Şcolăriţa

ea îşi luase un carneţel
unul galben cu irizaţii de fluture
îşi aranjase rochia înainte de a se aşeza
reţinuse perspectiva de ansamblu
nu omisese nici "detaliul acela"

oamenii veneau cârduri-cârduri
cu privirile înfipte în câte ceva
ca la armată ca la înmormântare ca la nuntă

erau oameni vechi trudind să mascheze
mucegaiul dâra de vopsea prelingându-se
odată cu ploaia mocănească de toamnă
resemnându-se! lăsându-se dezveliţi

erau oameni noi
mirosind a scutece. a biscuiţi cu mere
a proaspăt cumpărat sau a proaspăt tipărit
trudeau să-şi mascheze inocenţa
amestecul acela subtil de iarbă cu lapte
adn-ul trufaş care odată şi-odată
avea el să-i coboare
în vizuina oamenilor vechi

literele se înmuiau în sânge
purtau la eliberare ţipăt de nou-născut
în traiectoria lor prin eter ca printr-un suflet
când lină când izbindu-se de zidurile vii
învăţau să se maturizeze repede
asemenea unor copii ai junglei
care musai trebuiau
să supravieţuiască

o vreme.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiubire

ziua în care ploaia nu s-a mai oprit
şi noi am continuat să ne amintim
ca şi cum alţii ar fi făcut-o
dar ce ne păsa nouă?
noi continuam! noi vroiam!

printr-un geam sentimentele se scurgeau
asemenea ţurţurilor lichefiindu-şi înţelesul
sub apăsarea indiferenţei

! pervertiţi nămeţii se insinuau sub oase

măduva noastră închipuia
câinele întunericului alimentându-şi angoasele
cu himerele din zorii fantasmagorici ai omului
căzut dintr-un sine

oameni înfăşuraţi în placente
trudeau să-şi apuce un destin
! nicio mamă să-i trezească la adevăr

ei mergeau cu feţe acoperite
asemenea nou-născuţilor
cu sensurile strangulate
în jurul identităţilor

apariţii SF
aceste răbufniri în realitate
ale unor zei de carton

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericiţii

colţul acela
în care iarna ajungea mai greu
găseai constant câte o creangă înflorită
câte o ceaşcă rozalie cu aburi

lumina îşi depăşea complexul depărtării
umilă se aşeza la masa încropită de noi
într-o deschizătură de salcie
într-o inimă

ne tot adunam
veşmintele noastre lăsau se se vadă
mersul albastru în burta noroiului

parc-am fi fost fraţi
şi moartea...

spectacolul se derula diafan
pe îndelete se aşeza bruma
tot aşa se desprindeau frunze
ca într-o lume veşnic pe cale
de a se naşte

eram bucuroşi asemenea unor copii
care tocmai îşi ridicaseră sălaşul
în braţele uriaşe ale stejarului

ne obişnuisem cu micul noroc
învăţasem altfel să trăim frica
nu ne feream ne mângâiam rana
durerea cobora din sângele nostru
în Dumnezeul darnic

fericiţi rămâneau
cei care nu văzuseră
dar!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De o parte şi de alta

distanţa asta dintre mine şi tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simţită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezenţă a lunii şi toate maşinile cosmice au oprit în faţa liniei ferate.

să fi trecut o veşnicie!

