Tăierea mieilor

Acum când lumea sapă gropi comune
La margini de infern în paradis,
Cu inimile reci şi minţi nebune
Lumina să ne-o vândă s-au decis,
Aceiaşi de milenii care L-au dat la moarte
Pe însuşi Tatăl Nostru întruchipat în om,
Prezenţi în zi de astăzi aici şi-n altă parte,
Născuţi din putregaiuri şi pleavă de atom.

I-au dus cu vorba goală la urne să-i voteze
Pe oameni ca pe vite cu circ şi cu pomeni,
Ca cifre adunate şi fără să conteze,
Cu feţe zâmbitoare de buni samariteni.
Acum îndrumă plebea să moară la-nviere,
Vor capital politic... nevolnice făpturi,
Să meargă bieţii oameni ca mieii la tăiere,
Nu cumva să le scape ciolanele din guri.

Ştim că îi doare-n coate de crez ori de tradiţii,
Ştim că pe contul propriu suntem şi-am fost mereu,
Şi că s-au plâns într-una de termeni şi condiţii
În culmea impotenţei atunci când ne-a fost greu.
Aceiaşi viermi şi larve de saprofiţi politici
Care se cred de-a dreptul profeţi închipuiţi
Îşi mână fals în strungă berbecii mioritici,
În cârdăşii funenbre cu popi nefericiţi.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui. Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă matematică

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

poezie clasică de Nichita Stănescu din volumul: Măreţia frigului (1972)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă matematică

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roşcovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
face un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...

Numai tu şi cu mine
înmulţiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început

La început,
nu ne acopereau nici griji şi nici nevoi.
Eram ca fraţii. Ne ajutam între noi.
Trăiam cu toţii, în bună înţelegere.
Ne durea pe toţi, o cât de mică pierdere.
Toţi aveam pe masă, aceleaşi bucate.
Toţi ne bucuram de multă libertate.
La început eram cu toţii oameni.
Astăzi am uitat să mai fim oameni.
Am fost cu toţii oameni până când,
rasa ne-a înstrăinat.
Am fost cu toţii oameni până când,
credinţa ne-a separat.
Am fost cu toţii oameni până când,
politica ne-a despărţit.
Am fost cu toţii oameni până când,
averile ne-au învrăjbit.
Astăzi nu mai suntem oameni.
De ce ne-am înrăit?
Fiindcă astăzi,
am uitat să mai fim OAMENI.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

39

Când a început războiul cel mare
i-au pus o mitralieră în mână şi l-au trimis pe front.
dar el, neînţelegând nimic, a rămas pe loc
cu arma în mână.

În jurul lui mureau oameni şi se năşteau morminte
în jurul lui durerea îşi construia regat
în jurul lui frica moşea monştrii.

El nu a tras în nimeni şi niciun glonţ nu l-a atins.

Când s-a oprit războiul,
l-au găsit nemişcat, cu arma plină, nearmată şi rece,
cu ochii goi, neînnoptaţi şi reci,
cu inima goală, bătând în van, bătând a moarte.

L-au judecat conform legilor războiului
şi l-au numit trădător, fricos, mucos, puţoi,
mână moartă,
mort.

I s-a interzis să treacă pe sub arcul de triumf
şi a fost şters de pe toate listele cu participanţii la război;
apoi a fost condamnat să nu moară
până nu va trăi ororile altor 41 de războaie.

El nu a înţeles nicio clipă ce se întâmplă în jurul lui.
În sinea sa, trăia deja de-o viaţă,
un război ridicat la puterea 41.

Războiul cu sinele său surdo-mut.

poezie de Romeo Aurelian Ilie din Patruzeci şi unu. Eu, surdo - mutul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am impresia că atât în Paradis, cât şi în Infern, au fost angajaţi aceiaşi pictori.

aforism de Vasile Ghica
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Timpul a stat o clipă-n loc şi plouă
În ochii noştrii, azi, cu stropi de rouă...
Ne săgetează amintiri şi vise,
Gânduri rămase-n noi atunci, nescrise.

