De-a Baba Oarba

Pulsând rugi
în inima nopţii,
înaintez pipăindu-mi
cuvintele.
Fur de la tine o literă,
de la ea o silabă
şi uite aşa,
încropesc o poezie.
Muza îmi surpă creaţia
după multe căutări,
în bezna talentului.
Ochiul meu,
animal de pradă îşi caută
şi el menirea,
stârnind oceanul,
care mă loveşte ritmic
în timpane!
Îi cade nopţii cortina,
doar ca Tempel-Tuttle
să mă îmbrace în Leonidele ei,
pistrui licăriţi
pe faţa destinului.
- VIAŢĂ!
Ascunde-mi simţirea Lurianică,
să nu mă dezamăgească
vreodată
şi înverzeşte-mă-n istoria ţărânei.
Stiu!
Mi-am răscumpărat cu moartea
acele nopţi de căutări,
când totu-i somn,
doar eu sunt ziuă
şi durere
şi inimă...
şi mai ce Doamne?
... şi mai ce?
Ştiu!
Sunt frământarea
din contracţia copacului,
care nu-şi mai poate înăbuşi
hohotul pădurii,
într-un tablou abia început!
Udă-mă cu speranţa-n foşnet
de aureole inconsistente,
în jurul cuvintelor poezii!
Dacă aş înceta
să văd,
să aud,
mi-ai croi norii
pe măsura visului,
ca Platon să-si uite dialogurile?
Ori m-ai vinde în Egina,
să nu-mi mai suporţi prezenţa!
Cer şi pământ,
materiale consistente
de Facere-a Lumii,
le voi îngropa sistematic,
pentru a afla secretul
Învierii din Morţi,
geologic redescoperit
în dimineaţa vrerii mele.

poezie de Rodica Cernea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jen: Plec, Dawson. Dar înainte de a pleca aş vrea...
Dawson: Dar, Jen...
Jen: Nu, nu, ascultă-mă, te rog. Bine? Asta pare să fie ziua adevărului şi este rândul meu acum. Mi-am pierdut virginitatea la 12 ani cu un tip mai mare decât mine care m-a îmbătat. Nu-mi amintesc numele lui. Dar după ce m-am speriat pentru prima dată de o posibilă sarcină, am început să iau anticoncepţionale şi foloseam prezervativ de cele mai multe ori sau uneori, nu ştiu, nu mi-e clar. Beam foarte mult şi leşinam şi tot aşa. Mi-am început viaţa sexuală prea devreme şi nu doresc asta nimănui. Adică sexul la o vârstă atât de fragedă este întotdeauna o idee proastă. În cele din urmă am fost prinsă făcând sex în patul părinţilor mei. Fetiţa lui tata făcând sex în faţa lui. Încă nu mă poate privi în ochi, dar m-a trimis la 200 mile depărtare tocmai ca să nu fie nevoit s-o facă. Dar nu mai sunt fata aia. Nu am fost niciodată, dar nu sunt nici imaginea de alba-ca-zăpada pe care mi-ai creat-o tu. Sunt undeva la mijloc şi încerc să mă descopăr.
Dawson: Jen, nu e vorba de tine. Sunt doar inhibiţiile mele prosteşti. Părinţii mei au o viaţă sexuală nebunească, iar eu, eu am folosit-o pentru a măsura fericirea lor.
Jen: Sexul nu aduce fericirea.
Dawson: Ştiu. Acum ştiu asta.
Jen: Îmi pare rău că te-am minţit, dar nu mă pot scuza pentru trecutul meu. Adică am învăţat ceva din el, sunt o persoană mai bună, m-a adus unde sunt acum. Şi asta e şansa mea să o iau de la capăt. Este şansa mea şi ar fi drăguţ dacă m-ai susţine.
Dawson: Cu o condiţie!
Jen: Care?
Dawson: Să mă ierţi, Jen, deoarece comportamentul meu nu poate fi răscumpărat şi nu merit pe cineva atât de pasional şi deschis şi sincer şi frumos ca tine.(Se îmbrăţişează.) Încă o dată?
Jen: Aham.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neputinţă

