Căderea ciorii

Când Cioara era albă, a decis că soarele era prea alb.
A decis că lumina lui lucea prea argintiu.
A hotărât să-l atace şi să-l înfrângă.

Şi-a strâns toată puterea în fulgerul unui ghem fierbinte.
Şi-a încleştat ghearele şi şi-a eliberat întreaga furie.
A ţintit cu ciocul drept spre inima soarelui.

A râs în sinea-i până şi-a atins vortexul cel mai adânc

Şi a atacat.

La strigătul ei de luptă, subit, copacii au îmbătrânit,
Umbrele s-au lăţit peste tot.

Dar soarele a devenit încă mai strălucitor –
Iar cioara s-a prăbuşit, înnegrindu-se, în flăcări.

A deschis pliscul dar nu s-a auzit decât un cărâit întunecat.

"Acolo sus", a concluzionat ea,
"Albul este negru, iar negrul este alb. Am învins".

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara la prima lecţie

Dumnezeu a încercat să-înveţe Cioara cum să vorbească.
"Iubire', a zis Dumnezeu. "Spune, Iubire".
Cioara a căscat, mută, pliscul şi Marele Rechin Alb a ţâşnit din mare,
Recăzând apoi, tăcut, în valuri, descoperind astfel propriul abis.
"Nu, nu", a zis Dumnezeu. "Spune Iubire. Incearcă iarăşi. Iubire."
Cioara a căscat, mută, pliscul şi o muscă albastră, una ţeţe, un ţânţar,
S-au ivit din găuri negre, bâzâind,
Agitându-se încoace şi încolo.

"O ultimă încercare", a zis Dumnezeu." Deci, IUBIRE".
Cioara s-a opintit, a căscat pliscul şi a vomat;
Un cap de om, încă fără corp,
Tumefiat, a apărut pe pământ, cu ochi bulbucaţi,
Bolborosind indignat tot felul de proteste –

Apoi, Cioara, înainte ca Dumnezeu să poată interveni, a vomat din nou.
O vulvă de femeie a căzut, înfăşurându-se, strângând gâtul unui om.
Cei doi au căzut în iarbă, încleştaţi, într-o luptă atroce.
Dumnezeu, blestemând printre lacrimi, se străduia să-i despartă.

Cioara, simţindu-şi vina, şi-a luat zborul.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara bolnavă

Era ciudat că boala ei nu o putea vomita pe ea însăşi.
Cioara, deşirând lumea ca pe un ghem de lână,
I-a găsit celălalt capăt strâns legat în jurul propriului deget.

A decis să vâneze moartea, dar orice
Intra în capcanele pe care le întindea neobosită
Era întotdeauna propriul trup.
Unde se află acest celălalt care mă ţine sub puterea lui?
Cioara a plonjat, a călătorit, a luptat, s-a căţărat,
Iar la sfârşit, la o lungime de braţ, a întâlnit spaima.

Sub şoc, a închis ochii, refuzând să vadă.

Cu toată forţa, a izbit. A simţit lovitura.

Îngrozită, s-a prăbuşit.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua ta

De ziua mea, şi-a ei, şi-a lor,
E doar mirosul florilor,
E soarele pe cer senin,
E doar iubirea din destin.

E ziua mea, şi-a ei, şi-a lor,
E dragostea copiilor
E primăvara dintro viaţă
E litera ce te învaţă.

E ziua mea, şi-a ei, şi-a lor,
Este minunea zilelor
Este iubirea-n cerc rotit,
Este iubirea ce-ai poftit.

O fi o zi ca orişicare?
Care-i răspunsul la-ntrebare?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara mai neagră ca niciodată

Când Dumnezeu, dezgustat de om,
S-a întors în Paradis,
Iar omul, dezgustat de Dumnezeu,
S-a întors spre Eva,
Lucrurile păreau că o luaseră razna.

Dar Cioara... Cioara,
Cioara i-a adunat împreună,
Legând Paradisul şi pământul unul de celălalt –

Astfel că omul a plâns, dar cu vocea lui Dumnezeu,
Iar Dumnezeu a sângerat, dar cu sângele omului.

Apoi, cerul şi pământul au plesnit la încheieturi;
Fisurile s-au transformat în cangrene şi s-au împuţit –
O oroare departe de de mântuire.

Agonia nu s-a atenuat.

Omul nu mai putea fi om, nici Dumnezeu, Dumnezeu.

Agonia
A tot crescut.