şi Dumnezeu era liniştit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape

*
eu atât de aproape de viaţă
tu atât de aproape de opusul ei

eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei

sufletul tău/ meu ca un firicel traversând clandestin să ajungă la mine/ tine
zdruncinătura!
oameni cu priviri novice
spunându-şi că timpul nimerise
în şoseaua ciuruită
pe care odată şi odată
avea s-o astupe cineva

**
nimic nu ne-ar fi putut apropia mai mult
decât felul acesta subtil de-a te face părtaş vieţii
decât felul acela cutremurător de-a mă face părtaşă morţii
[sau invers... ce mai contează?!]
într-o simbioză aparte
numită iubire

dovadă
floarea de cireş incapabilă
de acte discriminatorii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Declic

viaţa care începe
în dreptul unui vals
asemenea sufletului conceput
să nu aibă loc într-un trup
străbate zidurile acestea
bunăoară închisoarea din tine
toate cântecele strangulate fără de ţipăt
printre molecule de nisip de metal şi din carne
pune ape morţilor mult-prea-însetaţi-săracii
şi e bine!

dar, tu, pescăruşule, când ai de gând să (mă) recunoşti?

poate în dimineaţa aceea de iunie cu mireasmă de iasomie atârnată de tălpi
care se va întoarce ea odată şi odată...

eram mici... eram aşa de copii
casa îşi avea misterele ei... de nu vor fi fost miracole...
în pământ răscolit cioburi de smarald... câte-o coropişniţă
nefrica noastră de a scormoni în străbuni fără să ne ardă... fără să ne doară
leagănul ne-a purtat universali fără nicio distincţie de gen... de specii...
când ne-am trezit crescuserăm suficient de mult
cât să avem valsul propriu

ne-am avântat
şi rusalcele au argintat lacurile
pe frunze uriaşe de brusturi câte o memorie ancestrală
locul acela unde Dumnezeu zămisleşte troiţe

fără să ne pese am alergat desculţi şi goi
mărăcinii ne împrospătau sângele
pregăteau existenţa noastră aristocrată

suficient de sus la debarcader
umbreluţe şi gesturi
gentilomi purtând pe chip
surâsul interminabil al domniţelor roz
acest amestec de enigmă şi corali
la asfinţirea aurie a timpului peste noapte

un vapor cu franjuri multicolore
a încurajat curcubeul să răsară
în fapt viaţa aceasta
declanşându-se cu un vals

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât mai ales

o vreme am spus
n-o să mai vorbesc despre mine
nici măcar n-o să tac despre

! dar nu avem încotro

atâta vreme
cât cireştii care nu-şi aduseseră încă
florile pe lume erau
cu ochii pe mine
fără să pretindă ceva în schimb
îmi împrumutau uitătura
retragerea grabnică spre alt habitat
gesturile speciei pe cale de a se sălbătici
într-o lume scufundându-şi contururile

şi poate nu atât cireşii
nici florile lipsă
mult prea puţin
transferul acela cromatic
de incertitudine de spaimă
nici răsfrângerile vegetale
în ultimele rămăşite
de constituţie umană

nici atât
pocnetul sufletului
ca un furuncul mult prea timp
păstrat sub pielea adâncită
asemenea crimei primordiale

cât mai ales

nesupunerea întâmplării
în faţa deciziei personale
de-a nu mai fi niciodată
eu.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte chiar ca astronomia să fi ajuns la apogeul ei, din timpurile cele mai vechi, când planetele erau deosebite de stele numai prin mişcările lor, dar nu erau cunoscute ca globuri asemenea cu pământul, când stelele nu erau pentru omenire sorii de astăzi, s-a căutat să se explice cum s-a format universul, cum este el construit, chiar şi cari va fi sfârşitul lui. Teoriile în chestiune nu se întemeiau pe nici un fapt ştiinţific. Târziu, prin secolul XVII, au început să se formuleze teorii mai serioase, mai târziu ceva, Wright în Anglia, Kant în Germania şi Laplace în Franţa au dat la lumină teorii mai aproape de adevăr.

