Nocturnă autumnală

Pe geam coboară iar aceeaşi seară
cu sacul ros de umbre brăcuite
şi mintea încolţită ca o fiară
e un salon de dansuri îndrăcite.
Hai, prinde-te şi tu în dans, iubito,
ce poţi să faci pe-o vreme-aşa precară?
E ultima orchestră ce-am gasit-o
nainte de-a pleca un tren din gară.

În casă e âtât de cald şi bine,
doar setea de un vin mă mai omoară...
Hai, să privesti femeia care vine,
cu ochi adânci de mască mortuară
şi dansul ei vexat de orfelină,
care-o să-nceapă-n miez de noapte iară,
duel pentru amanţii ce-or să vină,
iar pentru mine ultima povară.

Când zorii se vor prinde de fereastră,
demult vor fi plecaţi cu toţi afară,
doar noi rămaşi, ca două flori în glastră,
un somn adânc de toamnă funerară!

poezie de Corneliu Neagu din Fata morgana, Ed ePublishers, Bucureşti, 2016 (2016)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleca un tren

Ploua tăcut în seara noastră,
iar trenul ce pleca din gară
avea doar chipu-ţi la fereastră
cu zâmbetul rămas afară.
Pleca încet, dar nu ştiu unde,
lăsând în urmă mica gară,
iar eu priveam rănit de-afară
prin stropii ploii tremurânde.
Rămas acolo-n prag de seară,
mergeam confuz, în urma ta,
văzând că trenul ce pleca
purta o mască mortuară.

Dar unde pleci?–te-am întrebat,
cu glas pierdut, în ploaia rece,
când trenul aştepta să plece
cu chipul tău, în păr buclat...
Nu mi-ai răspuns, dar ai zâmbit,
privind peronul cenuşiu,
unde plângeam încă mâhnit
plecarea ta c-un tren pustiu.
Plângeam încet cu fulgi de nea
care-mi cădeau în suflet doar,
iar tu, din trenul selenar,
priveai adânc uimirea mea.

Dar ai plecat, într-un târziu,
iar chipul tău, rămas o pată,
mă răscolea fără să ştiu
de-o să mai vii-napoi vreodată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediţia: 31 decembrie 2019 (31 decembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tren rătăcit

Cad fugii de nea peste case dansând,
iar vântul pătrunde pe usă de-afară
cu vechi amintiri, aşezate la rând,
uitate de noi, mai demult, într-o gară.

În gară sosea doar un tren rătăcit,
din hăuri de timp se ivea câteodată,
părea să fi fost doar un vis născocit,
venit special din trecut să ne scoată.

Eu încă l-aştept pe peronul pavat
cu mii de regrete în urmă lăsate
în seara de toamnă în care-ai plecat
călare pe-o umbră de visuri trădate.

Şi încă mai sper să apari pe-nserat,
din trenul bizar să cobori neschimbată,
venind din trecutul rămas suspendat
pe margini de vis într-o gară uitată.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar toamnă...

E toamnă, dar mă viscoleşti doar tu
Şi plouă doar cu lacrimile mele;
Din copacul "NOI" ultima frunză căzu,
Ca ultim semn al amintirii grele.
Se lasă ceaţa-n gândul despre tine,
Simt cum mi-ngheaţă inima de bruma ta!
Ca păsări călătoare pleci din mine,
Cuibul iubirii-l laşi pustiu în urma ta!

Toamna asta speram să nu mai vină,
Nimic nu mă-ncălzeşte-n lipsa ta;
Mă simt fără-adăpost, o orfelină,
Nepregătită pentru vreme rea!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus de soare

E ultima zi, e ultima noapte
Când mai stai lângă mine.
Apoi cu dulce şoapte
Ai să-mi spui: Iubitul meu, rămâi cu bine!
E ultima zi, e ultima noaptea
Când îţi spun că te iubesc.
Aş vrea să opresc timpul
Dar, din păcate nu reuşesc.
E ultima zi, e ultima noapte
Când îţi sărut obrazul moale.
Că tu pleci departe, Zeiţa mea cu chip de floare.
E ultima zi, e ultima noapte
Când se mai leagănă frunza pe ram.
Şi eu visez mai departe, că alături te mai am.
Iată a trecut această zi şi această noapte
Şi tu te-ai dus, afară o ploaie rece cade
Şi soarele meu a apus.

poezie de Vladimir Potlog (27 septembrie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis Hibernal

Cad fugii de nea peste case dansând,
iar vântul pătrunde pe usă de-afară
cu vechi amintiri, aşezate la rând,
uitate de noi, mai demult, într-o gară.