Şoapta-ţi nesigură
asemeni pasului care-mi străbate cărările,
ridicolă uneori
ca un clipit de frunze,
îşi depune oul
în cuibul facerii lumii.
Pot împărţi cu tine
litere,
cuvinte,
strofe întregi,
pe o sfoară
întinsă desupra prăpastiei,
care ne separă trupurile.
Un fir subţire de soare
lunecă mereu
încercând să ne vadă,
în timp ce,
o durere cuminte mă inundă,
spunându-mi în taină:
-"nu te duce,
- nu te duce!"
Hâdă eşti durere uneori
şi nesigur îţi este pasul.
Lasă copacul albastru
să-mi ofere rădăcina eternităţii!
Doar el mai vâsleşte liniştit
pe apa viaţă,
cu gesturi de bătrân
care a renunţat de mult
să-mi mai respire sufletul.
M-ai făcut frunză
şi floare
în adâncimea pădurii de nuferi.
Văd cerul
înspăimântat de adâncu-mi
în care mă scald,
când zeul soare
se răzbună şi el
încercând să-mi fure lumina,
dar îmbătrâneşte,
până să ajungă la mine.
Ochiul meu
strânge în el necuprinsul
refuzând să-mi audă
strigătul de neputinţă
în faţa destinului.

poezie de Rodica Cernea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept un semn

Un arc încordat în noapte, ce nu-si atinge ţinta,
A omorât decât durerea, dar nu şi inima,
Iar eu, rămas, o ţinta în aer liber,
Un zombi fără virus,
Un îndrăgostit contagiat de febra dragostei,
Totuşi un om... dezamăgit, ce încă n-a murit.
Inima îmi este camuflata, într-o vesta anti glonţ!
Tu glonţ, tras într-un butoi cu explozibil,
Ce a produs o explozie memorabila,
In filmul vieţii mele...
Ca un pistol cu amortizor,
Inima-mi coboară în decibeli,
Ascunzându-ma în durere,
Zgomotul nopţii, îl transforma in şoaptă,
Zile fără sfârşit, mai mult sau mai puţin complicate...
Jungla a tăcerii, abis al durerii...
Va cobora vreodată vre-un înger pe pământ?!
Voi găsi iubirea de mult visata?!
Când si cum, vei şti doar tu,
Cheia temniţei mele... în care m-ai închis.
Asa cum se învârteşte pământul după soare,
Asa cred eu ca vei veni!
Soarta a lumii...
De ce mi-ai grăbit naşterea?
De ce m-ai grăbit sa cresc?
Cum fac sa ştiu ca tu, nici măcar nu eşti născuta,
Sau poate ca eşti deja, moarta?!
Prefer sa cred ca m-am născut la timpul potrivit,
Iar tu m-aştepţi.... ascunsa...
Iubire, deşartă!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre căutări

Unii caută
noi idei
noi iubiri
noi amintiri
noi împăcări
noi începuturi
noi bucurii
noi întrebări

Altii caută
noi metafore
noi uri
noi uitări
noi certuri
noi sfârşituri
noi tristeţi
noi răspunsuri

A nu se ignora ce anume cauţi la alţii
sau ce cauţi la tine

A se ţine cont că unii caută noul
iar alţii caută vechiul şi multe multe altele

Poate că până la urmă în viaţă
nu-i important numai ce anume ai găsit
ci şi ceea ce încă mai cauţi...

Poate nu prea contează atât să găseşti întotdeauna ceea ce cauţi
cât a-ţi găsi mereu căutări care să conteze

poezie de Florian Ruse
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu-mi pleci, Poezie!

Vii, mai ales, când norii îmi vârtejesc prin viaţă
Cu versurile prinse în acele de gheaţă.
Cuvintele-s orfane de muză şi-n tăcere
Mă caută prin gânduri şi răscolesc viscere...