Victor Anestin în revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lagăr

boala noastră avea să treacă
printr-o mulţime de faze
o spuneau oameni în halate aproape-albe
impecabil intrându-şi în funcţie
de frica unor iminente procese viitoare
da... avea să treacă
povesteau strămoşii cu chipuri imortalizate în ipsos
deloc aleator puse în ferestrele mimicilor noastre
– saltimbanci desprinşi parcă din SF-uri
din când în când se mai poticnea câte o pasăre / de nu va fi fost ursita
dama aceea de pică verde cu 10 minus la purtare şi iubire ilicită

desculţi purtând în sânge formule bizare
memoriile afective roşu-cu-dungi
ale nu-ştiu-cărei dihanii
am spart mai multe iluzii
am doborât timpuri
vremurile preistorice ale cârtiţei
locul de unde întunericul îşi face curaj
să existe numai cu amintirea luminii
am purtat / am spart / am doborât...
până când am dat de lagărul nostru
personali într-o istorie atât de comună
de bunăvoie am intrat în cămaşă de forţă

se uitau cireşii
cuvântul acela rămas la jumătate de sens
că de ce noi? că de ce?

veneau / ne priveau / se recunoşteau pe ei înşişi
şi parcă atât de diferit gesturile noastre dezlegau
înţelesurile propriului turn babel
atunci ei veneau... ne priveau...
îşi făceau cruce şi-n sân îşi scuipau:

când e dragoste îşi face de cap
Necuratul

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel. Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic.

începutul de la Klaus cel mic şi Klaus cel mare de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statistici

noaptea aceea cu ceaţă
în care crescuserăm deodată

nu că aşa am fi vrut... că ni se năzărise

şi am fost... aveam să rămânem
copiii cu copii din care alţi copii cu copii aveau să se ivească
pe coridoare la fel de înguste... de întortocheate
cărându-şi păpuşa interioară în sforţarea uriaşă
de-a o ţine-n viaţă

se murea!

pe un front necunoscut
în graniţele căruia copacii învăţau
să fie cu vârful în jos şi cu oameni-lipsă
drumurile se alungeau asemenea
unui obraz desfigurat de spaimă
în monologul repetat al vocii
aşteptându-şi interlocutorul

această experienţă colectivă
în care fiecare pleca
atât de singur atât de intempestiv
în alunecarea aceea care nu
nu mai era faza nevinovată
de dinaintea somnului

nu veneau îngeri
nu băteau clopote
nimeni nu apuca
să facă semnul minor
al sângelui

plânsul era înăbuşit
într-un şal într-o mască într-o lovitură de graţie
aplicată în propria inimă

între noi şi noi
se insinua
înstrăinarea aceea
pe care glasul impersonal o pomenea în statistici
fără drept de apel intram în cronicile
unor cândva-contemporani
prin forţa împrejurărilor goliţi de suflet
umpluţi cu cifre

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin această fereastră zidită

când plouă mai ales
oamenii se fac singuri
încolonaţi la tăcere ca la supermarket
lansează comenzi off-line
prin geamul de ceaţă o vietate se sufocă:
nu e treaba lor
atâta vreme cât cu brio şi-au procurat
cutia de singurătate cu valabilitate nelimitată
ieşirea-aceasta-din-sine... ce mare lucru?!
banal periplu printr-un oraş cândva la ceas de seară sau de pustietate

Ce Bucurie îţi aduce Ploaia? Câtă Uimire? Cât Cer? Câtă Viaţă? – întreabă o vrabie
răspunde un tramvai... unul galben romantic-de-tot păstrând incrustate
memoriile afective ale lumii anesteziate

pe trotuar lipsa de sentimente face găuri
un copil crede că şi-a rătăcit mingea într-o groapă
când Pasărea i se aşază pe umăr în felul său el înţelege
că altfel trebuie să se facă...

când plouă
oamenii se fac singuri
prin această fereastră zidită le-a alunecat
Îngerul... Frumuseţea lui Dumnezeu
dacă-i întrebi nici măcar de plăcere nu-şi mai aduc aminte
şi doar ea singură i-a târât în groapă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza. Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale.

