Luminile din ferestre mureau încet

la spectacolul de sfârşit de an
unde cardinalul are pălărie roz
şi degete subţiri pline de inele grele
la orgă cântau două contese îndelung apretate
la trompetă cântam doar eu
şi pentru asta îmi dădeau
în fiecare zi o masă caldă
şi mă bucuram şi mai veneam

cel mai greu îmi era
să urmăresc pompierul de serviciu
care pedala tot timpul prin faţa altarului
pe deja binecunoscuta
bicicletă roz
cu două dungi subţiri
şi fără ghidon

ca un făcut
luminile din ferestrele oraşului
mureau încet mureau de frig
mureau subit şi licuricii
stingheri, beţi chiori fără pereche
iar luna îşi strângea de zor
feţii frumoşi din tragica-i poveste
după care se arunca în ocean orbeşte
în lipsa ei
câinii lumii urlau a frică
mai toţi alergau înnebuniţi pe acoperişuri
fără să ştie de ce
amândoi leneveam ziua întreagă în pat
beam rachiuri tari şi ne salvam
unul pe altul de la moarte
clipă de clipă

toate femeile frumoase ale oraşului
sunt îndrăgostite deja
sau sunt prinse în filele clasoarelor de lux
de zmei voinici cu părul lung
şi tatuaje colorate pe fese
cei mai curajoşi proprietari de femei
le afişau în barurile cochete
cu scene înalte şi apă de izvor
mai întâi barmanul le lipea
pe frunte etichete
cu cod de bare şi termen de scadenţă
şi ele se învârteau
în piruete desuete
la mese ospătarii
serveau de zor crochete
felii de pâine neagră caviar
homari cu plete
sushi purcei de lapte la proţap
şi multă ceapă verde
şi usturoi pisat

cei mai mulţi dintre noi
umblam cu sângele gol
fără să ne pese
cu el şiroind pe ochi
pe piept pe buze
peste ghete
câţiva muream loviţi fără veste
de-o bănuială parşivă
dar pe cei mai mulţi
ne secera fără milă vinul
şi sforăiam sau vomam
fluturi la pieptul bogat
al frumoasei metrese
apoi ne prelingeam subtil
printre pietre
foşnitoare şi atât de cochete
cu picioare lungi
şi pantaloni cu manşete

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângeau în noi copacii

Revăd potecile ce ne-au lăsat
să răscolim pădurea minunată
ducând parfumul tău de neuitat
peste iluzii ce mureau deodată.

În urma paşilor care-au rămas
doar amintiri într-un sfârşit de vară,
plângeau în noi copacii fără glas
uitându-şi crengile pe dinafară.

La umbra lor regretele mureau
pe jurămintele jertfite fără teamă
peste cărări cu paşi care duceau
spre un tărâm ce încă ne mai cheamă.

Mă tulbură chemarea lui mereu
chiar dacă ştiu că eşti pe veci plecată
pe aripa întunecată-a unui zeu
care ţi-a frânt povestea dintr-odată.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai muzica

Numai muzica e perfectă, îmi spunea
un prieten, şi moartea aş adăuga eu,
numai muzica şi moartea sunt perfecte.
sunt două femei fără cusururi
au părul buclat şi talia fină, au
gleznele subţiri şi mâinile mici, ştiu
să facă conversaţie şi să cânte la
clavecin, avere n-au, asta e adevărat.

Numai muzica e perfectă, îmi dpunea
un prieten, eu am adăugat şi moartea
în această paradigmă, uitaţi-vă la ea,
seara în special, când tocurile înalte
i se aud bătând în adâncul sufletului,
acest gang fărp sfârşit, fără lumină,
fără răspunsuri, fără iertare...

