Fructele trudei

Rodul mâinilor acestea,
ceruite cu sudori,
cu durerile de braţe,
de rărunchi,
şi cu urdori...
Rodul mâinilor acestea,
nemurirea faptei
lor. Durerea...

Paşii cerbilor spre susur,
printre cetine
de brad. Urma...

Umbletul în ignoranţă...
Glasul puştilor din noi...

Toate cât sunt necuprinse
lumii noastre de plăceri,
sunt motorul de răsună,
tainic, blândul recviem...

Prea poetic, mult prea ludic,
firul Ariadnei-n noi,
de arată pasul tainic,
drumul drept, de drumul strâmb,
care merge spre lumină...

De scăpăm de minotaur,
de ieşim din drum dedalic,
de-am văzut şi taina sorţii,
tot ce a rodit durerea,
urma paşilor de cerb,
necuprinsul lumii creşte
prea poetic, prea ne-verb...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea...

Prea-ntuneric, prea lumină,
Prea curată, prea sordidă,
Prea domoală, prea rapidă,
Prea codalbă, prea... hermină!

Prea înaltă şi prea scundă,
Prea tăcută, prea vocală,
Mult prea fină, prea imundă,
Prea proverb şi prea... zicală.

Prea dulce şi prea amară,
Prea calmă şi prea nervoasă,
Prea de râs şi prea şucară,
Prea tristă şi prea... haioasă!

Prea stinsă şi prea aprinsă,
Prea confuză, prea lucidă,
Prea sumbră şi prea distinsă,
Prea plouată, prea... aridă!

Prea şuie şi prea frumoasă,
Prea pe dungă, prea pe lat,
Prea departe, prea acasă,
Prea Arghezi, prea... Pillat!

Mândro, doru-mi să te poarte,
Prea curând sau prea târziu,
Când prea prea, când foarte foarte,
Când prin Rai, când prin... Pustiu!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţa mea

Eu drumul spre biserici nu l-am bătut prea des,
Iar cruci în văzul lumii nu-mi fac, din interes.
N-am fost un idolatru, nu sunt nici prea cucernic,
Nu sunt un sfânt în viaţă, dar nici ateu nemernic.

poezie de George Budoi din Catrenele imaginare ale lui Omar Khayyam (6 iunie 2015)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, putem!

Cred că nu se va uita prea curând
dimineaţa americană
când a învins visul anilor '60,
nimic poetic de altfel,
dar cine îşi va mai aminti
de noaptea cambodgiană
a anilor '70,
nimic poetic de altfel,
nimic poetic de altfel...

Noi sigur nu mai ştim
ce să ne amintim
despre anii '60,
câteva filme,
câteva melodii,
câţiva şi Nichita
Of! Nichita...

Noi sigur nu mai ştim
când să ne amintim
despre anii '00,
acei ani umbroşi,
acea negură
din care puţini au scăpat.
Atunci când multe drumuri
au coborât în valea plângerii...

Au coborât în mina sufletului
orbit de talazul mării!

Au făcut actul necesar
pentru orice fenix
care a stat prea mult timp
cenuşă...

Da, astăzi arcurile
s-au relaxat
de la atâta tăcere
în mijlocul pietonalei,
de la atât cuvânt
aruncat
ca o fiară
din cuşca buzelor.
Astăzi mânuşile de catifea
zac murdare
pe birou.
Astăzi zâmbetele evită
să se supere.
Astăzi lumina vine cu porţia
de la cine nu te aştepţi.
Astăzi fenixul îşi desface
aripile ca de păun,
coada ca de păun,
glasul ca de om,
pentru că
nimic nu mai e poetic
de altfel,
pentru că nicio vorbă
nu a încetat
să ne lase
puterea
de a ne urca
spre cer, fluidul nepătruns
al mantiei lumii.

Da, putem să zburăm,
deşi sună patetic,
deşi e poncif,
deşi lumea nu mai vrea.

