Acord final

A zilei licăriri nu se mai ţin
Ardoarea patimilor ce a fost s-a dus,
Vărsatu-sa al bucuriei vin,
Iar inima îmi plânge spre apus

După juneţea sărbătorilor cascade,
Ce-n întuneric lin se pierde mută,
Asemeni umbrei, frunza veştejită cade
Pe-un părăsit mormânt de toamnă slută.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sirena

Noaptea îmi plânge la fereastră -
Noaptea e mută, plânge un copil,
Vântul, copil pierdut în noaptea-albastră -
Ce-l face oare să plângă aşa docil?
O, sărmană Sirenă!

Ca focul păru-n furtună se risipeşte,
Ca focul prin nori trece în şoapte -
Pentru tine sărmană roabă rosteşte
Inima-mi o rugă e de noapte!
O, sărmană Sirenă!

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de toamnă

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum!
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum -
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.

poezie clasică de Ion Pillat
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă de toamnă

A mai trecut o vară şi atât de mult mă doare,
Că nu te-am întâlnit pe nicăieri pe unde-am fost,
Mă doare floarea, frunza veştejită care moare,
Şi lacrima ce vântul toamnei o usucă fără rost,

Mă doare frunza care-n zbor te-a mângâiat pe pleoape,
Şi salcia care se-apleacă trist în calea ta
Şi-aştept groparul cel de frunze să mă-ngroape,
Într-un mormânt de frunze, printre ploi, pe undeva,

Mă doare toamna-n care mi-e atât de dor de tine,
În care eu voi rătăci prin munţi şi văi adânci
Şi-am să mă rog ca să găseşti cărarea înspre mine,
Când eu voi fi căzut, vânat de vulturi printre stânci.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt frunză

o frunză stingheră
în palmă îmi cade
căderea ei mută mă doare mă
roade

pătrunde în carne să-mi
ardă de-a valma
şi mâna-ncleştată
şi ochiul şi
palma

iar moartea porneşte
să-mi cate ocol
mi-adulmecă
trupul nevolnic şi
gol

sunt una cu frunza
ce-n palmă o strâng
sunt una cu frunza
ce moare şi
plâng

şi-acum înţeleg ce
anume mă doare
sunt singur şi
veşted sunt frunza
ce moare

poezie de Sorin Olariu
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a fost dor de toamnă

Mi-a fost dor de toamnă;
De frunza ruginie,
De struguri copţi din vie,
Mi-a fost dor de ploaia
Care cade pe caldarâmuri
Şi de păsările care se duc rânduri, rânduri.
Mi-a fost dor de tine, iubirea mea
De mult uitată,
Şi de nucul falnic care la poartă mă aşteaptă.
Mi-a fost dor de tine, toamnă aurie, ca să pot aşterne versuri
Nostalgice pe hârtie.

poezie de Vladimir Potlog (18 octombrie 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcusta

De teamă că va fi tunsă ca iarba
Cu lacrima sevei plânge pădurea;
În inima ei se simte securea
Când legea este făcută degeaba.

Se vede măcel prin văi şi aiurea
După ce "casapii" termină treaba
Şi profitorii îşi umplu taraba,
Iar codrul răpus se pierde cu firea...

Savuros îi devorează cadavrul
Cu dinţii de fier uriaşa Lăcustă;
Ca pradă îi cade trunchiul şi ramul
Cu nelegiuită poftă îngustă.

Frunza şi scoarţa este topită,
Iar cenuşa rămasă... înghiţită.

sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ţipa toamnă în mine...

Nu ţipa toamnă în mine că nu e sfârşit de lume,
Sperii frunza de aramă, trezeşti vântul să le-ndrume,
Şi-n foşniri şi rotocoale spre un sol sărac de verde,
Le aduni să lâncezească până vlaga li se pierde.

Hai, fii calmă şi docilă c-o să te ridezi devreme,
Şi ogoarele te-or plânge printre brazde lungi, supreme,
Codrul îşi va pierde umbra, păsările migratoare,
Şi-l va consola frunzişul învelindu-l la picioare.

