- "Sunt eu, măicuţă!"
"Plâng şi lacrimile mele
Curg şiroi pe ochi, Lenuţă!

Singură-s şi-nlăcrimată...
Nu ştiu, vis e, ori aşa,
E vreun gând... Scârţâie uşa!
Intră-n casă cineva.
- Cine eşti?! Că nu văd bine!"
- "Biata mea măicuţă,-s eu!
Am venit din ţări străine
Şi am plâns de dorul tău."

Singură-s şi-nlăcrimată,
În chilia mea, deodată.
Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti, copile!
Trec aducerile-aminte,
În clepsidră, risipite
Timpul trece zi şi noapte...
Eşti atâta de departe!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

(scrisoare din lacrimi de înmormântare)

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii – o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul meu (Pentru fiul meu, Eduard)

Aseară ai dormit cu mine,
Odorul meu cel scump şi sfânt,
Din tot ce am, etern pe tine,
Eu te iubesc pe-acest pământ!

Mai mult de toate, eu sunt mamă
Şi am să-ţi vin mereu în vis,
Adâncul inimii te cheamă
Şi-n versul care-acum l-am scris.

Şi te veghez îndeaproape,
Copilul meu, ce suflet blând!
Lumina sfântă să se-adape
Întotdeauna-n al tău gând.

Tu, pentru mine eşti iubirea
Nemărginită pe pământ
Şi-a stelelor mi-eşti strălucirea
Cu chipul tău, de veşnic sfânt!

Şi te ador dintotdeauna,
Chiar dinainte de a fi
Pe cer, deasupra, însăşi luna
Regină-n multe poezii.

Tu, fiul meu, frumoasa-mi cale,
Cu chip de înger minunat,
În lacrimi mi-ai pus alinare
Şi-n gândul meu eşti împărat!

Îţi doresc viaţa în lumină
Cu stele-aprinse în priviri
Şi-o rază-a soarelui senină
Să-ţi fie-n suflet, în iubiri.

Şi-ntotdeauna să fii dulce,
Aşa cum eu te văd mereu
Căci cerul însăşi te conduce
Cu orice pas la Dumnezeu.

poezie de Violeta Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ninsorilor la tâmple

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz.
Sub pleoape curge lacrimă de sânge
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz.
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele de blânde flori de măr
Şi sufletul de floare ni se umple,
De lacrimă, de stele şi de dor.

Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge
Şi umbra revărsată spre apus.
Întunecarea tot mai tare strânge,
Iar cerul se surupă-n ploi de plâns.
Furtuni se nasc, se risipesc cu jale,
Amnar în noi se-aprinde repetat...
Voi mai lăsaţi ofrandă la altare,
Precum strămoşii voştri au lăsat!

Uitatul cer, sălbatic şi turcoaz,
Deschis e parcă-n două emisfere
Şi s-au născut oceane pe obraz
Şi lumea-i împărţită-n două ere.
E noaptea, o ispită pentru noi
Şi ziua-i o oglindă-n care drama
Erupe şi se scurge-n ochii goi,
Etern unindu-şi cu tăcerea, teama.

Sub pleoape curge lacrim de sânge
Şi în adâncuri jaru-a încolţit,
Tăcerea strigă şi durerea plânge...
Copac în floare, am îmbătrânit!
Sunt tâmplele-mpietrite sub ninsoare,
Furtuni, de-acum, în suflet răscolesc...
Tăcerea strigă durerea doare,
Cei mulţi, cei dragi, de-acum mă ocolesc.

Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz...
Lumina în adânc se risipeşte,
Trec ca un vis, talaz lângă talaz
Şi alt ocean de valuri se clădeşte.
Brăţări de alge glezna mi-o cuprind,
Smaralde vii, pe coapsele tăcerii,
Ca o epavă, veşnic strălucind,
Înseninează noaptea învierii.

Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple
Poemele tomnatice şi gri.
Bătrânii – vis şi cânt şi pietre scumpe,
Cuminte,-n tihnă, se vor risipi.
Trec mesageri, spre-a noastre frontiere
Şi nu se vor întoarce înapoi,
Lăsând în urmă clipe pasagere,
Cenuşa morţii şi-un concert de ploi.

Poemele de blânde flori de măr
Se sting tăcut în candela aprinsă.
O veşnicie mi-a apus în păr
Şi tâmpla de iubiri îmi este ninsă.
Sobor de stele în brăţări de vis
Mi s-au ascuns în suflet şi-n privire,
Căci de tristeţe, candela s-a stins.
Eu voi pleca, trecând prin nemurire...

Şi sufletul de floare mi se umple...
Un înger va zbura, iar visul meu,
Ca un gheţar, se va opri la tâmple,
Eu voi dormi, eu voi dormi mereu...
Pe braţe îmi vor creşte trandafirii
Şi îngeri se vor naşte în apus,
Aş da un ultimatum fericirii,
Dar fericirea-n suflet mi-a pătruns.

De lacrimă, de stele şi de dor,
Mă simt mai sus c-o treaptă peste lume.
De-acum sunt râu de miere curgător,
Poate-s necunoscutul fără nume.
De-acum "în vaduri ape repezi curg"
Şi Labiş este toc în călimară.
E viaţa o iubire în amurg...
Singurătatea a-nceput să doară!

De lacrimă, de stele şi de dor
Şi sufletul de floare ni se umple,
Poemele de blânde flori de măr...
Ne plâng castanii şi ne cad la tâmple.
Şi lacrimi de ninsoare-s pe obraz,
Sub pleoape curge lacrimă de sânge.
Uitatul cer sălbatic şi turcoaz...
Se roagă pomii-n tânguiri şi plânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa părinţilor celor de dincolo

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate,
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte.
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În universuri se împarte, se-ndepărtează şi se-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Eu braţele copilăriei, spre tine, mamă, le întind.

Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine,
Izvor din alte universuri, unde nu-i timp, nici clipa doare,
Acolo unde sunt doar îngeri şi viaţa-n veci îţi aparţine,
Acolo unde-i doar lumină şi niciodată nu se moare.
Acolo-s sufocate umbre şi alungirea clipei trece
Balsam, prin erele solare, când din fotoni ne întrupăm,
Acolo, liberi, îngeri zboară şi nimeni zborul nu le-ntrece,
Iar noi ne plângem putregaiul în care veşnic ne scăldăm.

Ocean de stele peste care trec lotci, de-un timp îndoliate
Închide geana spre apusul ce peşti de aur a închis
Şi mor în neguri mii de vise... Şi visele-s de-acum deşarte,
Nu mai există fericire... Lumina flăcării s-a stins.
Pe plaja astăzi numai sânge, înlănţuită-n alge reci
Se risipeşte-n umbre stanii un albatros înlăcrimat,
Tu, învierilor regină, cu paşii-ţi de tăcere treci,
Iar eu, o plajă de păcate, din somnul morţii m-am sculat.

Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine,
Osândă-a noastră suferinţă, clopot zbătându-se în piept,
Icoană-n suflet îmi zâmbeşte şi voal din cetele divine
În falduri moi se-aşează-n gânduri şi-mi dau putere să te-aştept.
Oh, sărut mâna, dragă tată, în tine gândul mi-e zidit
Şi-nmuguresc copac pe ceruri, mereu la sânul tău ivit.
mi-e somnul greu şi-n vise iarăşi icoana ta s-a zămislit,
Oh, sărut mâna, dragă tată, oh, nici nu ştii cât te-am iubit.

