Ariciul

Aseară, prin grădina amorţită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici -
O mică vietate ghemuită.
Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mişca domol pe sub gutui,
Şi toţi au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare -
Ca o perniţă sferică în care
O fată rea, ca să se joace,
A-nfipt o sumedenie de ace.
Băteau copiii din vătrai şi cleşte,
Dar el tăcea, săracul, ca un peşte,
Şi doar fiori de groază, când şi când,
Treceau pe trupuşorul lui plăpând...
Am alungat copiii să se culce
Şi-n înserarea limpede şi dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo, singură cu el.
Şi mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum
A fost făptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri înecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?
Ce vânt vrăjmaş şi mohorât
Ca pe-un măcieş pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atât:
Un ghem de spini, ostil şi speriat?
O fi având el oare pui?
Mă-ntreb, deşi nu pot pricepe:
Cum sug ei oare, fără să se-nţepe
În ghimpii lui?...
*
Când a simţit că-i singur doar cu mine
Şi nici un duşman dinspre casă nu mai vine,
A scos cu frică de sub el
Un bot timid şi mic, ca de căţel,
Şi cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Şi-abia ciulindu-şi ţepile pe spate, -
Pe sub petunii grele de parfum,
Atras de noapte şi singurătate
Şi-a căutat încet-încet de drum...
S-a mai oprit în magheran o dată
Ca sub îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe sub poiată...
Şi nu l-am mai văzut deloc, de-atunci...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cine oare...

Pentru cine oare, oare, pentru cine
Ţi-ai lăsat Tu, slava, şi-ai venit în lume?
Pentru mine, Doamne, şi pentru oricine,
Pentru-oricine crede în slăvitu-Ţi Nume!
Însă şi credinţa vine de la Tine,
Prin Cuvântu-Ţi Sfânt şi un har anume,
Harul de-a pricepe Legile-Ţi divine.

Pentru cine oare, oare, pentru cine
Te-ai jertfit pe cruce, Miel ispăşitor?
Pentru mine, Doamne, şi pentru oricine,
Pentru-oricine caută şi-azi un Salvator!
Dar lumina 'ceasta e tot de la Tine
Prin Cuvântu-Ţi plin de har mântuitor,
Un har sfânt ce umple tot golul din mine.

Pentru cine oare, oare, pentru cine
Eşti Tu Mare Preot, în Locul Preasfânt?
Pentru mine, Doamne, şi pentru oricine,
Intră prin credinţă, în Noul Legământ!
Dar şi-aceasta-i Taină Sfântă, care vine
De la Tine, Doamne, prin Duhul Tău Sfânt
Care L-ai trimis, să domnească-n mine.

Pentru cine oare, oare, pentru cine
Mi-oi trăi eu viaţa în această lume?
Pentru Tine, Doamne, nu pentru oricine!
Biruind ispita şi-n Sfântul Tău Nume
Voi trudi la plugul Slăvilor divine,
Prin Măreţul Har, acordat anume,
Celor ce iau jugul cel bun, de la Tine!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Din Comorile de har (7 ianuarie 2018)
Adăugat de Sara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare pot fi eu...

oare pot fi eu în apusuri
care cresc în ochii tăi, sau
în cerneluri de roşu
acolo, unde se deschid
zăvoare de lumină?

Oare pot fi eu, acolo sus...
unde pana vulturului fulgeră-n zări
sau în mine răscolind
tainice şoapte?

oare pot fi trecerea timpului
atunci când...
picur încet tăceri de copil
din timpul trecut prin mine?
sau oare...
când am adormit la sânul tău
dăruindu-mi vis de nebunii?

oare pot fi eu în...
ploi de curcubee, în furtuni
sau când scriu în seri tărzii
cuvinte cu picuri pe ferestre
gândidu-mă la tine?

oare pot fi...
clipa din căuşul palmei tale
strâns întinse sau...
aburii treceri de după furtună?

oare sunt eu în clipe ce trec,
tăcute, ce nu ştiu răspunsul?
sau oare sunt eu sufletul tău
prin apusuri ce plecă
printr-un nou început?

poezie de Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Vine o vreme
oare
care
te lasă rătăcit în uitare
paşi străini se zdrobesc pe cărare
oare
cine
te aleargă hain printre gânduri
răscoleşte închisele drumuri
oare
când
te întunecă lumina sub coasă
nume de piatră şi izvor te lasă
oare
unde
te ascunde ghiara corbului ce arde
amintire prin amintiri te pierde
oare
cât
te răsare neauzita chemare
atavism întru golem întrupare
vine o vreme...

poezie de Agafia Drăgan (mai 2019)
Adăugat de Agafia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre frunză

Oare frunza se gândeşte
când e mică şi când creşte,
ce rol are ea de-i verde
şi de unde se hrăneşte?