Numai muzica şi moartea.

poezie de Mihai Duţescu din Poeme decadente
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără noi

întâmplări neştiute cresc
în subsolul lumii,
spirite umplu corpurile
deja prea pline,
trec prin noi ca tăişul
prin unt în zilele calde,
se întorc ca un cancer
pentru a o lua de la capăt
cu fiecare nou-născut

trăirile sunt aceleaşi,
noi suntem alţii,
din ce în ce mai numeroşi,
rupţi în şabloane
ne împerechem cu frică,
fără să înmulţim dragostea
şi liniştea şi înţelegerea,
pe care le simţim în absenţă,
aşa cum sunt fără noi

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemeţii

nu a mai nins de demult
în copilăria mea
mi s-a uscat sufletul
de-atâta aşteptare
şi buzele îmi sunt crăpate
gura amară
doar mama mai răzbate
din uitare
cu strachina aburindă plină cu lapte
şi cu felia groasă de pâine
în mâna cealaltă
apoi îmi mai aduc aminte
de plânsul mut
la căpătâiul ei
dar şi de îngerul rătăcit
în aşternuturile noastre

a venit şi timpul ca să mă smulg
din ideea de frunză din starea de plantă
în mormânt somnul meu alb nemeţii
unde visul şi rostul roţii
este acelaşi
în fiecare clipă a eternităţii
unde luna şi-a eliberat lupii pe tărâmul
celor o mie de vânturi
şi unde şeful trenului anunţă sec
capătul drumului

trupul tău devorat de o mie de vulturi
când tu mai întâi îţi desfăceai pulpele
apoi îţi deschideai încet încet sufletul

tu îmi spuneai că nu doar întunericul
este veşnic
mult mai rea şi nesfârşită este uitarea
carnea bătrână fără amintiri

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţi în echilibru

îmi place cum mă atingi pe frunte
cu cearcănele tale de singurătate,
frumuseţea ta e adevărată,
îţi spuneam eu printr-un pahar
de sticlă,
femeile sunt ape înşelătoare,
răspundeai tu,
desenând ceva cu picioarele pe aer,

cine suntem noi de fapt,
unul pentru altul?
întrebam privind Luna
dintre cearceafurile tale
de hârtie creponată,
două tristeţi ţinându-se în echilibru?
doi nebuni la o masa de piatră?
sângele rămas după arderea
pe rug a tăcerii?

tu îmi spuneai calmă
de deasupra oraşului vechi,
că suntem nişte nori care se întrepătrund,
fără întoarcere,
în liniştea celor patru pereţi
dintre braţele tale.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi transmit

Fără să vreau, fără să vrei, fără să vrea
trăim, eari, era.
Va fi doamne, va fi
alb, roşu, gri.

Convenţie, convenţiune!
Pe cele cinci degete te pup minune,
pe cele două lungi picioare
pe cele două mâini cu subţioare

Oh şi deasupra capul verde
şi mai deasupra norul negru...
Vine un duh care mă pierde
tot demn şi tot integru...

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ironie a sorţii trăim. Să ai deja totul, să fii deja totul şi să ai o părere atât de proastă despre tine. Să alergi după iubire, abundenţă şi să nu ştii că ele deja sunt în tine şi te-ar putea hrăni din plin în orice clipă ai decide tu. Să trăieşti crezând că eşti condamnat la sărăcie aşezat cu fundul pe comoară, şi să îţi plângi de milă. Ion Creangă ar scrie fără probleme "Prostia omenească 2". Într-o zi, vei râde cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs dar şi de bucurie, când te vei uita la cum ai trăit viaţa prins de atâtea limitări imaginate, suferind de atâtea lipsuri închipuite, căutând să suferi cu orice preţ şi găsind justificări pentru asta în permanentă, pentru că nu ai ştiut o altă cale. Vei râde de tine şi în acelaşi timp vei înţelege că nu te-ai fi putut bucura de tine, de iubire şi o putere atât de mare fără să fi putut avea termen de comparaţie. Nu poate exista întuneric fără lumină, nu am ştii nici binele fără rău. La fel, nu ne-am putea cunoaşte şi experimenta propria măreţie fără să ne fi ştiut prima oară... micimea.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femei cochete

În peisaj contemporan,
Mai ales printre vedete
În oraş sau pe ecran,
Se găsesc femei cochete

Pe la casting sau bazar,
Printre blonde şi brunete
Chiar şi-n plan interimar,
Mişună femei cochete

Printre mame şi bunici,
În situaţii concrete
Peste tot ca şi pe aici,
Există femei cochete

În instituţii, cum se ştie,
Printre taine şi secrete
Cu aplomb şi energie,
Vieţuiesc femei cochete

În prezent ca în trecut,
Asortate în buchete
Lucru bine cunoscut,
Se afla femei cochete

În prezent şi-n viitor,
Spre încântarea tuturor,
Depăşind multe ştachete
Vor trăi femei cochete.

poezie de David Boia (27 martie 2014)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt întreg cu o jumătate lipsă. Sunt cântec fără note, cuvânt sunt – nerostit. Sunt vorba grea, neauzită. Sunt zbor fără aripă, mers fără pas, sunt ora fără clipă. Eu sunt doar jumătate din existenţa mea. Eu sunt doar jumătate de pereche.