Şi dacă toată-n iceberg nu văd lumina lunii,
Tu îmi răsari sub gene şi îmi nunteşti păunii.
Pătrunzi printre ruine, desfiinţând hotare
De dincolo de lume, de dincolo de soare...

Nu ştiu prin ce minune înnobilezi cuvântul,
Epustuflant te-ncumeţi să te întreci cu vântul
Şi îmblânzeşti furtuna şi fiarele pădurii,
Metafore-ngenunche atacurile urii...

Ai armele cu tine şi nu sunt la vedere,
Silabele valsează-n alint şi în durere,
Vocalele vibrează în acolade-albastre,
Consoane stau de pază-n oceanele sihastre...

Mă porţi prin universuri, de mine, neştiute,
Unde m-aşteaptă stele, magii, să-mi împrumute
Şi din decorul static al stazelor letale
Tu mă învii spasmodic în clipe ireale...

Şi-mi cresc pe umeri aripi şi zboru-i la-ndemână
Cu iambii şi troheii alerg acum de mână
Şi timpul se opreşte în loc... doar eu cu tine
Schimbăm în bine răul şi dăltuim destine...

Să nu-mi pleci, Poezie, vreodată înspre nord,
Rămâi unde ţi-e locul, de când mă ştiu, în cord!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trist

Mi-ai promis, Doamne,
Că, după aşa dezamăgire,
Voi avea şi şansa mea...

Dar nu e loc pentru iubire
Când ştiu, nu mă iubeşte,
Ci o iubesc doar eu pe ea...

Nu credeam vreodată că voi suferi,
De ştiam ce va veni,
Poate nu mai sufeream...

Te-am aşteptat, dar în zadar,
Şi am să caut puterea de a striga într-o zi
"Nu te mai iubesc cum te iubeam"

Tată, mi-ai promis iubirea ei,
Mi-ai dăruit doar vise
Şi azi mi le iei pe toate...

Nu ştiu, Părinte, în schimb ce vrei,
Dar deja lupta-i pierdută, flăcările-s stinse,
Nimic nu se mai poate...

Pentru tine, Iulia, am numai lacrimi,
şi ură, şi iubire, sunt toate adunate,
Şi ştiu că voi mai suferi...

Nu mi-ai dat măcar o şansă, o şansă măcar,
Şi şansa ce-o vedeam s-a dus şi mai departe,
M-ai lăsat să lupt ca orbul, în zadar...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Credcabanuiesti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de zgârcit

Nu veţi bea niciodată
un leu
din premiile mele literare.
Pentru că eu
urăsc concursurile.
Pentru că nu am de demonstrat nimic
nimănui.
Şi eu urăsc beţivanii
ce se îmbată pe la vreun cenaclu
din ţoiul umplut cu vorbe de clacă
de critici cu aer de cârciumari.
Acei beţivani care se acoperă apoi
cu roua nopţii prin şanţuri.
Şi-apoi
sunt orb şi surdo-mut.
Chiar dacă
mi-aţi da vreo diplomă
n-aş deosebi-o de hârtia pe care o pipăi de atâţia ani
tot încercând să scriu.
Eu nu recunosc în Braille
decât hârtia scrisă de mine
după miros, după foşnet
şi cuvintele grele
ce refuză şirurile ordonate.
Nu veţi bea niciodată
un leu
din premiile mele literare
pentru că eu sunt răsplătit cu aplauze
şi onomatopee
intr-o lume iluzorie la care nu am acces.
Şi-apoi, eu sunt zgârcit
şi mă îmbăt de unul singur.
Eu nu concurez cu nimeni
eu concurez doar cu mine
pentru a nu schimba echilibrul lumii.
Mi-am fixat orizontul
acolo sus
în Parângul Mare
ascuns pe după vârful Mohorului
de vulturii ce se hrănesc cu capodopere
departe de ochii lumii
şi de ochii mei.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutări...

