Puiul

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Careeu cu un Exactce

Cioc, cioc!
Cine-i acolo?
Eu!
Care eu?

In regulă!
Ce-i în regulă?
Careeu!
Ce-i asta vreau să ştiu!

Care-i asta vrei să ştii?
CINE, eu?
Da, exact!
Exact ce?
Da, am un Exactce pe lănţişor!

Exact ce pe lănţişor?
Da!
Da care?
Nu, Exactce!

Care vreau să ştiu!
Ţi-am mai spus - Exactce!
Exact CE?
Da!
Da care?

Da, e cu mine!
Ce-i cu tine?
Exactce – asta-i cu mine.
Cine, eu?
Da!

TAIE-O DE AICI!

Cioc, cioc...

?

poezie de Shel Silverstein, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Careeu cu un Exactce

Cioc, cioc!
Cine-i acolo?
Eu!
Care eu?

In regulă!
Ce-i în regulă?
Careeu!
Ce-i asta vreau să ştiu!

Care-i asta vrei să ştii?
CINE, eu?
Da, exact!
Exact ce?
Da, am un Exactce pe lănţişor!

Exact ce pe lănţişor?
Da!
Da care?
Nu, Exactce!

Care vreau să ştiu!
Ţi-am mai spus - Exactce!
Exact CE?
Da!
Da care?

Da, e cu mine!
Ce-i cu tine?
Exactce – asta-i cu mine.
Cine, eu?
Da!

TAIE-O DE AICI!

Cioc, cioc...

?

poezie de Shel Silverstein, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unuia care şi-a lăsat cioc

Văzând ciocul care-l are
Aş avea ceva de spus:
(E de fapt o întrebare)
O fi cioc crescut sau pus?

epigramă de Florea Ştefănescu din Lumea haimanalelor (2002)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Şi rămânea cu ochii căutări spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a soarele răsare

Cioc, cioc, cioc,
bate soarele într-o uşă
a norilor bosumflaţi,
te aşteptăm,
spun margaretele
primenite de stropi,
veniţi primăveri,
haideţi
la Căldura cea Mare!

poezie de Ion Ţoanţă din Rapsodie în mov
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioc-cioc...

De cum te trezeşti în zori
Ai în prag ciocănitori,
Un vecin, ba o vecină
La împrumutat făină,
După un şurub sau cleşte,
Să te-anunţe c-adus peşte
Ieftin, proaspăt, pus în stoc
La marketul de după bloc,
De te-apuci să faci o ciorbă
Cioc la uşa după vorbă,
Când iei un relax pe budă
Ţup un cioc de la o rudă
Şi când crezi că stai şi hopa
Cioc din nou că vine popa,
Poftă bună când îţi spui
Cioc! mai puneţi-o în cui,
Săru'mâna pentru masă
Împărţită cu grimasă,
Când să pleci şi tu-ncotrova
Te opresc de-ai lui Iehova
Dar tu nu le oferi timp
Basmelor de pe Olimp...
Şi-ute-aşa juma de ziuă
Altora le baţi în piuă
Că-n loc să-ţi cauţi de treabă
Le deschizi uşa în grabă
Ia stai tu mai liniştit
Ciocăne? Dă-le cu flit!
Pentru-acei vecini de seamă,
Ce găsesc la tine cramă
Spune-le cu-n iz acruţ
Mai răruţ că-i mai drăguţ!
Acum cred c-o iau din loc
Mă primiţi cu cioc-cioc-cioc?...

poezie de Vasile Zamolxeanu (12 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii?

viaţa parcă ar fi o parcare cu plată
ce-i pasă ei că uneori nu am bani să plătesc
deşi pentru fiecare greşeală scot din buzunar un bănuţ

atunci când te-am cunoscut era soare şi bine
şi ce prost eram, dar un prost fericit
cardul era pe zero
dar eu continuam să înot, să alerg în picioarele goale pe nisipul ăla fierbinte

evident aici nu-i vorba de tine
privită printr-un obiectiv imaginea este cât se poate de clară
viaţa în esenţa ei pare un colac de salvare. eu unul
asta ştiu cel mai bine.
am învăţat de mic cum stă treaba încât
orice ar fi nu mi-e frică
de ce să vrei să ieşi din mulţime dacă nu te priveşti în oglindă