Şi timpul parcă se opreşte, iată, tăcut te-ntorci din drum
Şi stelele se sting în noapte şi lacrimi cad lângă fereastră,
Te chem, mi-e dor de tine, tată şi plâng şi singură-s acum,
Îmi pare că, nici eu, de-o vreme, nu mă mai pot simţi acasă.
Ridic privirea înspre ceruri şi cerul plânge-n ochii mei,
Seninul clipei se îneacă-n vârtejuri stranii şi mă dor
Toţi îngerii ce mă-nconjoară, apoi mă dor toţi anii grei
Care-n iubirea părintească, de-o veşnicie îi măsor.

Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră,
În ochiul plin de suferinţă secunde, grabnic se succed,
E lacrimă în ochiul Maicii şi mama iar apare-n tindă
Doar un fragment dintr-o secundă, apoi ca pe un vis o pierd.
De-acum mi-e inima un clopot şi bate plâns ca o chemare,
Mă-ntorc, o arcă rătăcită către aceleaşi rădăcini,
Din care-am izvorât în timpuri, vlăstar nălţându-se spre soare
Şi-am înţeles ce grea e lupta şi suferinţa prin străini.

În universuri se împarte. Se-ndepărtează şi se-ntind
Liane, rugi de suferinţă şi trecătoare bucurii,
Cu braţele urzindu-şi plânsul, în braţe de lumini cuprind
Oh, drumuri lungi, drumuri de taină pe care ai putea să vii.
Tu, unica icoană-n stare să transformi lacrima-n argint
Şi întristarea-n bucurie, la masa eu te invit.
Dă-mi braţul gândurilor tale, speranţă vremilor ce vin,
Ca împreună,-n veşnicie, să râdem şi să suferim.

Când, mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă,
Când univers, prin universuri fuzionează repetat
Hrănind cu libertatea fiinţei himere prinse în oglindă,
Când legi şi mii de axiome în alte lumi s-au scufundat,
Doar tu eşti singura spre care-mi îndrept privirea. Tu, mereu,
Păstrezi şi cerul şi pământul – un talisman la gâtul tău.
Doar eu sunt unica ta fiică. Şi numai tu, tăicuţul meu,
Eşti îngerul şi libertatea şi calea către Dumnezeu.

Eu braţele copilăriei spre tine, mamă mi le-întind
Şi păru-n stele croşetat ţi-e, lumina fie-ţi în privire!
Suntem întregul în repaos, soare arzând şi jar mustind
Vulcan de pace şi... măicuţă, izvor de cânt şi fericire.
Trec paşi spre casa părintească şi şoapte-vânturi ne recheamă,
Viori sub braţele de ramuri, aleile împarfumate,
Să întregim eternitatea, să fim doar noi, iubită mamă,
Precum am fost în astă viaţă. Doar noi, întâiul pas spre moarte!

Eu braţele copilărie, spre tine, mamă, mi le-ntind,
Când mamă, vis apari în noapte şi torci lăptoase stele-n tindă.
În universuri se împarte... se-ndepărtează şi-mi cuprind,
Izvor de flacără se-aprinde şi arde timpul în clepsidră
Şi timpul parcă se opreşte, iar tu, tăcut, te-ntorci din moarte...
Când te privesc, iubite tată, întreaga lume-mi aparţine –
Ocean de stele peste care trec lotci de-un timp îndoliate.
Şi lacrima îţi e mai caldă, vulcan al sferelor divine.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

De ce te-ascunzi? În frunze şi în lacrimi
Te regăsesc şi-n fiecare ceas
Iubirea ta, privirea ta şi marea
Din ochii tăi de-acum, mi-a mai rămas

O umbră pe nisipul încă-n lacrimi
De ochii mei scăldat eşti şi vei fi
Vei fi mereu o dulce adiere,
Lumină şi căldură, pace, zi...

Furtună eşti când valul se răzbună
Şi risipindu-se se-ntoarce-n mare
Din alge împletindu-ţi-am cunună
Şi-am strâns în noapte perlele din mare.

Te-aştept să vii. Calea poate-i prea lungă
Sau soarele la tine n-a ajuns...
Dar eu sunt Sfinxul tău în suflet
Chiar dacă printre stele ai apus.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!