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Endoscopia liniştii

aici în mijlocul petecului de pământ
paşii iau forma lutului îmbibat cu apă
palmele modelează diapazoane din fiecare susur
iedere şi ferigi uriaşe mi se încolăcesc în jurul gleznelor, iar frica mea nu mai e frică de mult
frica mea e surzenie

e prea multă linişte aici, deşi în jurul meu sunt minunile lumii
cascade uriaşe, cascade-iele ale sufletului ce împrumută voci apei
inima are pereţi curgători, cascadele zornăie a ticăit, iar pendula timpului însângerează mereu orele fixe
sunt orele alea în care îţi citesc de pe buze
danaaaa... tu auzi? danaaaa...
orele alea în care tu nu uiţi să-mi aminteşti că dragostea creşte pe măsură ce-o împarţi şi durerea, da, şi durerea scade pe măsură ce o împarţi...

e prea multă linişte, iar eu am ajuns să sparg visele în dinţi şi durerile de pereţii cascadelor
spargerea asta are sunetul ei
eu nu-l aud, dar îl simt...
îl simt atât de puternic încât ecourile lui mi se preling printre sinapse, curg a răşină
uneltele mele sunt dalta şi diapazonul
sunt precum lutierul timpului în încercarea de a crea punţi

între noi se nasc doar cuvintele... sunetele, îmi spui, sunt ecourile inimii
sparge în dinţi sunetul şi împleteşte-ţi corzile viorii din suspinele noastre
poate numai aşa scrâşniturile lor vor sfredeli ca un burghiu Prăpastia celor trei poduri în care tu, eu şi cuvântul adulmecăm tăcerile...

poezie de Dana Logigan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autopastel

De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi,
Şi orice gest se-opreşte la pornire,
Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.

Oh, nechezatul lor să nu scâncească
În râsul lumii prea copilăros,
Să nu lucească prea riscanta-mi sanie
Alunecând de viaţă mai în jos.

Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba,
Degeaba peste mine uriaşele ninsori,
De mulţumirea lumii cu mâhnire
Mă refugiez în urşi îngrozitori.

Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi
Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd.
Când cu mâhnire mulţumirea lumii
Din blana ursului o văd.

Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii,
Şi fotograful lângă urs tot eu.
Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc
Şi mă fotografiez mereu.

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Viermele luminii roade, roade talpa lumii,
întuneric, umbre hămesit deşiră.
Atârnă pretutindeni imense zdrenţe negre,
încât pare că moartea ne flutură sardonic steaguri
de hău şi nefiinţă.
Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
singuri, înspăimântor de singuri,
cu obscură teamă-n suflet,
strigătul nostru de disperare este strigătul mut al lui Munch.
Strecurându-ne printre înşelătoarele goluri ale existenţei
- oglinzi deformatoare, multiplicate la infinit,
lacrima ne pare ocean amar
ce ne sufocă, ne înghite.

Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
ca o mască
insinuată profund în firea noastră,
orbecăim prin somnul lumii,
şi nu vedem cum,
din crisalida de lumină
hrănită cu-ntuneric,
cresc aripi
ce înalţă arca noastră eşuată
spre Dumnezeu.

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângi, ţară iubită, pentru copilul nenăscut care este moştenitorul temerilor noastre. Să nu iubească pamântul prea mult. Să nu râdă prea bucuros când simte apa şiroindu-i printre degete, nici să nu stea prea tăcut când soarele ce apune înroşeşte savana. Să nu fie prea emoţionat cand aude păsările cântând, nici să nu îndrăgească prea mult un munte sau o vale. Pentru că teama îl va lipsi de toate dacă dă prea mult.

Alan Paton în Cry, the beloved country! (1985)
Adăugat de Rosca Simona
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Arde durerea pe os
Ca un ram prea uscat
Frânt dureros,
Pentru care păcat? Cercuri tangente
Un om necăjit, prin ploaie,
Cu o pâine subsuoară,
Învinge drumul, ce se răzmoaie,
Şi, destinul îşi măsoară.

Drumul e drept,
Dar alunecos, greoi,
Un segment
Al anotimpului
Cu ploi.
El merge tăcut, fără să vadă,
Că eu îl privesc de la geamuri,
Îl susţin să nu cadă
Şi, după zodie suntem neamuri.

poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezent

Prea îmi era gând inima,
Prea timp picioarele
Şi prea durere trupul
Şi visam
Cu prea mare viteză
Idei îndoite egal
Mirosind prea verde
A glas de nor.

Aş fi vrut
Să-mi ridic statuie
Dar prea înaltă
Mi-ar fi fost atunci
Treapta
Şi prea împietrită
Amintirea;

Sunt prea eu,
Prea acum,
Prea concretă.

poezie de Felicia Mariana Oprea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fărâma de timp

Prea plinul din mine mă-ndeamnă acut
Să-mpart înzecit bucurii şi lumină,
Vă cer insistent o fărâmă de timp
Şi-un zâmbet de care speranţa-mi se-anină.