Oare stând prinsă de-o creangă
câte-o dată se întreabă,
dacă timpul ce-l petrece
e doar cald şi când e rece?

Oare frunza are simţuri
şi se sperie de vânturi,
ştie frunza când e noapte
şi de ce plouă în rate?

Ştie frunza sau nu ştie
când e vremea ei târzie,
când e toamnă, oare ştie
şi bătrână şi pustie?

Ştie frunza când e ruptă
şi când moare ca o frunză,
când căzută ruginită
e călcată şi e frântă?

Sau când doare poate ştie
sau când vântul o adie,
sau când este ruginie,
ştie frunza... cine ştie?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când o să mai ştiu oare...

Când o să mai ştiu oare
Să vorbesc graiul pâinii
Ca atunci când alergam,
copilă
să culeg îmbrăţişări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...

Când o să mai ştiu oare
să ascult şoapta pământului
ca atunci când închideam ochii
şi atingeam cu palma
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrenţele ploii.

Când o să mai stiu oare
să hoinăresc fluierând prin padure
ca atunci când creşteam
doar o frunză în priviri
şi o plângeam verde
pe trunchiul unui copac
să-i panseze rănile
lăsate de naşterea frunzelor.

Când o să mai stiu oare
că dorul nu e o rană.
Când o mai ştiu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă.
Când o să mai ştiu oare
că nu o să mai ştiu...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai frumos de atât nu l-am văzut niciodată

nici mai tânăr
oare
cum să-i spun
că trec orele astea
să-i spun că nebunia mea se întinde
prin toate şanţurile săpate adânc
tot mai adânc în suflet

şi totuşi
mai frumos şi mai tânăr de atât nu a fost niciodată
oare cum să-i spun
că braţele mele
învelite în tăcerea grea
caută să deschidă alte drumuri
şi el
da
el
în ce temniţă doarme
pe ce pat
de gânduri negre
şi-a pus singurătatea

cum să fac oare
că din carnea şi din sângele meu nu va pleca niciodată
că din durerea mea se va naşte zilnic
mai frumos
mai tânăr
cu un Dumnezeu în privire
de care am să mă îndrăgostesc la nesfârşit
cum să fac oare
cum

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai frumos de atât nu l-am văzut niciodată

nici mai tânăr
oare
cum să-i spun
că trec orele astea
să-i spun că nebunia mea se întinde
prin toate şanţurile săpate adânc
tot mai adânc în suflet

şi totuşi
mai frumos şi mai tânăr de atât nu a fost niciodată
oare cum să-i spun
că braţele mele
învelite în tăcerea grea
caută să deschidă alte drumuri
şi el
da
el
în ce temniţă doarme
pe ce pat
de gânduri negre
şi-a pus singurătatea

cum să fac oare
că din carnea şi din sângele meu nu va pleca niciodată
că din durerea mea se va naşte zilnic
mai frumos
mai tânăr
cu un Dumnezeu în privire
de care am să mă îndrăgostesc la nesfârşit
cum să fac oare
cum

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când?

Geme ţara-n sărăcie
Plâng bătrânele prin piaţă...
Ce te faci acu' c-o mie?
Oare este asta viaţă?

Sus se zbat de ceasul morţii
Să mai dea câte un ban
Dar, lăsaţi în voia sorţii
Aşteptăm milă în van.

Miliarde se-mprumută
Un' se duc? Nu tre' să ştim.
Vorbărie multă, multă,
Noi tot mai săraci murim.

Şi tăcem. Oare de frică?
Sau ne-am săturat de vrut...
Ţara noastră-i tot mai mică
Şi pământul l-au văndut!

Unde-s patrioţii oare?
La străini sunt ghiocei
Şi ne calcă în picioare
Pentru a avea doar ei.

Ce-a fost ţara si poporul
De atatea mii de ani,
Cum îsi apărau ogorul!
Nu-l vindeau pe la duşmani.

Până când vom plânge oare
Şi cât vom mai suferi?
Poate Dumnezeu cel mare
De-l rugam, ne-o auzi!

poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O mamă face bilanţul

Băiatul meu aproape nu-mi mai scrie.
Ba, totuşi, mi-a mai scris de Paşte:
Se-ntoarce-n timp mereu cu duioşie
Şi dragostea din sufletu-i o recunoaşte.