Nu striga toamnă că bolta-i gata, gata-i ca să plângă,
Şi-a-ngustat în gri privirea, bâjbâind cu mâna stângă,
Ţine mantia brodată doar cu fir de ploi mărunte,
Nu striga toamnă c-o superi, doar nu vrei să se încrunte?

Nu ţipa... că-n primăvară, într-un demodat buiac,
O să strâng doar pentru tine un buchet de liliac...

buiac/ (reg) pieptar de postav

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de toamnă

Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,

Dacă iarăşi pier în zare
Păsările cântătoare...

Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza şi vezi sânge,

Când rupi creanga şi prin creangă
Moartea zice din talangă...

Nu-ţi fă rană, nu-ţi fă rană
Din a toamnei grea dojană,

Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...

Veşnicia dacă şade
Frunza, însă, cade, cade...

Stelele din zeci şi sute
Se răresc şi se fac slute...

Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de ştime...

Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,

Sapă tot ce-i stă în cale
Şi te-acoperă de jale...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de toamnă

Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,

Dacă iarăşi pier în zare
Păsările cântătoare...

Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza şi vezi sânge,

Când rupi creanga şi prin creangă
Moartea zice din talangă...

Nu-ţi fă rană, nu-ţi fă rană
Din a toamnei grea dojană,

Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...

Veşnicia dacă şade
Frunza, însă, cade, cade...

Stelele din zeci şi sute
Se răresc şi se fac slute...

Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de ştime...

Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,

Sapă tot ce-i stă în cale
Şi te-acoperă de jale...

poezie celebră de Radu Stanca (1942)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filosofia

iubita mea mă plânge din dragoste
apoi mă plânge din dragoste
apoi mă plânge
apoi
iubita mea nu mai plânge
doar dă cu umerii fălcilor de pereţi
cum ar plânge pe gură ca proasta din prea
mută filosofie
apoi
se pierde ca idioata
în detaliii ciudate

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seară în Lans

Drumeţie prin amurgită vară
Pe lângă snopi de grâu îngălbeniţi. Sub arcade văruite,
Unde rândunica în zigzag zbura, băurăm vin focos.

Frumos: o, melancolie şi râset violet.
Seară şi miros întunecat de verde
Se răcoresc cu fior frunţile noastre încinse.

Ape argintii peste treptele pădurii curg,
Noapte şi mută o viaţă uitată.
Prieten; înfrunzite podeţe spre sat

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg de toamnă

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-aţâţă
jăraticul ascuns
sub vălul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine-n goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi vine-a-râde şi a plânge

Te-am strâns din vorbe
Şi te-am făcut buchet,
Buchet de crini deschişi spre Soare,
Albi clopoţei ce-au fost azi botezaţi
în lapte dulce, parfumat de-o Toamnă.

Îmi vine-a-râde... şi a plânge!...
... Cum am putut să te adun?
Inima mea a fost lopată?
Ea a uitat cine-ai fost Tu?
Şi-a pierdut toată durerea-aşa-deodată?

Îmi vine-a-plânge... si a râde!...
... De circul sentimentelor din mine!
De-această Toamnă nebunatică!
De frunzele cu gust de citrice!
Sunt trase astăzi prin muştar... dar dulci!

Îmi vine-a-râde... şi a plânge!...
"Cum e posibil să muşti Toamna
Cu ochii şi cu inima înlăcrimată
Şi de te-ntreabă lumea: E dulce,... aromată?
Tu să-i răspunzi: Daaa!!! E ca o pâine caldă.

Îmi vine-a-plânge... şi a râde!
La câte mi-ai făcut Tu mie
Eu să te-adun acum în gând
Cu toate frunzele amare....
Să te transform în pansament... pe rana mea.

Oare am înnebunit? Cum să râd, să plâng... de mine?
Cum să văd în Toamnă, Vara?
Cum să am pe limbă fiere, şi să spun că-i un jeleu
Când din suflet scot pelinul clipelor de bun rămas?
Mi-a pus Dumnezeu în cuget Primăveri în loc de Ierni?