şi încă ceva, aici e vorba de mine
despre nopţile care curg
despre zilele fără de număr care se tot pierd fără niciun răspuns
dar ce răspuns să aştepţi atunci când frunzele copacilor se topesc pe asfalt

hai, spune
cât ai vrea să ţină ecoul într-un deşert? tu ştii până unde poate să te ducă un vis?
mă trezesc dimineaţa şi îmi vine să îmi bag
picioarele în tot şi în toate
de ce?
uite, de asta

da, prietene! aici e vorba de mine
despre ratările mele
despre femeile pe care le-am avut
şi care după un timp mi-au întors spatele
ce contează că am trecut printr-o o vară fierbinte
după o noapte de pomină petrecută cu prietenii într-un club, vine greaţa

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara

Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă...
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
— Pe unde-ai fost?
— La ce ospăţ?
— Am fost şi eu peste coline...
— Dar cu ce gând?
— După ce pradă?
— Aşa... ca mă mai uit de coadă...
— Ei, şi-ai uitat?
— Şi-a fost mai bine?
— Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine...

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papuşa automată

Doamne!
Ce-am păţit aseară!...
De-a fost fapta de ocară,
Să mă ierţi, că-i vina Ta,
Fiindcă Tu ai vrut-o aşa?...

Cineva -
Dar nu ştiu cine,
O papuşă automată -
A intrat fără să bată
În odaia mea...
A intrat fără ruşine -
Goală toată,
Indecentă
Ca Ofelia dementă,
Şi râzând
Ha, ha, ha, ha!...
S-a trântit pe canapea
Lângă mine,
Ca o viespe-ntărâtată
Pe un tort de ciocolată!...

Doamne, Doamne!...
Ce ruşine!...
Dar eu ce puteam să-i fac?...
Să-i dau brânci?
S-o strâng de gât?
S-o omor?
Sau să-i dau pace?
Nu puteam să fac decât
Să-nchid ochii
Şi să tac...
Că păpuşii n-ai ce-i face,
Şi păpuşa dacă vrea,
Mori cu zile după ea!...

Cine eşti, păpuşă mică,
Cu ochi verzi de levănţică
Şi cu unghii de urzică?...
Cine eşti, păpuşă blondă,
Cu prezenţa vagabondă
Când p-aici...
Când pe colea -
Până şi-n odaia mea?...
Cine eşti
Şi ce pofteşti?
Vrei odaie cu chirie,
Sau un loc pentru vecie?...

Papuşică prost crescută -
Ochi căscaţi
Şi gură mută -
De ce taci şi nu vorbeşti?...
Sau, ca zâna din poveşti,
Nici tu nu ştii cine eşti?...

Fii cuminte...
Şi-nţelege
Că papuşa, când se strică,
S-a sfârşit,
Nu se mai drege
Chiar când este-o păpuşică
Cum eşti tu -
Păpuşă mică,
Cu prezenţa indecentă,
Ca Ofelia dementă...

Fii cuminte...
Şi-astă-seară,
Nu mai hoinări pe-afară
Ca o biată "pierde-vară".
Fii cuminte
Şi, mai bine,
Stai pe loc, nu mai pleca!...
Stai colea,
Pe canapea -
Lângă mine...
Uite-aşa!...
Ca papuşile-n vitrine
Sau ca sfintele creştine
Când Cristos le convertea!...

Şi de milă - că era,
Biata fată,
Goală toată...
Şi n-avea nimic pe ea,
Nici măcar o pijama... -
I-am împrumutat pe-a mea!...

Iată vina mea de-aseară -
Mai mult vină... literară!...

Dar de-aseară, Doamne sfinte,
Păpuşica e cuminte!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între păsări

Cum nu suntem două păsări,
Sub o straşină de stuf,
Cioc în cioc să stăm alături
Într-un cuib numai de puf!

Nu mi-ai scoate oare ochii
Cu-ascuţitul botişor
Şi alăturea cu mine
Sta-vei oare binişor?

Parcă mi te văd, drăguţă,
Că îmi zbori şi că te scap,
Stând pe gard, privind la mine,
Ai tot da cochet din cap.

Iară eu suit pe casă
Şi plouat de-atât amor,
M-aş umfla ursuz în pene
Şi aş sta într-un picior.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1879)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioc, cioc, cioc

Începem să murim pe dinăuntru şi, asemeni altor statui,
Dedicăm amintirii noastre eterne
O mulţime de fleacuri sculptate
În beton, bronz, ipsos sau lemn.