Atunci când l-am văzut ultima oară
era exact acum un an jumate.
Mai stau din când în când la noi în gară
şi văd cum pleacă trenuri către el, departe.

Iar câteodată chiar îmi iau bilet
şi gata sunt să mă pornesc să-l văd.
Cobor însă apoi din tren discret
şi merg să dau biletul îndărăt.

Acum un an şi-a luat şi o nevastă
a cărei poză a zis că o primesc.
Mă vor lăsa acum să vin la ei în casă?
O pătură aş vrea să le-mpletesc.

Însă nu ştiu de-aşa ceva îi place...
şi dacă îl iubeşte cum ar merita.
Mă simt o solitară de o vreme-ncoace.
Oare ca el şi alţii pe lume-or exista?

Ce bune au fost acele-apuse vremuri,
când locuia în casa părintească!
Acum stau noaptea şi-ascult în beznă trenuri.
Oare continuă şi-acum să mai tuşească?

I-am pus pantofii mici cu grijă la păstrare.
Acum el a crescut şi-n veci o sa-mi lipsească.
Iar eu stau liniştită şi totuşi nu am stare.
Cel mai frumos ar fi copiii să nu crească.

poezie celebră de Erich Kastner din Zarvă în oglindă (1929), traducere de Dragoş Carasevici
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantomă vie, femeia

Privesc în urma-timp şi te găsesc pe tine,
Steaua Polară a orânduirii vieţii mele.
Ai ascultat doar prea puţin din ce-ţi spuneam.
Dar nu ai vrut, sau poate nici acum nu vrei
Să îmi accepţi iubirea ce mi-ai declanşat... în vis.
Acum, au mai rămas doar urmele lacrimilor uscate
Pe faţa inimii ce nu-şi mai găseşte rostul fără tine
Căci ai luat totul de când tu ai decis să pui tăcere şi-ai plecat...
Dispărând în dimineaţă.
Şi mă întreb ce oare iţi doreşti?!
Care a fost motivul schimbării tale?
Mi-e dor de chipul tău senin, mi-e dor de tine,
Oare ce faci acum? Oare ţi-e bine?!
Glasul tău, zâmbetul, privirea de care m-am îndrăgostit, unde sunt?
Oare eşti reală? Exişti? Da! Îţi simt prezenţa!
Şi-n orice colţ de lume ai fi eu tot te-aş căuta şi te-aş găsi!
Eu nu voi renunţa şi vreau să ştii că acolo unde eşti,
Gândul meu te însoţeşte, este mereu lângă tine
În fiecare noapte tu îmi tulburi visele,
Fantomă, iluzie a dragostei.
Aş renunţa la tine, dar este ca şi când aş renunţa la viaţă
Şi -aş accepta o moarte prematură a iubirii mele.
Doar dacă aş muri eu, tu nu ai mai exista...
Dar eu nu am de gând... să renunţ la tine...
O dată cu lăsarea serii tu prinzi viaţă!
Fantomă a iubirii, vie în noapte!
 

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind (Părintelui meu drag Fanurie şi gândurilor lui la mama care i-a plecat în cer la colindat)

Pe mine iubirea mă doare,
Nu ştiu de se naşte sau moare,
Că-n lume e doar sărbătoare,
Şi-n mine mă-ntreb ce-o fi oare?

Că dor mi se face de tine,
Crăciunul în cete când vine,
Prin cetini văd stele străine,
Ce-ncet mi te poartă spre mine.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (24 decembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o dată

(teiului lui Eminescu)

Oare
Este soare
Peste floare
De cicoare?
Oare doare
Când mai moare?

Şi din boare
De răcoare,
Şi rumoare,
Şi splendoare,
Şi candoare,

Iese-un flutur
Şi mi-l scutur
Peste-un ţurţur
Din pridvorul casei mele,
Părăsit de rândunele.

Oare-n aur
De balaur
Şade-un faur
Cât un graur,
Pe tezaur?

Oare vine,
Cu mâini pline,
Pentru mâine
Şi poimâine,
O mireasmă,
O fantasmă,
O idee,
O femeie,
O atee –
Alizee,

Pentru iarnă,
Să mă cearnă
Printr-o sită
Găurită,

Ce îmi scurge
Ochi ce plânge?