Iubitule, unde şi de ce fugi de mine?
De ce te ascunzi, ca un clovn rănit de soartă,
în pădurile pasiunilor ofilite, pline de liane efemere,
care se rup la cea mai mică adiere
a vântului nefavorabil,
ţi-e frică de ochii stelelor, sub care sărutările mele patetice
îţi vor arde buzele reci ca pământul,
învăţate şi mulţumite doar de sărutări pasagere...
sau fugi de înlănţuirea mea de iederă iubitoare,
care te sufocă cu naivitate copilărească,
vrând să creadă în verdele iubirii adevărate o viaţă,
nepătată vreodată de microbul trădării.
Da, sunt naivă şi eu mi-am spus-o deseori,
dar cine îmi poate spulbera speranţa, că într-o zi,
te voi face să pierzi drumul rătăcirilor amăgitoare
şi vei privi mai atent în adâncul oceanic al sincerităţii
mele, care îşi va semna statornicia în stele alături de tine,
doar să mă iubeşti şi tu la fel.
Iubitule, unde şi de ce fugi de mine?
pentru că îmi voi pierde răbdarea de fier

şi apoi, nu va mai fi cale de întoarcere pentru noi,
chiar dacă maturizarea ta mă va căuta
cu disperarea lui Tristan.
Dar şi de voi fi muribundă ca Violeta,
tot nu voi înceta să-ţi explic,
ce frumoasă este fericirea,
când are acelaşi numitor comun
şi ce minunată este iubirea adevărată,
scrisă în stelele eternităţii.

poezie de Valeria Mahok (6 ianuarie 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muza

Poezii voiam să scriu,
Dar mintea mi-era confuză
Mi-am dat seama într-un târziu
C-am nevoie de o muză.

Şi-atunci te-am văzut pe tine
Singurică, singurea
Şi ţi-am zis cu şoapte line,
Nu vrei să fii muza mea?

M-ai privit un pic surprinsă,
Îndelung m-ai măsurat
Şi de un fior cuprinsă
Mi-ai zâmbit şi-ai acceptat.

De-atunci mă inspiri întruna
Cu-ale tale fantezii,
Stând cu tine întotdeauna
Am uitat de poezii.

poezie de Octavian Cocoş (28 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai împliniţi oameni sunt cei care mereu caută să se cunoască, să se înţeleagă, să îşi rescrie credinţele care îi limitează sau le întunecă existenţa. Aceşti oameni ştiu că deciziile lor sunt cele care le determină calitatea vieţii, aşa că aleg înţelept cu cine se înconjoară, ce experienţe vor să trăiască, nu fac compromisuri şi nu renunţă la propriile dorinţe, ci caută mereu să se simtă bine cu ei înşişi şi cu viaţa lor. Evoluează constant şi ştiu că doar de ei depinde felul în care trăiesc. Oamenii nefericiţi nu stau de vorbă cu ei înşişi, îi analizează şi îi bârfesc pe alţii, trăiesc pentru aparenţe şi pentru gura lumii. Viaţa lor se desfăşoară pe pilot automat, conduşi fiind de "trebuie" şi "aşa se face". Se cred victime ale altora care îi nedreptăţesc sau victime ale destinului crud care s-a abătut asupra lor şi nu au ce să facă. Nu caută soluţii, ci vinovaţi, nu îşi asumă responsabilitatea ci aşteaptă pasiv ca alţii sau viaţa să le rezolve problemele. Evoluţia personală şi înţelepciunea pot fi dobândite doar când trăieşti conştient şi îţi asumi pe de-a-ntregul responsabilitatea vieţii tale. Soluţiile şi răspunsurile nu îţi pică din cer, ci sunt rezultatul unei căutări personale asidue.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt nimic, lume...