În gară sosea doar un tren rătăcit,
din hăuri de timp se ivea câteodată,
părea să fi fost doar un vis născocit,
venit special din trecut să ne scoată.

Eu încă l-aştept pe peronul pavat
cu mii de regrete în urmă lăsate
în seara de toamnă în care-ai plecat
călare pe-o umbră de visuri trădate.

Şi încă mai sper să apari pe-nserat,
din trenul bizar să cobori neschimbată,
venind din trecutul rămas suspendat
pe margini de vis într-o gară uitată.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dileme

Adună plopii crengile-n fereastră
cu frunzele întoarse-n asfinţit,
pe masă plâng garoafele în glastră
văzând că te aştept dar n-ai venit.

Şi somnul mă cuprinde dintr-odată,
aş vrea să dorm dar încă te aştept,
din colţul său, părând numai o pată,
motanu-şi toarce visul, mai absent.

Şi vântul bate printre plopi afară,
rafalele deodată se-nteţesc,
un tren târziu, sosit acum în gară,
trimite-n haos plânsu-i nefiresc.

Poate-ai sosit şi tu cu trenu-n gară
şi trebuia să vin să te aştept...
Of, ploaia asta parcă mă omoară,
dilemele se zbat în ochiul drept!

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă toamnă

O altă toamnă bate la fereastră
cu frunze ruginii şi dantelate,
se ofilesc garoafele în glastră,
de-atâtea amintiri necenzurate.

Revin acum, la început de toamnă,
când vara-şi plânge umbrele opace,
iar Carul Mare peste noi răstoarnă
lungi neuitări venite să ne-mpace.

În mintea mea s-aşază în tăcere
pe gândurile-ntinse ca o plasă,
ţesută-n nopţi de toamnă austere
de luna nouă-ntoarsă de la coasă.

Mă tulbură acest sfârşit de vară
când vânturile aspre, destrămate,
sosesc cu trenul rătăcit în gară
pe şinele-ncărcate de păcate.

O, tren nebun al tinereţii mele,
ajuns în gara vieţii prea târziu,
aş da din anii mei, numai ştiu
că-mi readuci iubitele rebele.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primeşte-mă!...

Primeşte-mă în seara care vine,
sunt un pribeag cu suflet rătăcit,
mânat de doruri sfinte către tine
precum ursitele mi-au prorocit.

Primeşte-mă în casă, nu te teme,
să îmi urezi în prag şi bun venit,
aduc cu mine dalbe crizanteme
să-ţi mângâie surâsul răvăşit.

Am regăsit poveştile uitate,
ţi le voi spune să adormi uşor
cu gândurile toate adunate
sub aripa întinsă-a unui dor.

Când zorii vor ajunge la fereastră
eu voi pleca fără să spun ceva,
vor plânge crizantemele în glastră
de dorul meu şi de uitarea ta.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul tren

Ultimul tren fluieră-n gară,
Ultimul tren, ultima seară...
Ploi adormite cad peste noi,
Gânduri se-adună, curg în şuvoi.

Ultima scară foşneşte uşor.
Trenul porneşte, peronul e gol.
Eu am rămas, jos, fără glas...
Ploaia îmi şterge ultimul pas.

poezie de Doina Bonescu din Va veni o zi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima Lunii

Tainic, neştiută-n lumea-ntunecată
Din poieni ascunse-n codri-ndepărtaţi,
Lacrima de Lună, floarea fără fraţi,
Îi arată nopţii faţa-ndurerată.

Doar în miez de toamnă poate să apară,
Doar în miez de noapte, doar în nopţi de dor
Şi durere mută-a frunzelor ce mor
C-o speranţă-n suflet: să renască, iară.

Nimeni n-o cunoaşte, nimeni nu o ştie,
Totuşi, ea apare într-un vechi hrisov
Dată ca o plată pentru o moşie.