Ne fulgeră-n priviri întâia clipă,
Când cu sfială, paşii ni-i opream
În faţa clasei şi lăsam în urmă,
Lumea în care încă mai credeam.

Apoi ne-am ridicat vlăstari sub stele...
Cerneau din ochii noştrii scânteiri...
Aveam speranţe, vise efemere...
Şi în minuni credeam... şi în iubiri...

Când ne-am întors privirea spre vărsare,
Aceiaşi paşi timizi ne-au însoţit
Şi-acelaşi crez ne-a înălţat sub soare
Şi în oglinda vieţii ne-am privit.

Aceiaşi vechi copii de altădată
Cu-acelaşi suflet, ne priveau tăcut...
Dar ochii lăcrimau... Trecuse timpul...
În noi simţeam că-mbătrânisem mult...

Azi i-am zâmbit copilului... Oglinda
Cărări de raze mi-a deschis sub soare
Şi-n mii de ani s-a despicat lumina
Şi mi-a adus în suflet sărbătoare.

Pluteau săruturi printre crizanteme...
S-au dus departe anii de liceu...
Acum sunt prunc, cu-a pruncilor pruncie
Şi mă întorc la ce am fost mereu.

Copilu-n mine încă mai trăieşte
Căci timpu-n loc a stat, dar n-a ucis
Această veche piatră preţioasă...
Copilăria- singurul meu vis...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştim de ce

Nu şti de ce ne treci adesea
prin fier şi oţet şi fier,
dar ştim că tot ce nu ştim astăzi
vom şti odat-acolo-n cer.
Nu ştim de ce suntem adesea
prea slabi, prea reci şi prea săraci,
dar ştim că Tu vrei mai datornici
şi mai puternici să ne faci.

Nu ştim de ce ne dai adesea
dureri şi lacrimi şi amar,
dar ştim că-n toate de-orice dată
se-ascunde-un nou şi dulce har.

Nu ştim de ce ne ceri adesea
slujiri şi jertfe şi poveri,
dar ştim c-o binecuvîntare
ne dai prin tot ce Tu ne ceri.

Nu ştim de ce ne duci adesea
în loc de chin ori de noroi,
dar ştim că-n orice loc e-o slujbă
pe care Tu o ceri de la noi.

Nu ştim de ce ne-opreşti adesea
să nu ne ducem unde vrem,
dar ştim că drumul fără Tine
ajunge cel mai greu blestem.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit timpul ca tatăl tău să plece

A venit timpul ca tatăl tău să plece,
Acum când Domnul ce-a semănat, culege;
Uşa veşniciei s-a deschis azi larg
Să-l lase să treacă dincolo de prag.

Cine suntem noi să hotărâm
Când să plecăm de aici, spre ce tărâm?
Nu nouă ne–a fost dat să ştim
Pe cine să pierdem, pe cine să iubim.

Înainte să ai pleoapele de lacrimi ude,
Şopteşte-i la ureche, cât încă te aude,
"Adio, iubite tată, acum când pleci departe,
Adio, pentru toată dragostea de care-am avut parte."

poezie de Derek Dobson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, cei de-atunci

Pe vremuri, când eram mai jucăuşi,
Iar inimile noastre n-aveau uşi,
Când "a iubi" părea un joc uşor
Şi sufletele ne-mpleteam din zbor;

Atunci, un zâmbet ar fi fost de-ajuns:
Mi-l dăruiai, eu mă opream din plâns,
În Eden, nu ne mai creştea pelin
Şi cerul devenea din nou senin.

Soarele-l culegeam din ochii tăi,
Mi-ascultai ale inimii bătăi
Şi, ca prin farmec, orice supărare,
Se topea în a ta îmbrăţişare!

Suntem aceiaşi, totuşi diferiţi,
Mai laşi, mai reci, un pic mai ipocriţi;
Azi mă cuprinzi, dar parcă iar m-arunci...
Ce s-a ales de noi, cei de atunci?

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul trezirii neamului românesc

Venit-a timpul de trezire.
În lunga noapte adânciţi
noi am uitat de nemurire.
Deschideţi ochii, vă treziţi!