Dumnezeu îşi încordează arcul
Mă loveşte cu săgeata lui în imaginaţie
Plimbăndu-mă în carete prin vămile cerului.
Sub mine îngerii ridică acoperişuri clădirilor zgârie-
nori
Zăresc vămile în care am minţit şi am fost minţită
Coridoarele pe care mi-am ucis sinele,
Biserica în care Dumnezeu mi-a îmblânzit inima
Dracii legănaţi sub aripa mea de leoaică
Izgoniţi de îngerul meu grijuliu care-i scoate
Aşa cum scoţi ghimpii din labele sălbăticiunii.
Plutesc pe deasupra faptelor mele
Pe deasupra gândurilor, ideilor şi fărădelegilor mele,
Pe deasupra cuvintelor mele în spirală
Care alunecă printre boturile fiarelor
Şi sunt alungate de la inima lor.
Vine trupul lor şi le paşte,
Vine inima lor şi le uită
Şi cuvintele Tale, Doamne,
Ajung numai foarte rar la inima lor.
Eu nu am nimic, lume,
Eu nu sunt nimic,
Nici măcar praful în care am început să iau formă,
Nimic nu-mi aparţine,
Când şi când călăresc câte un cal de praf,
Strângând în braţe un iubit de praf,
Sunt prinţesa regatului de praf
Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu
La care să se-nchine toate mumiile de nisip
Cărora Dumnezeu le aprinde unima
Să lumineze veacurile ce va să vină.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, tot ce ştiu

Doamne, asta-i tot ce ştiu
Să privesc mereu la Tine
Sunt născută doi să fiu
Eu şi Tu ce eşti în mine.
Eu sunt Tu şi Tu eşti eu
Sunt copilul Tău cuminte
Faţa Ta de Dumnezeu
Şi oglinda dinainte.

Sunt zidire de pământ
Martoră-i şi-acum ţărâna
Dar mi-ai dat din Duhul Sfânt
Şi m-ai legănat cu mâna.

Doamne, asta-i tot ce ştiu
Să doresc să vin la Tine
Sunt născuta doi să fiu
Eu şi Tu ce eşti în mine...

poezie de Adriana Cristea (10 februarie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau răspunsuri... încă mai aştept!

Mi-ai împletit cunună din astre
şi un fir de gând,
pe frunte mi le-ai pus
fără de vină,
să-mi lumineze calea
atunci când mă frământ,
când nu-mi găsesc cărarea
şi nici rostul,
crezând că-i a mea vină.

Nici tu,
dar nici Apollo
cel sfătuitor
nu-mi daţi răspunsuri,
când întrebările
mă dor!

Unde-i lumina
care mi-a fost promisă,
unde-i iubirea,
pe care o aştept
smerită,
unde-s răspunsurile
pe care le aştept
de-o viaţă
şi unde-i bucuria
să mă răsfeţe
în fiecare dimineaţă??
Unde-s???
Le voi găsi
la margine de lume,
le voi primi ca dar,
în nopţi fără de somn,
ori poate,
le voi citi în raza
lui Venus,
cel strălucitor!?

Pe Tellus Maters tu mi-ai dat
o casă,
în faţă am acum,
a masă,
pe ea bucate
câte vrei,
dar n-am răspunsurile VIAŢĂ,
le vreau pe toate,
chiar dacă tu,
nu vrei!

Le merit!
Nu sunt sfântă,
nu mă găseşti în calendar,
ci doar aici pe Terra
unde bătătorită-i calea
pe care tu mi-ai dat-o-n dar!

Pe Jupiter,
l-am invocat în taină,
suprem judecător,
să văd de am dreptate
în cele socotite!
Şi dacă am,
tu VIAŢĂ,
tu zăludo,
să-mi spui pe dată
toate răspunsurile
chiar dacă-n gândul tău,
mă crezi nebună!

L-am întrebat pe Cronos,
răspunsul nu mi-a dat
la simpla-mi întrebare,
firul vieţii
mi-e secat?
Şi dacă da,
îl pot uda?
Mai pot eu înoda
ceea ce viaţa
ştiu,
va refuza?