Cioara
A rânjit
Şi ţipat: " Acesta este creaţia mea,"

Fluturând drapelul cel negru al propriului ego.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

OCHII SOARELUI FIERBINŢI

Şi-a pus soarele-n amiaz
Ochelari, şi nu-l mai bate
Luna-n ochi, când şade treaz
Şi în cerul lui se zbate.

Şi-a pus chiar şi-un clop de pai,
Căci pământul fierbe-n spuză,
Iar în loc de ţol, sau strai
Şi-a pus licurici pe buză.

Peste pieptul plin de dor,
Peste burta atârnândă
Şi-a trecut un colţ de nor
Cu o lacrimă plăpândă.

În picioare-i... descălţat
Şi-acum lipăie prin ploaie
Şi-a pornit la agăţat
Cu bulendrele şiroaie.

Că şi-a pus ochii fierbinţi
Pe o stea ce-abia răsare
Şi ar cere-o la părinţi
Să i-o dea, de-i fată mare.

Căci s-a săturat de-un timp
Luna să o fugărească
Şi să fie-n contratimp,
Ea să-l tot îmbrobodească.

poezie de Eugenia Mihu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

şi-a întins arcul
a pus o floare drept săgeată
a ţintit iubirea vieţii lui
şi-a ucis-o

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara în flăcări

Cioara a văzut turmele munţilor, învăluiţi în aburii dimineţii,
apoi a văzut marea
Cu valuri vineţii, cu întreaga lume înfăşurată în ghemul ei.
Ea a văzut stelele, arzând departe în bezna universului, ciupercile
pădurii din non-identitate, îngrămădindu-şi norii de spori, viruşii Domnului.
Cioara s-a înfiorat văzând întreaga grozăvie a Creaţiei.

Încă sub nălucile ororii,
Ea a văzut acest pantof, fără talpă, îmbibat de ploaie,
Zăcând pe un colac de parâme.
Mai era acolo această cutie goală, roasă de rugină,
Loc de hârjoneală pentru vânt, printre băltoacele fără nici un rost.

Era acolo şi acestă haină, în dulapul întunecat,
în odaia goală, în casa tăcută.
Era acolo această faţă, fumându-şi ţigara între amurgul
Ferestrei şi focul care mai pâlpâia deasupra cărbunilor.

Nu departe de obraz, această mână, încremenită.

Lângă mână, acest pahar.

Cioara a clipit. A clipit – iarăşi. Nimic nu s-a pierdut în penumbră.

A privit în ochi evidenţa.

Nu i-a scăpat nimic. ( Nimic nu i-ar fi putut scăpa)

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara – două legende

I

Negru era cel fără ochi;
Negru era conţinutul limbii;
Neagră era inima;
Negru, ficatul, negri – plămânii
Incapabili să absoarbă lumina;
Negru, sângele în tunelele lui întunecoase,
Negre, maţele împachetate în cuptorul lor;
Negri erau de asemenea muşchii
Care zvâcneau să iasă la lumină;
Negri, nervii – negru, creierul
În temniţa viziunilor ;
Negru mai era sufletul, bulboană imensă
A plânsului care, sondând, nu-şi poate
Defini propriul soare.

II

Negru este capul vidrei, ridicat.
Neagră este stânca, plonjând în spuma apelor;
Neagră este mânia adăpostită în patul sângelui.

Negru este pământul, dacă scurmi doi centimetri,
Un ou al întunecimii,
Unde soarele şi luna îşi alternează anotimpurile

Pentru a cloci o cioară, un curcubeu întunecat,
Arcuit în vacuum,
Marcând o imensitate goală,
Dar, totodată, în zbor.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţul: Ia ascultă, nevastă. Când vecinul nostru şi-a luat frigider nou, ai insistat să ne luăm şi noi unul la fel. Tot aşa, când şi-a luat telefon mobil. Dacă şi-a schimbat tapetul, a trebuit să-l schimb şi eu. Acum, că s-a recăsătorit, eu cum procedez?

replică
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţul: Ia ascultă, nevastă. Când vecinul nostru şi-a luat frigider nou, ai insistat să ne luăm şi noi unul la fel. Tot aşa, când şi-a luat telefon mobil. Dacă şi-a schimbat tapetul, a trebuit să-l schimb şi eu. Acum, că s-a recăsătorit, eu cum procedez?

replică
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima: "Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!".

finalul de la Răţuşca cea urâtă de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce uriaşul Goliat şi-a plasat întreaga credinţă în puterea armelor sale grele, David şi-a plasat-o în puterea invizibilă a lui Dumnezeu.