Putrezim; înăuntru, pe dinafară.
Aşa se face că atunci când Moartea,
În cele din urmă, este expusă pe feţele noastre,
Prietenii
Sunt brusc liberi să recunoască, pur şi simplu miraţi,
Că, de fapt, nu ne-au cunoscut niciodată
Atât de bine...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare

Când eu nu v-oi mai fi,
Cineva lipsa îmi va simţi?
Şi de acolo de unde oi fi
Oare peste cei dragi aş putea privi?

Fără trup oare tot eu aş fi?
Aş avea aceleaşi amintiri?
Mi-ar mai păsa de cineva?
Oare toate astea ar mai conta?

Stau nopţile şi mă întreb
Destinul meu e împlinit?
Rostul meu este aici?
Oare viaţa asta e doar un test?

Când firul vieţii brusc s-a rupt,
Luminile uşor sau întunecat
Şi toate becurile sau stins,
Oare stinse au rămas?

Tot ce am fost,
Tot ce în viată am făcut
În afară de cei cunoscuţi,
Oare pentru altcineva ar mai conta?

poezie de Ciprian Ionuţ Chiricea (24 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ferestrelor

I
(Rătăcit)

M-am pierdut!
Hei... unde sunt?
Oare o-i fi murit,
Sau abia m-am nascut?

Ce ciudat mă simt,
E întuneric şi totuşi,
Nu văd stele....
E... probabil sunt ielele,
Acele ce,
Au întarziat cu surcelele.

Oare s-au terminat modelele
Şi-au dispărut mărgelele?
Sau oare sunt primul ce,
S-a rătăcit în linişte?
Habar nu am,
Dar...
Nici nu mă grăbesc
Să revin pe lume,
Că...
Sunt sătul de necazuri,
De minciuni şi de glume.
Sunt sătul să trăiesc
Fără tot ce-mi doresc,
Fără pace şi calm,
Fără tot ce iubesc.

Aici cel puţin
Nu tre` să mă hrănesc,
Cu iubire, mâncare
Şi tot ce-i firesc.
Aici...
E totul calm
Şi în perfectă linişte.
Nu e cine ştie ce,
Dar mă mulţumeşte!

II
(Nemărginit)

În timp ce mă plimbam
Prin negrul spaţiu,
Vast şi calm,
Văd ceva departe.
Ce-o fi aia frate?

Fără să mă agit,
Mă-ndrept spre-acel ceva –
Oare n-o fi ea,
Sau mintea-mi joacă feste
Şi-i doar imaginaţia?
Cu cât mă apropiam mai mult,
Pas cu pas şi fără glas,
Cu-atât mai tare îmi batea
Inima ce-mi dispărea,
În zona cea de noapte.

Într-o secundă, două, trei,
Ajung destul de-aproape,
Încât să vad şi cine-i, ce-i,
Ca o reflexie a apei.

Era un şir nemărginit
Şi plin doar cu ferestre,
Ce luminau independent
Şi-aveau câte-o poveste.
Aveau şi dimensiuni enorme,
Cu multe-aspecte, multe forme,
Ba vechi, ba noi, ba incolore,
Ce doar vroiau să le adore,
Persoana din poveste.

Multe poteci şi luminişuri
Aveau o parte dintre ele,
Încât credeam că-i paradisul
Cu mii de sori şi mii de stele.
Dar multe mai erau
Şi pline doar cu rele,
Cu amăgiri, minciuni şi foc,
Ce provocau durere.

III
(Spre...?)
La un moment dat
Observ într-una din ferestre
Că mă aflam şi eu.
Oare ce Dumnezeu
Mă regăsesc în ele?
Căci nu îmi amintesc
Nimic din toate cele,
Ce-mi arătau ferestrele.

Oare de ce sunt îmbrăcat în negru;
Şi-acolo de ce-s vesel?
Ce-s cu femeile-alea toate,
De ce îmi sunt mirese?

Cred că ceva din spaţiu,
O forţă foarte mare,
Vrea să-mi arate tot
Ce pot găsi în cale
Şi dac-o să mă-ntorc
Prin una din ferestrele,
Ce le privesc în zare.

Doamne, zi...
Ce aş putea să fac,
Să mă îndrept spre o fereastră
Unde e totul ciudat,
Sau spre una în care
Totu-i calm şi curat.