Din străvechea floare, într-un vechi ceaslov,
A rămas o urmă ce-ar părea să fie
Ultima dovadă: o petală mov.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiertarea

Să vină o furtună, să şteargă neiertarea
rămasă agăţată pe muchii reci de timp,
în umbra unor visuri venite pe cărarea
legendelor cu zâne furate din Olimp.

Apollo din Parnasul cu muzele retrase
pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,
la umbra înserării în taină vrea să lase
suspinul neiertării pe sfântul său altar.

Să vii la miezul nopţii, e uşa descuiată,
tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,
în casa văruită, pe-o margine de vatră,
să îşi alung păcatul cu zâmbetul din glas.

Eu ştiu că neiertarea te bântuie întruna,
de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,
te mistuie în visuri, precum în oaze luna
se oglindeşte-n ape, fiind de nepătruns.

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,
tu vei pleca, iubito, urmând acelaşi drum,
în urma ta vor plânge şi florile din glastră,
simţind că neiertarea ne va pândi oricum.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiertarea

Să vină o furtună, să şteargă neiertarea
rămasă agăţată pe muchii reci de timp,
în umbra unor visuri venite pe cărarea
legendelor cu zâne furate din Olimp.

Apollo din Parnasul cu muzele retrase
pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,
la umbra înserării în taină vrea să lase
amurgul resemnării pe sfântul său altar.

Să vii la miezul nopţii, e uşa descuiată,
tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,
în casa văruită, pe-o margine de vatră,
să îţi alung păcatul cu zâmbetul din glas.

Eu ştiu că îndoiala te bântuie întruna,
de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,
te mistuie în visuri, precum în oaze luna
se oglindeşte-n ape, fiind de nepătruns.

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,
tu vei pleca, iubito, urmând acelaşi drum,
în urma ta vor plânge şi florile din glastră,
simţind că neuitarea ne va pândi oricum.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate (2019)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin gările cu firme-albastre

Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trâit-o niciodată,
Căci - călători ades cu trenul -
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc -
Doar trenul pleacă!...

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!...

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte...

Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Şi coboară -
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!...

Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!...
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor "ad-hoc",
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc...

El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
Toţi călătorii spre mai bine...

Şi numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul ştie-anume cine
Şi câţi din cei plecaţi aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!...

poezie celebră de Ion Minulescu din De vorbă cu mine însumi (1913)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul

Cândva, demult, la început de vară,
tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut,
te aşteptam, dar nu te-am revăzut,
căci trenul tău nu mai oprea în gară,
se îndrepta către un alt ţinut.
Ploua şi noaptea se lăsa afară,
iar eu călcam peronul abătut,
din zări venea un cântec de fanfară
în urma trenului, deja pierdut.

Şi ani de-a rândul, aşteptând în gară,
fără să cred, deodată te-am văzut –
am tresărit şi te-am privit tăcut,
venea din zări un cântec de fanfară,
tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,
iar eu, rămas în urma ta afară,
am plâns până târziu şi m-am zbătut
căci trenul a rămas pe veci în gară,
dar tu erai doar visul meu pierdut.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgii Autumnale

Aduce vântul frunze la fereastră,
nori negrii se adună peste văi,
se ofilesc garoafele în glastră,
copacii plâng sub brume tot mai goi.
Şi-atâtea amintiri revin spre seară,
pe când aprindem focul în salon,
se zbate vântul printre pomi afară,
motanu-şi toarce visul, monoton.

Te-ai aşezat tăcută lângă sobă,
asculţi poveştile trozninite-n foc,
iar umbra ta, ca o ciudată robă,
pe varul alb se leagănă ad-hoc.
Iar eu, ajuns îndată mai aproape,
la gura sobei vraja să-ţi răpesc,
te-mbrăţişez şi te sărut pe pleoape,
să mă îmbăt cu farmecu-ţi ceresc.

Vom sta îmbrăţişaţi întreaga noapte,
pe pat din flori de tei să ne iubim,
şi îmbătându-ne cu calde şoapte,
de toamna rece nici să nu mai ştim.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te aşteptam

Te aşteptam în mica gară,
speram să vii dintr-un trecut
lăsat de mine întâia oară
captiv în primul tren pierdut.

Era un tren venit spre seară
dintr-un ţinut necunoscut,
nici nu oprea, de fapt, în gară,
dar l-aştetam, că n-am ştiut.