Bob Proctor în Te-ai născut bogat, Detaşează-te şi lasă-L pe Dumnezeu să acţioneze
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara iese la vânătoare

Cioara
S-a hotărât să experimenteze cuvinte.

Pentru asta a imaginat o duzină de cuvinte drăguţe –
Cu ochi limpezi, sonore, bine exersate,
Cu dinţi puternici.
Nimeni n-ar fi putut găsi unele mai potrivite.

Ea le-a semnalat un iepure de câmp, iar cuvintele au ţâşnit ca din puşcă,
Răsunătoare.
Cioara era Cioară, fără îndoială, dar ce este un iepure?

El s-a metamorfozat într-un buncăr de beton.
Cuvintele se roteau gălăgioase în jurul lui, protestând.

Cioara a transformat cuvintele în proiectile, bombardând buncărul.
Bucăţi de beton zburau prin aer – un stol de grauri.

Cioara a schimbat cuvintele în arme de vânătoare şi a ucis graurii.
Graurii, în cădere, au devenit nori întunecaţi.

Cioara a transformat cuvintele într-un rezervor, colectând apa.
Apa s-a prefăcut într-un cutremur de pământ, înghiţând rezervorul.

Cutremurul s-a transformat într-un iepure care a tulit-o peste creasta dealului,
După ce în prealabil mâncase cuvintele ciorii.

Cioara s-a holbat după iepurele care se îndepărta
Mută de admiraţie.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl şi fiica

Cei doi stăteau în mijlocul apei,
Curentul aluneca spre larg, iute şi rece.
Soarele, la zenit, topea aur fierbinte
În vara morocănoasă-a tatălui şi-a fiicei.

Poate regreta că a luat-o cu el –
Din privirea ei se vedea că ar fi dorit să fie-n altă parte.
Asta era în urmă cu un an, dar acum el e prea bătrân.

Îşi aminteşte încă sfaturile primite de la el,
Să arunce firul către locurile umbrite, unde lumina e puţină,
Că peştii se adăpostesc sub frunzele lăstărişurilor
Şi cum, atunci când nevăzutul loveşte, toate celelalte pălesc.

Dincolo de lupta lumină-penumbră, toanele curcubeului,
Viaţa şi moartea cântărite-n balanţe scânteietoare,
Este firul invizibil, întins, care-i ţine strâns împreună.

poezie de Alexis Dietz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a zis despre Oscar Wilde, că şi-a trăit viaţa mai mult decât şi-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversaţiile lui zilnice şi în discuţiile cu prietenii, unde îşi cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocinţe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuţiile animate de la Convorbirile literare.

Cincinat Pavelescu în Amintiri literare, Ion Luca Caragiale
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara a vrut să zboare ca potârnichea şi şi-a uitat şi zborul ei.

proverbe armeneşti
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insolaţii de viaţă

Peste umerii tăi s-a lăsat seară
cu mine
într-o baltă de tine
în gară.

am stat în voia soarelui la mare
şi-acuma tremur
tremuri toată
în sala de-aşteptare şi uitare.

şi ne uităm la tren cum doarme sub perdele
şi la magia unui porumbel pierdut
la un ţigan ce vinde trei inele
la mersul trenurilor
de la început.

Şi am plecat cu plaja după noi acasă
c-un personal emoţionat de rouă
şi miroseam a tren şi-a motorină
şi-a soare mult, a scoici
şi-a viaţă nouă...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb şi negru

- A venit şi primăvara!
A exclamat negru cioara;

- Ce păcat, vai ce păcat!
Un om alb a exclamat

Era omul de zăpadă –
Cioara n-avea ochi să-l vadă

El, în loc de ochi, avea
Doi cărbuni negri ca ea.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai bine

Da, da, grijit, Mitru Ceapă s-a simţit mai bine.
S-a dus, s-a uitat prin celar,
La râjniţă,
Că avea râjniţa acolo, de râjnea mălai,
Că erau mori puţine,
Şi-şi râjneau câte-o strachină pe zi şi-şi făceau turtă.
Aveau toţi râjniţă.

Ei, şi-a văzut omul râjniţa, şi-a vazut oile
Închise în saià, ei, găinile
Şi-a venit liniştit în casă.
S-a culcat şi şi-a dat duhul.
Am auzit dimineaţă:
- A murit şi bietul Ceapă.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!