Şi din sânge,
Se restrânge,
Se răsfrânge,
Apoi unge
Şi înfrânge

Toţi copiii,
Morţii, viii,
Poate fiii
Coliliii,

Care-mi cer
Bani de fier,
Pentru fluier –
Cânt de şuier,
Din păcate
Fermecate,
Terminate,
Îngropate,
Stând pe spate,
Aşteptând
Un mormânt
De pământ?

Poate cânt,
Poate-i vânt,

Poate-n mine toate sunt!

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Du-mă, săniuţă

Du-mă, săniuţă cu tălpici de lemn,
Într-un colţ de lume unde te îndemn...
Pe un deal, departe, nalt şi-nzăpezit,
Pe unde mi-e dor şi am copilărit,
Urcă-mă pe podul cald de scândurele,
Şi zboară cu mine prin iernile grele,
Să mă duci degrabă unde îmi doresc,
Înapoi prin ani, să mai copilăresc!
Lasă- mă acolo dar să stai cu mine,
Ce m-aş face eu, iarna, fără tine???
Să urcam pe deal şi cu-n fluierat,
Să adunăm în fugă copiii din sat!
Să ne tăvălim, bobul să-l formăm,
Peste derdeluş cu toţi să zburăm!
Şi când vine timpul sa ne odihnim,
Omul de zăpadă să îl construim!
În râsete şi glume şi uzi pân' la piele,
Treceau multe zile, cum să uit de ele??
Când intram în casă serile târziu,
Era întuneric şi satul pustiu!
Mama mă-aştepta cu turte pe plită,
Însă eu picam frântă... obosită!
Următoarea zi o luam de la-nceput,
Iernile de-atunci cum pot sa le uit???

Scriu acum pe coală şi... Doamne, mi-e dor...
Scrisul l-aş lăsa, acolo să zbor!
Să mă-ntorc prin ani în iernile curate,
Şi-un gând mă trezeşte, ştiu că nu se poate...
Săniuţa mea cu tălpici de lemn,
Din copilărie, nu mai pot s-o chem!
A rămas acolo într-un vis trecut,
De care mi-e dor şi nu pot sa-l uit!

poezie de Teodora Dumitru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare de ce?

Mirat, prin lume când se plimbă,
Îi trece-aşa, prin cerebel:
Copiii,-n orişicare limbă...
plâng toţi la fel.

epigramă de Vasile Predescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două mâţe şi-un căţel (poezie pentru copii)

Două mâţe şi-un căţel
Au găsit în fân un miel;
Mielul mic şi frumuşel
Se mai odihnea niţel.

Mâţele, când l-au văzut
Au zis a fi câine mut:
Şi-au chemat şi pe căţel
Ca să-l privească şi el.

"O fi câine care muşcă:
N-are casă, n-are cuşcă"
Au gândit mâţele proaste
Miorlăind ca nişte broaşte.

Dar săracul mititel
Era simplu... mieluşel:
Fătat de mămica lui
De o zi pe lume pui.

Căţelul când l-a văzut
Câine mare l-a crezut
Şi-a-nceput lung al lătra
Mieluţul al speria

Mieluţul, s-a speriat
În picioare s-a sculat,
Mâţele când l-au văzut
Au fugit, cât au putut!

Dar mieluţul, nu era...
Şi nici câine nu lătra,
Era, me-e-e... un miel
Şi se odihnea niţel

- Vai, ce mai sperietură
Pentru astă creatură:
Bine că e mieluşel
Şi nu e... mare căţel!
***
Pe lume, multe mai vezi
Multe lucruri le mai crezi:
Trebuiesc, doar cercetate
Şi apoi, pe loc, "lătrate".

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul I (2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scufiţa şi lupul (o altă poveste) - Another story with the wolf

Mă-ntrebi cum oare, în sfârşit,
Deşi doar lup, sunt fericit?
Păi, frate dragă, în pădure,
Când fost-am ieri să mănânc mure,
De foame mare... am văzut
Cum pe cărare-a apărut
"Scufiţa Roşie" cântând,
Un coş cu ea cu greu cărând;
Se mai oprea, mai suspina...
(Oare de dor de "buna"sa?)
Am hotărât atunci subit
În cale să îi ies grăbit
Şi să îi spun: "bunica ta
E... în oraş, la o cafea.
Să o aştepţi venind, de vrei,
Coleg de joacă să mă iei!"
Zâmbind sfios, Scufiţa-ntreabă
De ce sunt sur, de ce am barbă...?
Şi îi arăt atunci ce vrea.
Ce încântată-i fata mea!
Mă răsplăteşte cu-n sărut:
"Eşti primul lup ce l-am avut!"
... De-atunci, când foame mi-e (de mure)
Caut cărarea din pădure
Pe care, când vreau eu, Scufiţa
M-aşteaptă să îi calc rochiţa.
Cu mare grijă calc de zor
Nu manual, ci cu motor...
Mă mai întrebi de ce-n sfârşit
Deşi doar lup, sunt fericit?

poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă dată-n altă viaţă

Ne-om mai întâlni vreodată
Prin vreo lume-n altă viaţă,
Eu, bărbat, iar tu, ca fată,
Ne vom mai privi în faţă?

Şi dacă ne-om întâlni,
Tu o fată, eu bărbat,
Oare ne vom mai iubi
Cum o mai făceam odat'?

Oare mă vei recunoaşte
Când am să te-mbrăţişez,
Dragostea va mai renaşte,
Sau, ca azi, doar eu visez?

Când la piept noi ne vom strânge
Lacrimi vor ţâşni sub pleoape
Nu vom şti de ce vom plânge,
Doar ne vom dori aproape.

Ştiu c-am să te fac să simţi
Alţi fiori în dimineaţă
Fiindc-am fost îndrăgostiţi,
Altă dată-n altă viaţă!

Şi de-am să mă nasc bărbat
Când am să te întâlnesc,
Eu îţi voi fi arătat
Peste veacuri, cum iubesc.

Fiindcă astăzi sunt femeie
Şi pentru c-am fost rănită
Viaţa care va să vie
Măcar tu să fii iubită.

Vreau să fiu bărbatul care
Te-o-nvăţa cum să iubeşti,
Iar atunci vei şti tu oare
Că nu-i bine să răneşti?

N-am să-ţi reproşez nimic
Fiindcă sufletu-ţi va şti
Cât ai fost astăzi de mic
Fiindcă n-ai ştiut iubi.

Doar ai să-mi suspini la piept,
Eu în braţe te voi strânge,
Şi-am să fiu cel înţelept
Şi-am să tac... cât tu vei plânge.

Tu vei plânge vinovată
Pentru că ţi-ai amintit,
Când bărbat erai, eu, fată,
Şi răneai, dar te-am iubit.

Buzele-mi vor săruta
Lacrimile ce-ţi vor curge
Şi ţi-oi spune "Draga mea,
Sunt cu tine, nu mai plânge...

poezie de Florentina Mitrică (19 martie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chip de înger

Plouă tare. Au fost şi fulgere.
Au ieşit oamenii să vadă ce se petrece.
Şi o linişte adâncă a cuprins strada
Când în mijlocul drumului au văzut fata.
*
-"Oare câţi ani are?, copilă-mi pare"-
In ochi nimic rău n-are
Dar nu ai de unde să vezi
Că tu doar in aparenţele crezi.
*
Oamenii se uită, râd si vorbesc:
-"Oare are părinţi? Oare muncesc?
Că după cum îmi pare
Nici măcar săpun nu are.
Auzi tu fată: cine esti?
Ti se pare OK să ne trezeşti?"
*
Răi sunt unii, Dumnezeu e martor
Că fata asta se spăla cu ura lor
Dar nu-i păcat să tot vorbiţi?
Dacă e amărâtă nu-i zâmbiţi?
*
-"Fata asta are şcoală?
Ştie unde să se spală?
Se bucură de apă caldă
Dar doar in zilele de vară?"
*
Ce e soarta de-i asa dura?
Lung e drumul plin de ura!
Din păcate asa e viaţa
Oamenii vad doar faţa
Dar nu au văzut îndeajuns de bine
Ca faţa fetei prin lacrimi işi revine.
*
Ca-ci inima-i destul de mare
Să iubească zile cu ploaie
Si sufletu-i destul de bun
Să nu creada-n om nebun,
Si să îşi vadă de drum.
*
Că Dumnezeu o iubeşte
Iar dupa ploaie soarele-i zâmbeşte
Si îi usucă aripile ude
Ea să zboare, sa nu aude
Mai multe vorbe grele, rele.
*
Aşa fusese chip de înger pe pământ
Si după ea fusese numai vânt.
Omul nu pricepe
Că furtuna abia acum incepe.
Fata simte că le pare rău
Că şi-au pierdut îngerul din nou.

poezie de Novak Erika
Adăugat de Novak Erika
Comentează! | Votează! | Copiază!