IV
(Sihastră)

Cum stăteam eu pe gânduri
Ca ciobanii pe crânguri,
Am văzut o fereastră
Destul de sihastră.
Şi mi-am zis:
I-a să vad ce poa` să-mi arate,
Ce persoane ciudate,
Cu imense palate,
Cu comori şi de toate,
Pot să văd eu prin geam?
Însă cum mă apropiam,
Tot mai mult o pierdeam
Din rază...
Cu calm.
Ca printr-o minune,
M-am revăzut în spate.
Eram o fereastră,
Eram tot şi toate.

poezie de Dan Dumitraşc (14 ianuarie 2011)
Adăugat de Dan Dumitraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?

Ce faci la ora când mi-e dor de tine
Şi niciun fel de răni nu te opresc
Să-mi reconstitui trupul în ruine
Şi să-mi refaci tot viciul omenesc?

Eşti ţipătul plăcerii îndrăzneţe
Şi te implor, ca într-un turn complex,
Să-mi regăsesc plăceri din tinereţe,
Să-mi pun cu moartea focul meu în sex.

Mi-e teamă de o vârstă fără milă
Când am să cad la pragul tău, înfrânt,
Şi-ai să-mi dedici tandreţea ta umilă
Să mă mai scol nebun de la pământ.

Nu ştiu ce faci când eu îţi caut gura,
Cu nebunia de soldat bătrân,
Ce-şi vindecă în cer harababura
Şi-mi dai motiv în viaţă să rămân.

Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are niciun rost,
Te recompun cu gust de mere coapte
Şi nici nu ştiu, de fapt, ce fruct ai fost.

Eu te iubesc cu lipsa de ruşine
A unei făr'delegi cu chipul tău
Şi-atât cât te blestem, îmi este bine
Şi-atunci când nu te simt, îmi este rău.

De sus, din avionul ce m-aduce
În vatra ta, te văd şi te rescriu,
Eşti condamnată la aceeaşi cruce
Pe care-mi este scris să mă simt viu.

Şi nu-nţeleg ce poţi acolo face
Fără întregul meu absurd blestem,
Hai, neagra mea, arată-te încoace
Şi-aş vrea sorbindu-ţi noaptea să mă tem.

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
Te gust pe nesimţite şi mi-e bine
Şi te găsesc intrată în pământ.

Eu simt că mor păzindu-te de toate
Şi n-am să mai rezist măcar un ceas
Să te culeg din tot ce nu se poate
Şi să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.

O, negricioasă fără de lumină,
Mă tem că, într-o noapte, vei pleca
Şi-atunci te rog, din marea mea ruină,
Închide viaţa mea cu viaţa ta.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, mamă?

Nici eu nu mai ştiu ce am făcut cu timpul
Mi-e dor să îţi mai văd odată chipul
În nopţile când sunt atât de trist
Şi doar din amintirea-ţi mai exist

Doresc ca uneori să mă mai cerţi
Pe urmă, cu blândeţe, să mă ierţi
O zi de aş putea să îţi vorbesc
Dacă ar vrea Mai Marele ceresc

Mai vino iar, acum, când îmi e dor,
Când gândurile mele toate dor
Mai mângâie-mi odată fruntea încreţită,
Atige-o cu iubirea-ţi infinită.

Mai spune-mi despre tine, dragă mamă,
Am timp să te ascult, fii fără teamă,
Au fost atâtea zile, au trecut,
N-am reuşit să-ţi spun cât te-am iubit.

Acolo unde eşti, mai poţi să mă priveşti?
Îmi este dor de tine şi ştiu că mă iubeşti
Tu mi-ai rămas în inimă şi-n gânduri
Şi păsările pe deasupra, rânduri, rânduri.

Ţi-am mai vorbit din când în când de mine
Să nu te temi, aici e totul bine,
Aş vrea să îmi răspunzi, de bună seamă,
Acolo, sus, în ceruri, ce faci, mamă...