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Ne ierţi Zamolxe, zeu slăvit!
Duşi de restrişte te-am uitat!
Dar astăzi ştim c-ai revenit,
din foc şi piatră ne-ai creat.

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Glia română ne e sacră
ne-a fost lăsată de strămoşi.
Trăim în vechea noastră vatră,
noi suntem oamenii frumoşi.

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

La zei şi zâne-om ridica
noi vetre, temple şi altare.
Zamolxe se va bucura!
Vom şti că sufletul nu moare!

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Din rădăcina strămoşească
ivitu-s-au tulpine noi.
De-a pururea o să rodească
în inimi suflet de eroi.

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

Lumea va şti că suntem drepţi.
Că neamul nostru românesc
este poporul de-nţelepţi.
Noi suntem cei ce se iubesc!

Refren: Poporul Soarelui revine
la legea dată de străbuni.
Sânge de dac ne curge-n vine.
Suntem un neam de oameni buni.

La timpu-acesta de trezire
noi vom rămâne înfrăţiţi
Cu zei şi zâne-n nemurire!
Deschideţi ochii, vă treziţi!

cântec, versuri de Octavian Sărbătoare (18 octombrie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce te temi?

"Omul este lup pentru om."
Plautus

De ce te temi o om pierdut
Şi vrei ca să te puni la scut
Ce poţi să faci, opreşte vânt
Să nu mai bată pe pământ
Opreşte ploaia din cădere
Dacă te crezi că ai putere
Şi pune straturi cu ozon
Pământului ca şi-un oblon
S-opreşte raza ucigaşă
Să nu mai intre pe a ta masă
Se gată apa - facă-şi voaie
Vom colecta-o de la ploaie
Ce-a fost aceiaşi iar va fi
Nimica nou nu se va şti
Citit-a-ţi voi de cele scrise
Despre recolte compromise
De foamete, despre migrare
A început asta se pare
Se face haos este spus
Raport cu asta sa depus
Şi zice unul: "Când nu ştim"-
Aşa-i că-n alte investim
Şi nu ştim că suntem comozi
Şi pentru semeni noi irozi
Se încălzeşte iar pământ
Nu-i fără voia Celui Sfânt
S-o încălzii fii fără grijă
Nu să roşească toată tijă
Şi rău pe lume e lăsat
Cum e proporţia de păcat
Şi vrei ori ba ca mult ‘nainte
Ce-i scris e scris şi nu se minte
E omul rău asta e bai
Clima n-o schimbi chiar de nu stai
Nu muţi oceanu-n a ta casă
Căci este o forţă, nu te lasă
Să zbori atât doar zbori cât poţi
Şi dacă puni luminii roţi
Şi-aşa-i nimic, sunt ani lumină
Să pleci la ţara cea vecină
Exemplu cu 2k s-a dat
Oamenii s-au aprovizionat
Nu-i energie, n-om avea
Aşa atunci vi se spunea
Cade computer, tot dispare
Ce a spus ştiinţa? Ce fu în stare?
Nimic ce-a spus nu s-a întâmplat
Omul bogat s-a alertat
Să vândă, să vândă ce-a făcut
Şi unii oameni l-au crezut
Vindeţi ocean şi vindeţi vânt
De fiţi în stare pe pământ
Vinde ce poţi, vinde atom
Însă rămâi la stadiul Om

poezie de Toma Adrian Frenţiu (22 februarie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karmă...

Tu ai venit când n-am visat,
Tu ai venit atuncea când
Să zbor din nou n-am mai sperat
Nici în cel mai romantic gând...

Tu ai venit cu gând curat,
Plin de-amintiri şi de dureri,
Căutând, cu sufletul, un sfat,
Să scapi de drama ta de ieri...

Eu te-am primit cu gând deschis,
Cu compasiune şi respect...
Ţi-am zis tot ce-am ştiut de zis,
Dorind "nedreptul" să-l îndrept...

Nici eu, nici tu, n-am vrut mai mult
Decât, cumva, să încercăm,
Ca într-al vieţii trist tumult
O oază liniştii s-aflăm...

Dar ce s-a întâmplat apoi,
N-am controlat, nici tu, nici eu...
A fost un vis peste-amândoi,
Din cerul tău, din cerul meu...