Dana Mîndru în Întâlniri imposibile (1988)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candelă întoarsă fără niciun rost

uite cum străluceşte
lumina ochilor tăi
până şi în cer
sau poate sunt doar
câţiva îngeri beţi
hălăduind pe boltă

în nopţile de luni
de miercuri şi joi
vântul se joacă
cu părul tău blond
în celelalte zile mă chemi
să stăm nemişcaţi
la marginea lumii
apoi să ne legănăm
braţele
ca şi cum am zbura

străine de noi
zilele devin tot mai puţine
ştim bine asta
dar tot ne zidim
cu aceeaşi îndârjire
fiecare în propriul copac
şi cât mai departe
dacă se poate
unul de celălalt

până şi vorbele
ne sunt bolnave
de metastaze friguri ciume
sau alte boli cumplite
am păstrat în mine
câteva cuvinte
pe care să ţi le spun
înainte de moarte
dar nu le mai ştiu
iar mâine vine în zori
medicul şef
să ne vaccineze

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără putinţă de scăpare, dintre coapsele fierbinţi ale femeii cu picioare nerăbdătoare

prins strâns între coapsele fierbinţi
ale femeii cu picioare nerăbdătoare,
fără putinţă de scăpare,
ascult un copil din faţa blocului, care cântă în batjocură:
"hoţii mi-au furat chi-looo-ţii!
hoţii mi-au furat chi-looo-ţii!"

târziu, înconjurat de mici insule de spermă şi sânge,
sorb vinul roşu dintr-o cană de mort
salutând încă o dată furia urbană care îmi acaparează sălbatic gândurile
pe ritmuri asurzitoare de rock'n roll

amorţit de băutură, mă clatin apoi, neîndemânatic, la marginea patului
cu ochii închişi, deja plictisit de ce e dincolo,
privesc furios la flash-urile de lumini galbene şi roşii
care fulgeră disco prin faţa ochilor
în timp ce melodia oraşului explodează paroxistic în mine
sub supravegherea atentă a coapselor moi
ale femeii cu picioare nerăbdătoare

poezie de Adrian Creţu din Orice om este un cântec fără rimă (2012)
Adăugat de cretumadrian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am întâlnit prima dată

erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită

cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască

am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracţiile şi se îndreaptă spre adăpost

să-şi bandajeze corpurile-n giulgiuri

şi veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate şi fără cruci

gata pentru viaţa de apoi

într-o viitură comună

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu ţigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiş, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu ştii de ea

ţi se vede în ochi de câte ori mă priveşti

un parazit de care nu ai habar

care-ţi mănâncă pe-ascuns din măruntaie

la fel acest loc defrişat

se întinde şi mai mult când mă întâlneşte

un fel de răsărit al copilului din tine

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine şi nu ştiu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cuvinte fără rost

motto:
Se revarsă luna peste urbe
Statuile plâng pe străzile curbe
Pe care se plimbă uşor resemnate
Figurile triste cu şeile-n spate.

Pacea noastră echivocă
Nimeni nu o mai invocă;
Orz de turtă, grâu de pâine
Trăim doar de azi pe mâine.

Dintr-un gol de alambic
Nu mă mai privea nimic
Că din câte sunt capcane,
Mi-aţi făcut numai şicane

Părul tău, ce diademă
Naşte altă teoremă
Şterge timpul fără zarvă
Zvârcolirea dintr-o larvă
Că din câte boarfe ca
A rămas doar foarfeca
Şi tricoul lui în dungi
La care nu mai ajungi;

Dă-mi alteţă înapoi
temerile. Amândoi
Datorii câte-au rămas
Flautul ne-a râs în nas;
La atâta preţ de cost,
Doar cuvinte fără rost.

poezie de Ion Untaru din Lociuesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comoara aceasta în vase de lut

milioane de flori
se duc în fiecare an
pe lumea cealaltă a florilor
şi nimeni nu-şi face timp
să le plângă
poate nici măcar gândul
nu le încolţeşte în adâncul-înalt
timpul a fost arvunit
pentru dureri şi plăceri
pentru mici nefericiri de fel şi chip
celelalte sunt ale lumii, ale altora
iar "alţii-altele" sunt doar cuvinte
fără căldură fără durere
fără miros fără frică şi moarte –
simplu.