Prea mare e graba ce sapă în noi,
Prea mică răbdarea de a ne-nţelege,
Prea lesne cădem în gheţar de uitări,
Prea mare e ura ce fructu-şi culege.

Prea aspru e drumul pe care ideea
Aleargă să-ajungă la tine, la voi,
Prea grea este calea pe care răspunsul
Se zbate să-ajungă-napoi.

Prea harnici clădim ziduri reci între noi,
Prea iute-mpletim din spini seci o cunună,
Prea iute o punem pe-o frunte lovită
Când simplu ar fi să-i întindem o mână.

poezie de Mariana Dobrin din Îngerul albastru
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămân

Rămân coloana vertebrară
A celor care-au fost şi sunt,
Rămân în fiecare seară,
Rămân un înger pe pământ...

Eu sunt izvoarelor, strigare,
Eu sunt al nopţilor sicriu,
Durerea voastră-n mine doare...
Mă-ntreb de nu e prea târziu.

Şi voce-clopot am să fiu,
Să strig durerea fiinţei voastre
Cât înger am să pot să fiu...
Un vis spre zările albastre...

Voi scrijeli cu neputinţa
Lumina-n hăuri risipită,
Ţară lipsită de credinţă,
Oh, ţară, ţară prea iubită!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(din baladă în baladă)

Din baladă în baladă, pas
la pas printre poveşti,
o lumină creşte-n taină,
o lumină - un buchet,
nestematele amintirii,
a ce-au fost şi ce n-au fost,
bravul popor şi brava urbe
cu-a lor muşterii de dor,
zac-acum în adormire
fără semn de viitor;
se coboară în umbrire...

Versuri curg şi versuri vin,
chinul zilei de acuma
netopit rămâne încă,
ca-n cioplirea de topor
nu dispare aşchia-n zare
ci aproape de picior
cade cu suspinul brazdei,
spre această lume neagră
de strigoi şi nesimţire
ce colindă-n spaima nopţii
pe trotuarele cu fast,
corso-uri de deziluzii,
promenade de scuipat,
parc' aşteaptă primăvara
unei lumii mult mai senine,
prea sătule de crispare,
de elogii la iluzii...

În acest basm mistuit e
Făt-frumos-ul de Ilean,
neştindu-şi legământul,
tot zgâind într-un ecran,
personagiu mult prea amplu
că n-ajunge un roman,
un global, fiitor, nimeni
tot plimbând vidu-n borcan.

Muţi din poezia lumii
cu limbuţii rafinate
tot îl cată prin descrieri
din şoptire adunate,
iar în ţintirimul sorţii
glodul ştie câţi din ei,
neavând ediţia sorţii,
au rămas doar printr-un ţel,
cu-a lor dulce poetice
combinate în real.

De aici, din raza zării,
în strânsoarea de ciment
spiritul de îl hălădui
nu ajunge paviment...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O prea toamnă...

Braţul tău! Ah, braţul tău pe care-am înverzit,
Pe care-am înflorit şi-am învăţat rodul iubirii!
Dragostea mea, tu nu vezi, nu simţi, părăsit
Versul meu ruginit de prea toamna-nvechirii?

Cad încet de pe ramul de dor amintiri, tremurat,
Se întorc să ne spună că-i mult prea târziu
Să le-aducem cu noi pe un drum ce-am uitat...
Un surâs resemnat prins de-un suflet pustiu...

Braţul tău s-a-nclinat de prea timp şi prea ploi...
Încă stau agăţată de el, dar mă tem de furtună...
Mă-nfior disperat, uneori, când tăcerea din noi
Se strecoară pe-ascuns şi uităm de-mpreună...