De fapt, o continuare-n vis
A unui ancestral trecut,
C-aşa, probabil, ne-a fost scris:
Să-l reluăm de la-nceput...

Căci, altfel, cum să explicăm
Că ne-ntâlnim în orice gând
Şi-n orice chip ne completăm,
Aşa deplin, aşa curând...

Da, cred că nu ai spus greşit,
Că "ne-am ştiut" fără să ştim...
Că-n altă viaţă ne-am iubit,
Chiar dacă nu ne amintim...

Că ne-am mai întâlnit, precis,
În alte vremi, cândva, cumva,
Şi-am fost eroii unui vis,
Care s-a rupt de undeva...

Dar karma e un verdict greu
Când vrea să dreagă-un vis stricat...
Şi-l reluăm, prin timp, mereu,
Din punctu'n care s-a sfăr'mat...

Vom fi sortiţi să ne iubim
Şi-n alte vieţi, neîncetat,
Până-mplinim acel sublim
Al karmei care ne-a legat...

poezie de Mariana Cruceru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă.

Gabriel Liiceanu în Declaraţie de iubire
Adăugat de AndreeaC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne e greu şi să fim oameni, oameni cu trup şi sânge adevărat, al nostru; ne ruşinăm de asta, considerăm că e o mare ruşine şi tare ne mai place să fim nişte oameni universali nemaivăzuţi. Suntem născuţi morţi şi, de altfel, de mult nu mai suntem născuţi din părinţi vii, iar asta ne place din ce în ce mai mult. Am prins gustul. În curând ne va trece prin cap să ne naştem cumva din nişte idei.

Dostoievski în Însemnări din subterană
Adăugat de Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început...

Infern sau paradis, nu ştiu cum să-l numesc...
Mi-o spun în gând de fiecare dată,
Când las în urmă tot ce-i "nebunesc"
Şi părăsesc această lume fermecată!

Această lume, creată împreună
Şi despre care, ştim doar noi.
Această lume, atât de "nebună",
Unde ne refugiem când nu mai vrem să ştim de voi.

Este o lume magică, dar totodată,
Atât de egoistă; poate chiar pătată.
Căci doar pentru un singur scop a fost creată:
Să transformăm "inevitabilul" în artă.

Şi deşi suntem doi, în lumea noastră,
Cuvântul "noi", devine singular!
Ca să-nţelegi cât e de extraordinară
Pasiunea, când e sentimentul clar.

Păcat că suntem nevoiţi,
Să ţinem totul numai pentru noi.
Doar nu credeaţi că suntem diferiţi
Când vine vorba de-al vostru "noroi".

Nu, nicidecum! Doar nu degeaba
Am ales drumul cel mai rău privit!
Drumul, în care nu e simplă "treaba",
Dar cu finalul cel mai fericit!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin (2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu catre Veronica

Am scris de lacul plin de nuferi
În care luna se oglindea,
Unde-mi spuneai că tu nu suferi,
Dar suferinţa se vedea.

Am scris şi despre teiul care
Ştia toată povestea noastră,
Şi despre mândrul nostru soare
Ce lumina zarea albastră.

Acum de-aş mai putea să scriu,
Cuvinte dulci ţi-aş scrie,
Dar singur zac într-un sicriu
Iubindu-te şi-n veşnicie.

Ştiu că şi tu zaci într-o criptă
Atinsă fiind de moarte,
Ţi-a fost de dor inima friptă,
Căci eu ţi-am fost departe.

În veşnicie am luat cu noi
A noastre clipe şi iubirea,
Şi-n Rai din moarte amândoi
Am renăscut cu fericirea.

Am îmbrăcat veşmântul veşnic
Al unei lumi ce n-am avut,
Când te iubeam dulce şi tainic
Pe când eram de vânt bătut.

Mereu ai fost Crăiasa vieţii mele
Şi regat ne-a fost numai iubirea,
Acum îmi eşti Crăiasă printre stele,
Regatul nostru este nemurirea.

Autor: Răzvan Isac 15-01-2015

poezie de Răzvan Isac (15 ianuarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!