Nu-mi reproşa că am trăit
ca Hermes,
ştiu că da,
dar dat-am tot ce am simţit
şi altora!
Cu prisosinţă chiar,
n-am fost zgârcită
trebuie s-o recunoşti,
m-am pus pe mine-n poezie,
m-am dăruit cu totul
fără de regret,
dar vreau răspunsurile,
eu înca, mai aştept!

poezie de Rodica Cernea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţirea e cea mai grea pierdere. Pentru că, dacă nu e o renunţare, atunci e sentinţă. De cele mai multe ori, despărţirea doare, pentru că ne învinuim că nu am iubit îndeajuns sau îl învinuim pe celălalt că a plecat, înainte să fim măcar încă o bucată de viaţă, fericiţi, împreună. Despărţirea doare şi pentru că nu ne iertăm. Nu ne iertăm, pentru că nu i-am lăsat să ştie cât i-am iubit. Nu le-am arătat, îndeajuns de mult, iubirea noastră. Nu pe cât am fi putut. Sau nu pe cât ar fi avut ei nevoie. Şi, de aceea, doare pe atât mai mult. Lecţia de viaţă este să nu amânăm a ne arăta iubirea. Despărţirea mai poate fi un jaf al destinului: atunci când acesta îţi răpeşte sufleţelul iubit. Când spun asta, mă gândesc la moarte. Moartea omului iubit. Partener de viaţă. Copil. Părinte. Frate. Animal de companie. Poate, o preţioasă Lecţie de Viaţă este că acele suflete care pleacă nici nu erau menite să ne fie alături o viaţă întreagă. Poate, Menirea lor a fost să ne înveţe ceva. Să ne înveţe DORUL. Să ne înveţe regretul; acel regret care ajută la înălţare. Poate că menirea lor a fost, doar, să ne iubească. Să ne facă "să ştim cum este să fii iubit".

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzele mele au şoptit

Când mă aşteptam mai puţin, lumina a venit din haosul nopţii,
A început să curgă spre mine, foton cu foton,
Căutându-mi faţa. Eram livid şi gol,
Întunericul intrase în mine, moartea intrase în mine
Şi nimic din alcătuirea mea nu mai pâlpâia.
Stăteam întins pe spate şi priveam cerul,
Dar cerul dispăruse şi pământul dispăruse dedesubt,
Şi nici marea nu mai foşnea; totul era încremenire,
Eram piatră, eram pământ, eram mormânt,
Eram forma pietrificată a unui animal dispărut, eram siliciu.
Logosul pierise, mişcarea pierise şi nici praful stelar nu mai adia,
Un hău negru era împrejur,
Iar Dumnezeu plecase parcă într-o lume de demult.
Dar deodată lumina a venit din pântecul nopţii,
S-a prelins pe faţa mea, m-a cutremurat
Şi ochii mei au început să plângă, să râdă şi să plângă
Şi buzele mele au şoptit: De ce, Doamne,
Ţi-ai adus aminte de mine?
Eu, care am luat numele Tău în deşert,
Care mi-am înălţat chip cioplit,
Şi am fost sluga clipei trecătoare.
Ridică-te! mi-a spus, ridică-te! mi-a spus,
Aminteşte-ţi cuvintele tale şi umblă.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinaţie

M-am născut unde ai vrut tu Doamne!
Mi-ai dat spiritul,
darul tău cel mai de preţ.
Cu el îmi croiesc destinul
şi-mi aleg destinaţia,
depăşind toate barierele timpului
şi spaţiului.
Umilită de viaţă,
iubirea îşi caută drumul,
neştiind unde-i este gara,
destinaţia ei ultimă,
dar până la gară,
cale lungă este de străbătut.
Îmi pun aripile
şi-mi născocesc zborul,
dar nu vreau Doamne...
încă nu vreau o destinaţie.
Vreau mai întâi să-mi găsesc lumina
în flacăra smerită a lumânărilor,
în lanuri albastre
în care încă mai zboară zorii,
în ropotul inimii mele
şi în laptele miere al mamei,
care curge molcom,
îngânându-mi somnul
din care m-am născut
cu clocotul vieţii.
Un curcubeu
zămislit într-un vers
îmi va fi punte în naştere,
trecerea de la somn
la viaţă,
de la acumulare
la aplicaţie şi dezvoltare.
Lasă-mă iubire,
vreau să dorm doar în braţele tale,
sunt năucă de atâta viaţă,
vreau să-mi regăsesc somnul.
Somnul dinaintea naşterii,
Somnul,
în care tu Doamne
mi-ai dat înţelepciunea
şi toată cunoaşterea lumii.
Naşterea m-a făcut doar conştient de darurile mele,
obligându-mă ca prin trudă
să-ţi preţuisec darul.
Tot TU,
în nemărginita-ŢI bunătate
mi-ai pus pe buze cuvantul,
cu el voi duce cunoaşterea mai departe,
cu el voi dezmierda timpul
să-mi cânte serenade
şi tot cu el
voi transmite
generaţie după generaţie
toată acumularea de veacuri a omenirii.
În nerăbdarea mea
ajunsă în intersecţia destin,
voi şti oare,
care drum să aleg?
Voi alege drumul corect
să-mi găsesc destinaţia,
sau rătăcitoare voi fi
până ce voi ajunge
în acelaşi loc de destinaţie
hărăzit de tine Doamne!
Determinare,
joc fatal al sorţii,
sau propria mea alegere!
Care este adevărul Doamne,
care?
Oricare ar fi adevărul
eu voi alege!
Sunt propria mea determinare.
Înainte de naştere,
a ta am fost Doamne,
mi-ai dat
tot ce ai crezut de cuviinţă că merit,
mi-ai dat cioturi de aripi,
care vor creşte doar în lumină,
cu ele voi zbura oriunde,
voi cuceri galaxii
şi te voi slăvi
pe tine Doamne,
creatorul meu desăvârşit.
După naştere
destinul îmi aparţine,
sau tot tu îmi alegi
destinaţia finală?!
Îmi vreau lumina
şi zborul,
îmi vreau
înfiorarea dintre funzele teiului,
când zorii îmi mângâie zarea,
vreau
ca flacăra macilor
să-mi ardă
cele mai tainice dorinţe,
îmi vreau
curcubeu nemuritor
peste timp şi spaţiu,
vreau
să beau din cupa nemuririi
licoarea blestemată a zeilor
şi mai vreau Doamne....
VREAU TOTUL
sau NIMIC!

poezie de Rodica Cernea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, mai fă o minune!

Eu credeam că-s cel mai tare
Că eu sunt cel mai vestit...
Dar în faţa ta o doamne...
Mi-am dat seama că sunt mic.

Adunata-m lucruri multe,
Averi... multe am vrut să am.
Dar mi-am dat seama o doamne
Că de fapt... eu gol eram.

Mă-n'brăcam cu haine scumpe,
Cine mai era ca mine.
Dar mi-ai arătat o doamne...
Că de fapt eram un nimeni.

N-ascultam nici o povaţă
Rele multe am făcut.
Tu... o doamne... mi-ai dat viaţă
Ce am strâns tot am pierdut.

Cunoscuta-m vitejia,
Mândru tare am mai fost.
Dar pierduta-m bătălia,
Fără a crede în Hristos.

Am primit botezul doamne...
Ca să-mi fie de folos.
Prin puterea ta ce-a mare
Ai salvat un păcătos.

Eu... l-as tot în astă lume
Că de fapt... nu i-au nimic.
Doamne te rog... fă minune
Şi salvează- mă un pic.

Ia- mă în împărăţia... care
Sus în cer o stăpâneşti.
Ştiu doamne că ai răbdare
Eu aştept... vin când doreşti.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte ani deja

Aş vrea să-ţi scriu o poezie, mamă
Dar simt că-mi sunt ideile de plumb,
În plus, când vreau să-ţi scriu ceva simt teamă
Că toate literele lumii nu-mi ajung.

Nu pot deloc să mi te pun în rime
Şi nici să îţi vorbesc ca şi cum nu ai fi,
Abia de scriu o slovă şi mi-e dor de tine
Şi mă opresc, oftez... Fac asta zi de zi.

Tu nu eşti om de pus în poezie
Şi nici o mamă lesne de descris rimat,
Când m-ai născut, asta mi-ai dat tu mie:
Iubire de nescris în suflet de băiat.