începutul de la Lebedele de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasmă de picuri de ploaie pe un pământ proaspăt cosit

Atât de frumos
vara
se împleteşte
cu mersul pe jos pe la umbră
când soarele-ţi zâmbeşte cu căldură
şi te
îmbracă într-o haină de raze
iar vântul
îţi mângâie fruntea cu aripile lui din zbor

cresc hribele
aşa de aromaţi căpşunii de câmp te-mbie să-i culegi
cireşele
te cheamă aproape pe nume
să le savurezi mireasma atât de gingaşă
iar dudele
îţi fac cu ochiul din duzii încărcaţi cu
miresmele lor

ploaia
îţi numără paşii sub picurii ei
în special la ţară pe un pământ proaspăt cosit
pe Poduri printre pruni
la Bogata
când pământul reavăn atât de gingaş îţi surâde
dezbrăcat de iarba care e stivuită în brazde
în mireasma aceea atît de fină cu
picuri de ploaie
cu adieri de vânt
cu mirosul acela de iarbă proaspăt cosită
în mijlocul naturii create de Dumnezeu pentru om

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 iulie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru totdeauna?!

venise primavara şi eu
aveam să o ratez aproape sigur şi de data aceasta
aşa cum ratezi cam toate chestiile esenţiale
care te-ar putea duce spre infinit

minusculă încercasem minima revanşă

aprofundarea cerului
într-o oglindă retrovizoare clipa exactă
în care un gest accidental sfârşeşte
prin a deveni iubirea cu premeditare

surâsul meu rămăsese suspendat
într-un buchet orange de stânjenei
toată dragostea mea către
printr-un ciob străvezit

norii erau albi şi greoi
capete de vată îmbibată cărora în zadar
se zbătea câte-un înger să le vestească
fantomatice glasurile... cântecul acela
pierzându-se înainte de a se fi născut

şi poate că totuşi.... cândva
Primavara mea aveai să fii tu...
chiar şi numai prin acea fracţiune de secundă
când ai intrat pe uşă... m-ai identificat... m-ai pironit în văzul tuturor
şi ne-am despărţit... pentru totdeauna?!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi băieţi, înspăimântaţi de dura independenţă la care sunt condamnaţi, doresc să fie fete: pe vremea când erau îmbrăcaţi mai întâi în haine de fetiţă, adesea izbucneau în lacrimi când trebuiau să abandoneze rochia şi să-şi pună pantaloni sau când li se tăiau buclele. Unii se încăpăţânează să prefere feminitatea, şi acesta e unul dintre modurile de a se orienta către homosexualitate.

Simone de Beauvoir în Al doilea sex
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paralizie în somn

auzeam tot şi nu mă puteam ridica
sandramaua gemea ca un elefant batran
mi-am amintit ca traiam intr-un tinut temperat
ca noi nu avem elefanti care gem
odată vazusem unul si nu l-am mai vazut apoi
se zicea ceva de cimitirul elefantilor
dar habar n-am de ce imi veneau in minte toate astea
eram singur inchis ca de obicei
într-o constructie subreda careia ii spuneam casa
pe afara cineva zgaltaia geamurile
râul ramul se intampla ceva
iar eu eram din ce in ce mai sigur
ca in tinutul meu nu erau eroi
şi nici eu sigur nu eram unul
m-am liniştit ca prin farmec
auzeam tot, dar nu mă puteam ridica

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supravieţuind

noaptea venea ca de obicei
ca o ascunzătoare... ca o cursă
intuiam mirosul de acasă aparenta linişte
acceptam... făceam cu rândul la pajiştea de zmei
unde subtil fără de ştire ne lăsaserăm sufletul

lapte era de ajuns... iarbă
.... chiar dacă uscată
cer cât să acopere
lipsa lamentabilă
din podul palmelor

rufele noastre translucide
se acomodau inimilor permeabile
greoaie trupurile produceau urme
un fel de boală ucigaşă a pământului
peste toate se aşeza ninsoarea... alte vietăţi darnice

ne măsuram timpul
în rana unei vrăbii... într-o invazie
ajunseserăm chiar să ne spunem pe numele noastre mici
tăcute frumoase adevărate

privirea continua să delimiteze orizontul
spaţiul acela fantastic în care iubirea se elibera din moarte

existam
întotdeauna făcuserăm asta!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din O Leoaică îmi traversează centrul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magazinul de haine... sau Magazinul iubirii...