Îmi vine-a-râde.... şi a plânge!...
Cum să te văd un ghiocel?
De unde-atâta Primăvară
Când ploile de Toamnă fac ravagii
În amintirile cu tine şi grădini?

Îmi vine-a-plânge... şi a râde!..
Nu pot să cred.... că te iubesc şi-acum.

poezie de Adelina Cojocaru (19 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă fără decor

E toamnă, iubite,
Afară şi-n gând,
Sunt frunza ce cade,
Iar tu-mi eşti pământ;
Aştepţi să te-acopăr
Cu suflet şi dor
Şi vrei să fiu iarăşi
Al toamnei decor.

Nu pot azi toamnei
Să-i fiu o podoabă
Căci frunza căzută
Pe tristul pământ,
E arsă de soare
Rănită de ploi
Ucisă iubite....
De frigul din noi.

poezie de Angelina Nădejde (15 septembrie 2012)
Adăugat de angelina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hohenburg

În casă nu e nimeni. Toamnă în camere;
Sonata strălucirii lunii
Şi trezirea de la marginea pădurii.

Întotdeauna gândeşti la chipul alb al omului
Departe de a timpului furie;
Peste un vis se-ntinde ramura verde,

Cruce şi seară;
Sunetul îşi învăluie cu braţele violete steaua
Care se urcă spre ferestrele nelocuite.

Deci tremură străinu-n întuneric,
Care-şi ridică în tăcere peste fiinţa umană pleoapele,
E depărtarea; argintia voce a vântului pe hol.

Comentarii

Titlul se referă la Villa Hohenburg de lângă Innsbruck care i-a aparţinut lui Rudolf von Ficker - frate al prietenului lui Trakl, Ludwig von Ficker. Acesta a preluat vila de la tatăl lor, Julius von Ficker, care a predat istoria la Bonn, apoi a acceptat o chemare la Innsbruck, iar în 1885 a fost ridicat la rag nobiliar.
În Vila Hohenburg, numit şi Castelul Hohenburg, Trakl a fost, probabil, în 1913 de mai multe ori ca oaspete. Textul a fost scris în septembrie / octombrie 1913 la Innsbruck.
O referire autobiografică poate fi acceptată. Este bine cunoscut faptul că Trakl a petrecut mai mult timp în natură, înnoptând sub cerul liber, mai ales după mari beţii şi destrăbălări. Astfel, "trezirea de la marginea pădurii" poate fi luată ad litteram. De asemenea, "Sonata... lunii" poate fi legată de contextul biografic, deoarece Rudolf von Ficker era un istoric al muzicii. Desigur, conţinutul primei strofe nu are acoperirea corespunzătoare.
Imaginile centrale, "toamna" şi "timpul", indică regulile de timp atât de frecvente la Trakl.
"În casă nu e nimeni", imagine pe care o cunoaştem din opera lui Trakl, în alte forme de parafrazare, cum ar fi "camerele abandonate" sau "camerele singuratice".
Imaginile următoarelor strofe părăsesc complet contextul Vilei Hohenburg, în care se re- găsesc modele inconfundabile ale operei lui Trakl, cum ar fi "chipul alb al omului " sau "cruce şi seară". Doar ultimul vers al poeziei ne readuce în contextul titlului: "argintia voce a vântului pe hol". "Sebastian în vis" cunoaşte "vocea de argint a stelelor".
Titlul poeziei este doar un tribut adus unei gazde primitoare, familiei Ficker atât de importantă pentru Trakl? Sau numirea unui loc care l-a făcut să trăiască o experienţă în mod special? Rilke la Castelul Duino sună ca o analogie literar-istorică, nu ca o referinţă posibilă la Trakl.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mlaştină

Călător in negru vânt; lin şuşoteşte slabul stuf
În mlaştina liniştii. Pe cerul cenuşiu
Un cârd de păsări călătoare trece;
De-a curmezişul peste întunecata apă.

Agitaţie. În cocioaba dărăpănată
Se ridică-n zbor ale putreziciunii aripi;
Mesteceni infirmi suspină în vânt.