Probabil te întrebi ce fac la astă masă
De nici nu scriu şi nici nu simt că-s viu,
Păi uite, îmi imaginez că eşti şi tu acasă,
Mă mângâi şi îmi spui să dorm, că e târziu.

Şi te ascult, te-mbrăţişez de noapte bună,
Mă uit în urma ta cum mi te duci domol,
Nu vreau ca fără tine soarele s-apună
Şi nici de dimineaţă fără tine să mă scol.

De ce să-ţi scriu, atunci? Oricum nu pot,
Aşa că stau emoţionat şi te cobor din vis,
Mă uit la un tablou cu tine, sprijinit în cot,
Întind o mână şi îţi mângâi părul nins,
M-apropii, mă fac mic, intru-n tablou de tot,
Iar tu-mi şopteşti zâmbind, aproape stins:
"Să nu fi trist, sub crucea mea nu-i niciun mort".

poezie de Sorin Stoica
Adăugat de Sorin Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intuneric

E lungă noaptea, dar eu nu ştiu
Inspectez acum fantasmele agăţate în copaci
Pocnete surde şi reci au vibrat în mine aorta
Un lung fior... E doar poezie
E seara care aduce liniştea necesară
Pentru mine şi Ea,..., e liniştea care trebuie
Nu se poate, de ce apar maşini?
Nu există maşini, nu există blocuri
Nu există pietre, nu există nici bani
Există doar pomii şi păsările nopţii
Există doar spiritul verde al apei
Cu liane mieroase încolăcite de după gât
Eu ştiu, în această călătorie imaginară
Câte vietăţi sunt acolo unde nu-mi imaginez
Fiecare copac e un uriaş paşnic
Fiecare vuiet e un strigăt ancestral
Am găsit cheia, dar nu am voie să o ştiu
Esenţa e în spatele tuturor lucrurilor
Cel mai albastru tril de privighetoare
Cei mai strălucitori ochi de bufniţă veselă
Şi acolo, în pustietatea imaginii
Eu sunt mult prea bătrân ca să mai visez
Eu am riduri groase de trei centimetri
Şi o durere acută în zona pectorală
Zilele trec, dar eu nu trebuie să ştiu
Peste tot sunt doar spirale ruginite
Unele se desfac, altele alunecă-n pământ
Toate consignaţiile au fost inundate de viermi
Şi toate măturile de vrăjitoare au fost luate
La administraţie. Aiurea!
Puterea nopţii este mult mai mare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutări...

Iubitule, unde şi de ce fugi de mine?
De ce te ascunzi, ca un clovn rănit de soartă,
în pădurile pasiunilor ofilite, pline de liane efemere,
care se rup la cea mai mică adiere a vântului nefavorabil,
ţie frică de ochii stelelor, sub care sărutările mele patetice
îţi vor arde buzele reci,
învăţate şi mulţumite doar de sărutări pasagere...
sau fugi de înlănţuirea mea de iederă iubitoare,
care cu naivitate copilărească,
vrea să creadă în verdele iubirii adevărate toată viaţa,
nepătată vreodată de microbul trădării.
Da, sunt naivă şi eu mi-am spus-o deseori,
dar cine îmi poate spulbera speranţa, că într-o zi,
te voi face să pierzi drumul rătăcirilor neîmplinite
şi vei privi mai atent în adâncurile oceanice ale sincerităţii
mele, care îşi vor semna statornicia în stele alături de tine,
doar să mă iubeşti la fel.
Iubitule, unde şi de ce fugi de mine?
pentru că îmi voi pierde răbdarea de fier,
ca cea a frumoasei Penelopa în aşteptarea lui Ulise
şi apoi, nu va mai fi cale de întoarcere pentru noi,
chiar dacă maturizarea ta mă va căuta
cu disperarea lui Tristan.
Obosind ca Violeta, voi înceta să-ţi explic,
ce frumoasă este fericirea,
când are acelaşi numitor comun
şi ce minunată este iubirea adevărată,
scrisă în stelele eternităţii.

poezie de Valeria Mahok (6 ianuarie 2015)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!