Am ieşit, să-mi plimb sufletul, prin oraş,
Se întâmplă ceva ciudat,
Erau, oameni dezbrăcaţi, în plină iarnă,
Purtau haine scumpe şi totuşi erau goi...
Niciun zâmbet, nicio urmă de bucurie, sau de iubire,

Erau oameni în carne şi oase
Purtau haine dintre cele mai scumpe...
Şi totuşi era un dezmăţ al goliciunii
Toţi priveau în jos, la cenuşiul asfaltului
O mare de oameni, cu gânduri pierdute...

Erau oameni şi umbre, erau umbre de oameni...
Nu li se mai vedea faţa de tristeţe şi deznădejde,
Uitaseră de iubire, uitaseră să mai trăiască
Sufletul, nu poartă haine scumpe
Sufletul nu se îmbracă de la magazinul de haine

Sufletul, nu îngheaţă pentru că afară e frig,
Un suflet poate să îngheţe în plină vară,
O mare de suflete părăsite, ca o mamă ce moare,
Un ocean de singurătate, pierdut în adâncuri,
Nimeni, nu mai privea spre înaltul cerului,

Am uitat să iubim cu adevărat, într-o lume mercantilă
Ne dispreţuim, ne urâm unii pe alţii
Am uitat să mai întindem o mână, celor în metastaze,
Nu mai daţi banii pe haine scumpe
Îmbrăcaţi-vă sufletele de la magazinul IUBIRII...!

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fecioru-su a moştenit toată averea şi când s-a văzut cu atâta bănet a început să ducă o viaţă de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie şi arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede şi nu i-au mai rămas decât patru bănuţi de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi şi o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să ştie de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul aşa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: "Fă-ţi bagajul!" Dar el n-avea ce bagaj să-şi facă şi de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

Hans Christian Andersen în Cufărul zburător
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre domnişoara doctor Stela, apartamentul ei fiind situat la etajul 13, nu luase seama la zarva din jurul blocului, pe care nici n-o observase, iar când ieşise din casă, era linişte, deci, coborî scările fără a-şi face griji, asta doar până la etajul şapte, de unde se văzu "acostată" de oameni necunoscuţi care încă mai gâfâiau; urcaseră scările cu aparatura destul de grea după ei... Stela se miră, mai ales că pe măsură ce cobora, numărul reporterilor creştea. Plecase singură, părinţii ei spunând că vor veni ceva mai târziu, iar ea de abia reuşi să ajungă la parter, apoi afară... Aici însă, vai! Erau şi mai mulţi oameni care o înconjurau insistent de peste tot, tare gălăgioşi. Aproape că nu înţelegea nimic din ce i se spunea, dar din când în când mai răspundea la câte o întrebare pe care i se păruse că o auzise, mai semna pe câte o foiţă ivită ca de nicăieri, de parcă ar fi completat reţete pentru pacienţi necunoscuţi şi de abia înainta, cu greu, urmată de mulţimea de oameni. Reuşi cu greu să urce într-o maşină, fără a-şi da seama dacă, într-adevăr, era un taxi. Durase însă mai mult de o oră şi jumătate până să ajungă în acea maşină şi nu avea de gând să coboare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

fericit

Fericit este acela căruia încă îi mai place ceva ce i-a plăcut la grădiniţă; acela care nu a fost rupt în două de către timp; acela care nu este doi oameni, ci unul, şi care nu şi-a salvat nu numai sufletul, ci şi viaţa.

definiţie celebră de G.K. Chesterton
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!