Rămas până târziu afară,
băteam peronul abătut,
cânta departe o fanfară
şi dintr-odată am văzut
că umbra ta trecea prin gară
dar într-o clipă-a dispărut.

Cânta departe o fanfară,
băteam peronul abătut,
bemolii alergau prin gară,
erai numai un vis pierdut!

poezie de Corneliu Neagu (9 martie 2020)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună plină

[une dernière nuit]

şi dacă ţi-aş spune
ultima noapte acum mâine ultima zi
cu cine petreci

e toamnă
culori se transformă cuvintele pierd
vechi dependenţe te-ajung

şi dacă şi-aş spune
între mâine şi rest doar
un monument
al meu

azi împlinesc 100 sărbătorim e noapte şi cald din lună au ieşit colţi de vampir când toate luminile tac nu-ntreba până la ce gând mai poţi să numeri

poezie de Anca-Iulia Beidac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa-i ultima ce moare!

Speranţa-i ultima ce moare,
Atâta timp cât tu exişti
Când vor unii să te doboare
Tu speră şi ai să rezişti!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când simţi că totu-i în zadar
Şi-atunci când visul tău dispare
Tu speră şi visează iar!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă-n suflet e durere
Nu renunţa, atunci când doare
Tu speră la iubire, cu putere!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când viaţa ţi se pare crudă
Dar după nori, vine şi soare
Tu speră şi fă-i vieţii-n ciudă!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când lacrima în ochi îţi vine
Şterge-o, apoi, în continuare
Tu speră că va fi şi bine!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă zâmbetul ţi-e trist
Mâine vei râde poate tare
Tu speră, nu fii pesimist!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când vorbe dure te lovesc
Aceeaşi gură, azi, usturătoare
Tu speră că-ţi va spune:"Mă căiesc"!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai în tine doar suspin
În suflet nu-l lăsa să se strecoare
Tu speră şi alungă-l ca pe-un spin!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă ai căzut... eşti jos,
Ridică-te... stai în picioare
Tu speră şi fii curajos!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai simţit dezamăgire
Nu te simţi fără valoare
Tu speră, vei simţi şi fericire!

Speranţa-i ultima ce moare
Şi azi şi mâine şi mereu
Nu întreba: "Cât să sper oare?"
Tu sper... asta fac şi eu!!!!

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

Se-aprind rând pe rând felinare de seară,
Şi-amurgul mai plânge lumini delicat,
Şi ţiuie-a greieri ca ultima oară,
Romanţă de taină şi gând nechemat.

Doar eu şi amurgul, acum faţă-n faţă,
La sfat, ochi în ochi, amândoi ne vorbim,
Ne spunem de toate, de moarte şi viaţă,
De bune şi rele şi-ndrăznim să zâmbim.

Mă-nvălui cu el şi se-nvăluie-n mine,
Ne ţinem de cald unu-ntr-altul băgaţi,
Că-n noaptea ce vine nu-i chip de mai bine,
Iar timpul ne-ngăduie şi ne face uitaţi.

Şi-aşteptăm ca in zori s-auzim simfonia,
Ce mierla o cântă doar pentru noi,
Şi-n umbrele nopţii să simtim bucuria,
Efemeră simţirea, efemeri amândoi.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-o aripă de vis

Pe-o aripă de vis, în prag de seară,
iubiri trădate se întorc pe rând
să îmi aducă-n margine de gând
regrete lungi pe strune de ghitară.

Ajung târziu cu amintiri lăsate
în golful strâmt al unui mic fiord
pe vânturile reci din polul nord,
să-mi răscolească vechile păcate.

Dar nu le cer nici milă nici iertare,
ci doar tăceri din magice-mpăcări
ascunse-adânc sub brâuri de fiori,
şi-n zâmbetul din fiecare floare.

Voi adormi sub vraja nesfârşită
din melodii trecute peste veac,
de visu-n care-aş vrea să le împac
cu duci poveşti din fosta recuzită.

Abia când zorii fi-vor la fereastră
voi resimţi că-a fost numai un vis
de întâmplări pe care le-am rescris
cu florile uitate într-o glastră.

poezie de Corneliu Neagu din Ecouri Existenţiale
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!