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Ani!

A mai trecut un an fără să vrem,
Am făcut şi facem tot ceea ce putem,
Ca să ne fie drumul vieţii cât mai uşor,
Pentru unii drumul lor parcă-i un zbor.

Copiii vor repede ca să crească,
Bătrânii şi-ar dori să întinerească,
Noi, ceilalţi, nu avem timp să ne gândim,
Dar ne-am dori, tineri mereu ca să fim.

Copiii cresc repede fără să ştie,
Bătrânii se gândesc, dincolo cum o să fie,
Noi mergem înainte purtaţi sau nu de val,
Dar unii dintre noi, nu mai ajung la mal.

Iată-ne ajunşi în ziua dintre ani,
Ziua în care uităm că avem duşmani,
Majoritatea vom petrece şi fără mulţi bani,
Mulţi, dar nu toţi vor apuca noaptea dintre ani.

Cu toate acestea, eu vă îndemn la iubire,
La cât mai multă înţelegere, pace şi fericire,
Să încercăm să fim mai buni în fiecare an,
Şi fiecare dintre noi să ajute, chiar şi pe duşman.

Viaţa este calea spre eternitate,
Şi fiecare an este un pas,
Câţi oare dintre noi, în realitate,
Ştim cât timp sau paşi, ne-a mai rămas?

poezie de Ovidiu Kerekes (31 decembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om flămând e omul cu cele mai mari şanse de longevitate. Sărăcia e apă şi pâine; iar acestea două sunt unul dintre secretele tinereţii fără bătrâneţe şi ale vieţii fără de moarte.

citat din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Prietenul neruşinat, cerul fără milă
Caznă multă, duşmanul puternic fără milă.

Piere umbra speranţei în lumina soarelui
Locul nefericirii înalt şi fără milă.

Străin de locul acesta dorit se înalţă
Grija iubirii venind repede fără milă.

Privirea, boiul tău mlădios e ca un torent
Şi sprâncenele sunt arcuite fără milă.

Raţiune nestatornică în calea vântului
Fericirea e ca duşmanul fără milă.

Taina dorinţei e ca o cale de nestrăbătut
Locul meu e drumul încercării fără milă.

Gândul meu sună ca un cântec înaintea luptei
Paharul meu deşertat e un gol fără milă.

În lacrimi roşii Fuzulî îşi acoperă faţa
Şi cerul se ridică deasupra fără milă.

poezie clasică de Fuzulî din Gazeluri (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când timpul îşi va pierde orele şi clipele... atunci îngăduie-mi să plutesc departe, acolo unde-mi zboară visul. Este un loc, niciunde, unde totul se şfârşeşte; fără speranţe, fără vorbe, fără voce, fără sunet, fără călători osteniţi, pe o cărare goală, fără naştere, fără moarte, fără trup, fără noapte, fără zi şi fără zori în acel vid.

Maitreyi Devi în Dragostea nu moare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeii îl ascultară, orbiţi de lăcomia ce aveau ei să puie mâna pe fată. Şi apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se vede că erau cam nătăfleţi, de ascultară la gura băiatului să intre după dânsul câte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta acolo înăuntru cu paloşul în mână, fără să ştie zmeii, şi cum intrau, el hârşt! le lua capul şi îi trăgea cu totul în cameră. Făcu unuia, făcu la doi, până la al şaselea. Dracul de zmeu cel d-al şaptelea, pesemne că el nu era tocmai atât de nătăflete, căci parcă-i spuse dracul la ureche ce prăpăd li se găteşte acolo înăuntru că nu-i veni să intre şi fugi. Băiatul aşa de încet şi uşor lucrase, încât fata nu simţi nimic. Ea dormea dusă în pat, fără să iabă vreun habar. Atunci şi el se apropie de fată - şi, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse până atunci aşa frumuseţe - îi luă inelul ce avea în degetul cel mic şi marama de pe faţă. Cu aceste două lucruri se întoarse el acasă la fraţii săi, fără să le spuie ceva, din cele ce i s-au întâmplat.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!