Eminescu catre Veronica
Am scris de lacul plin de nuferi
În care luna se oglindea,
Unde-mi spuneai că tu nu suferi,
Dar suferința se vedea.
Am scris și despre teiul care
Știa toată povestea noastră,
Și despre mândrul nostru soare
Ce lumina zarea albastră.
Acum de-aș mai putea să scriu,
Cuvinte dulci ți-aș scrie,
Dar singur zac într-un sicriu
Iubindu-te și-n veșnicie.
Știu că și tu zaci într-o criptă
Atinsă fiind de moarte,
Ți-a fost de dor inima friptă,
Căci eu ți-am fost departe.
În veșnicie am luat cu noi
A noastre clipe și iubirea,
Și-n Rai din moarte amândoi
Am renăscut cu fericirea.
Am îmbrăcat veșmântul veșnic
Al unei lumi ce n-am avut,
Când te iubeam dulce și tainic
Pe când eram de vânt bătut.
Mereu ai fost Crăiasa vieții mele
Și regat ne-a fost numai iubirea,
Acum îmi ești Crăiasă printre stele,
Regatul nostru este nemurirea.
Autor: Răzvan Isac 15-01-2015
poezie de Răzvan Isac (15 ianuarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.