Poate cad de pe braţ într-un vis, când mi-e bine...
Poate zbor ca un fulg dus spre cer de o boare...
Voi fi, poate, o briză-n ecou rătăcind serpentine,
Sau un vers de poem cu parfum dintr-o floare...

poezie de Jane Crişan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vârtej prea metaforic

Ne-am pierdut identitatea într-un val al nepăsării,
Unde zâmbetele triste cuceresc obrajii lumii,
Undeva, la o treime, piramidele uitării
Încă ne arată timpul când ne inventau străbunii

Evidenţa stă ascunsă sub un lacăt al tăcerii,
Fără copii după cheia ce deschide universul,
Au rămas prin constelaţii sub privirea omenirii,
Dar cum să ajungi la ele doar cu gândul sau cu mersul

Încă sunt oşteni ai vorbei, însă prea puţini se pare,
Ce îndreaptă câte-un deget către sursa de lumină,
Înspre ceruri ei arată că există o cărare
Către infinitul sacru şi culoarea lui divină

Dar în cruda realitate, drumul existenţei noastre,
Şovăie sub îndoiala unor lecţii prefăcute,
Care ne îndepărtează de esenţele albastre
Şi preschimbă adevărul în expresii surdo-mute

Între timp, dar ce e timpul? Noi vâslim în gol secunde
Printre îngâmfări rebele, prea deştepţi şi plini de sine,
Într-un spaţiu care parcă caută să se scufunde
În vârtejul metaforic, unde răul pare bine

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antrenorii ar trebui să realizeze că acestea sunt, la urma urmei, condiţiile de lucru cu copiii care au, uneori, tendinţa de a se ridica în picioare la presiuni fizice şi morale şi a-şi spune părerea, pentru că nu ar putea suporta prea mult stress.

citat din Elena Mukhina
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe strada-nvăţată cu soarele

Pe strada-nvăţată cu soarele, din
jumătatea goală de scorbură prefăcută
de multă vreme în jgheab, adăpostind
un ochi de apă reîmprospătată pe încetul, îmi potolesc
setea: luând în căuşul mâinii
bucuria şi-obârşiile apei.
A bea mi se pare prea mult, prea întreg,
dar acest chip în aşteptare
mi-aduce în conştiinţă apă cu lumină.
Dacă, aşadar, ai veni, s-ar cădea, spre a-mi fi linişte,
doar o uşoară odihnire a mâinilor
fie pe rotunjimea tânără a umerilor, fie
pe zvâcnetul sinilor tăi.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Ion Caraion şi Petronela Negoşanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creierul nu simte nimic, cu excepţia faptului când totul merge foarte rău, dar el nu ştie cum să remedieze acestea. Dacă inima noastră bate prea repede sau prea lent, sau dacă vă doare stomacul, creierul e incapabil să facă ce ar trebui, şi de altfel, acestea nu depind de el.

Omraam Mikhael Aivanhov în Centrii şi corpuri subtile
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cei mai buni părinţi

Vezi?! Te simt în grădină... Urma paşilor tăi
Îmi alungă durerea de a fi prea departe...
Sunt aici lacrimi multe, sunt tristeţi şi nevoi,
Iar în mine se-ascunde, veşnic, teama de noapte.

Vin cu lacrimi spre tine... Pe copac, scrijelit,
Anii tăi, în brăţări, strălucesc de lumină...
Stau pe scaun plângând şi m-ascund în zenit
Şi te caut în lume printre strângeri de mână.

Parcă văd printre lacrimi, oh, imaginea ta...
Printre jerbe de stele îţi văd zâmbetul cast,
O, tăicuţule drag, eşti în inima mea...
Este tot ce în gânduri, zi de zi mi-a rămas.

Eşti un gol risipit, lacrimând... şi stingher...
Tu, tăicuţule drag, eşti atât de departe...
Umbra chipului tău mă aşteaptă în prag
Şi hotarul vieţii pentru-un timp ne desparte.

Eşti o geană de vis... un apus... Răsărit
Altei lumi de lumini, strălucind de chemare...
Eşti cu mama mereu... eşti aşa fericit,
Însă liniştea voastră azi în suflet mă doare.

Aş pluti către voi... Paşii mei construiesc
Piramide de fapte... Dar prezentul mă cheamă.
Doar pe ei îi mai am... Şi pe voi vă iubesc
Şi vă caut în gânduri, dragii mei tată, mamă!

Îmi lipsiţi repetat... Pentru voi m-am născut...
Drumul meu pentru voi a avut strălucire...
Cum era şi firesc, într-o zi v-am pierdut,
Dar vă am ca un vis în aceeaşi iubire.

Mulţumesc, tatăl meu! Cât de mult v-am iubit!
Mulţumesc, mama mea! Mama mea minunată!
Mulţumesc, dragii mei! Mulţumesc înzecit!
Mulţumesc, dragii mei! Mulţumesc, mamă, tată!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!