Seară în cârciumă părăsită. Rosul drum spre casă
Blânda melancolie a păscândelor turme,
Fantome de noapte: Broaşte râioase din apa argintie ies.

Comentarii

Trakl s-a aplecat în mod obsesiv asupra poeziei "La mlaştină". Există patru versiuni scrise între iulie 1913 şi mai 1914.
Iarăşi întâlnim, "călătorul", un motiv important în opera lui Georg Trakl. El este în drum spre "mlaştină" - şi această zonă, mlaştina, este caracterizată ca o "realitate saturată" cu "întunecata apă", "putreziciuni", "mesteceni infirmi" şi "broaşte râioase".
"Păscândelor turme" sugerează că acesta este unul dintre numeroasele mlaştini din apropiere de Salzburg, care se învecinează direct de terenurile agricole. În plus, Trakl a rămas în Salzburg în mai / iunie 1913 - după o lungă şedere în Innsbruck şi înainte de a se muta la Viena pentru o vreme - şi a lucrat intens la poeziile pentru prima publicaţie a cărţii "Poezii" pentru editura "Brenner" în care găsim prima versiune a poeziei "La mlaştină". Nu reiese din literatura secundară faptul că prima versiune a acestei poezii a fost probabil scrisă la Viena şi intitulată "Decembrie".
La sfârşitul primei strofe, se întâlneşte un vers ciudată, care străbate toate cele patru versiuni neschimbate: "De-a curmezişul peste întunecata apă". Certitudinea aparent magică cu care Georg Trakl se mişcă, de fapt, pe un teren necunoscut, chiar periculos, e reţinută de exemplu, de Joseph Georg Oberkofler în "Amintiri despre Georg Trakl", 1966, p. 130 şi următoarele în "O călătorie cu sania").
Acest "curmeziş" ar putea indica MERSUL "călătorul", aici, pe bârne mişcătoare, nesigure prin mlaştină, spre un loc concret pe care se află "cocioaba dărăpănată". Desigur că Trakl nu vrea să descrie o aventură prin mlaştină. Poemul tematizează o construcţie poetică de bază, pe care o cunoaştem din alte lucrări, determinate de sălbăticie, decădere, singurătate şi "Fantome de noapte". În acelaşi timp, totuşi, poezia mărturiseşte mai pregnant decât alte poezii ale lui Trakl conexiunea indisolubilă a experienţei reale cu natura şi experienţele lumeşti unde găseşte un conţinut spiritual-mitic, ca de altfel în opera lirică generală a lui Georg Trakl.

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu întuneric, de unde vin

Tu întuneric, din care eu mă trag
Decât ardoarea îmi eşti mult mai drag,
decât ardoarea care lumea guvernează
şi luminează
nu mă împiedică însă la veghe -:
pentru un cerc oarecare,
în care nici o fiinţă nu are valoare.

Dar întunericul ocupă totul:
Chipuri şi flăcări, animale şi pe mine, ce acaparează
oameni şi puteri -

Şi poate fi: o mare forţă prelungită
În vecinătatea mea s-agită.

Eu cred în nopţi.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După orice conversaţie, eşti mai părăsit ca în mormânt. Ţi-ai uşurat spiritul şi ţi-a putrezit inima. Vorbele au zburat în vânt şi cu ele substanţa izolării tale.

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de lady in black666
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă pe Pământ

Cocorii au plecat demult
Cad frunze pe alei
Şi vântul toamnei îl ascult
Prin crengile de tei

Văd frunzele cum cad din ram
Şi tremură în vânt
Se-aprind gutuile în geam
E toamnă pe Pământ

Şi florile s-au veştejit
Şi berzele s-au dus
Şi zilele s-au risipit
Şi crinii au apus

Şi nopţile parcă prea lungi
Mai văd un răsărit
Şi plopi cu umbrele prelungi
Gonesc un asfinţit...

Şi vara ce ne-a părăsit
Cu-a florilor veşmânt
Ori nu a fost ori n-a venit
E toamnă pe Pământ.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.

poezie de Ion Horea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!