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea helicopter

"Întreabă dobitoacele, şi te vor
învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune..
Cine nu vede că mâna Domnului
a făcut asemenea lucruri."
Iov 12:7-9

Pasărea cât un bondar
Are zbor staţionar
Da, colibri mulţi nu ştiţi
Cum zboară mulţi nu gândiţi.
În zborul făcut pe loc
Lâng-o floare sau boboc
Bate-n aripi pe clipită
Cam optzeci, aşa-i grăbită
Şi ea stă având ca har
Să consume pe nectar
Cea mai mică păsărică
Nu face rău şi nu strică
După ce nectar a luat
Înapoi are plecat.
Da, înapoi aşa-i e zburat
Asta voi n-aţi observat
Are cioc lung să-l înfigă
Limba-n formă de siringă
Plănuită anumit
La nectar de absorbit
Când îşi face înălţat
Şi de la pământ plecat
Zboară repede-n şedere
Vertical spre ceruri piere
Leonardo stând gândit
Planul ei a întocmit
Colibri-n scară mărită
Ştiţi voi cum este numită?
Uite ce vă sugerai
Evoluţia are grai?
Plan şi scop ea le-o fi dat?
Ea distinctul ei zburat?
Ea făcut-a cioc, siringă
Cu ea nectarul să lingă?
Păsărica întreabă, e bine
Te va învăţa pe tine
Dovadă cum e depune
Păsărica îţi va spune
Evoluţia zbor i-a dat
Nu vă sună cam ciudat?

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eşti numai un lucrător al gospodăriei lui Dumnezeu şi ştii negreşit doar că ai fost trimis aici ca să faci munca pe care El ţi-a hărăzit-o. N-are rost să ne gândim dacă e bună sau rea condiţia asta, aşa este şi nu se va schimba. La un singur lucru putem şi trebuie să ne gândim: cum să trăim mai bine. Putem trăi mai bine, evident, numai dacă vom face acea munca ce ni s-a încredinţat. Vei afla că faci munca ce ţi s-a încredinţat dacă o faci cu cea mai mare uşurinţă, dar şi cu bucurie. De când cercetăm viaţa oamenilor, cei mai înţelepţi au căutat să definească această muncă şi au indicat-o. Toate adevăratele religii şi învăţături morale au indicat-o, iar ea este mereu aceeiaşi: unirea cu toţi şi toate şi participarea la unirea cu toţi şi toate, dragostea. Însă, dacă stăpânul ne va răsplăti după moarte pentru buna îndeplinire a muncii, putem doar ghici şi crede. Dar e cu atât mai puţin necesar să ghicim cu cât ne îndeplinim munca mai bine şi mai mult. Îndeplinirea dăruieşte binele, bine în prezent, care exclude orice interes faţă de viitor.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un bulgăr de nimic

Sunt un bulgăr de nimic,
sunt un strop de rouă-n soare;
dar cu cât mă foc mai mic,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai mare.
Dacă-n lume m-ai făcut
o fereastră către Tine,
cu cât sunt mai nevăzut,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai bine.

Doamne, când suntem noi doi,
n-are cel viclean ce-mi face.
Şi cu cât îi duc război,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mă-mbraci cu pace.

Vin din cer mi-ai dat să sorb
şi pe ochi m-ai uns cu tină.
Dar cu cât eram mai orb,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mi-ai dat lumină.

Iar de toate câte-n Rai
le păstrezi Tu pentru mine,
nu mi-e dor de tot ce-mi dai,
cât mi-e dor,
Doamne, cât mi-e dor de Tine.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă proştilor

Motto:
Cu prostul care n-are şcoală
Te lupţi puţin şi-ai câştigat.
Dar duci o luptă colosală
Cu prostul care are şcoală!

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,
Şi actualii, dar şi foştii,
Cei mai deştepţi de pe Pământ
Au fost întotdeauna... PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoare
Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,
Mai bine urlă-n gura mare:
"Iubite Doamne, fă-mă... PROST!"

De ce să tragi ca la galeră,
Să-nveţi atâtea fără rost,
De vrei să faci o carieră,
Ajunge numai să fii... PROST.

În lumea asta cu de toate,
Unde se-nvaţă contra cost,
Păcat că nici o facultate
Nu dă şi diploma de... PROST.

Avem impozite cu carul,
Dar înotăm în sărăcie
şi ce buget ar avea statul
Dintr-un impozit pe... PROSTIE...

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti!
O, Doamne, de ne-ar creşte grâul
Cum cresc recoltele de... PROŞTI.

Şi-n lumea asta răsturnată,
Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,
Savanţii noştri mor de foame
Şi numai PROŞTII sunt deştepţi.

poezie celebră de Ion Pribeagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!