Multivers

Cred ca există multiversul,
E o genune între noi,
Iubirea- şi caută reversul
Iar noi ne-am transformat în doi,

Ne- am divizat precum un virus
Ucigator, de neoprit
Sunt hieroglife pe papirus
Ceea ce- am scris pe infinit,

Indescifrabil este parcă
În alfabetul propriului destin,
Pământul transformat în arcă
Unde doar singurii mai vin,

Perechea unui joc de cărţi
Rămâne pusă deoparte,
În labirintul unei hărţi
În care doar fugim de moarte,

Nici timpul nu mai e lumină,
Secundele sunt albe ploi,
În ani iubire si în vină
Măsor distanţele din noi

De- atunci de când viteza morţii
Ne- a depărtat de cer cumva,
Doi inocenţi în ale sorţii,
Pieriţi în galaxia ta,

Big bang-ul nu mai are sunet,
Celula stem s-a sinucis
În galaxia unui urlet
Din anticamera de vis,

Viaţa rămâne să răzbată,
O mamă veşnic purtătoare
Intr-o urgenţă operată
Pentru ca altfel pruncul moare,

Se naşte astfel multiversul,
În călimara de genune
Din care izbucneşte versul
Trăirilor de om nebune.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În poezie nu există moarte

În poezie nu există moarte,
Se-ntâmplă doar ca versul să dispară
Într-o metaforă ca semn carte,
Salvându-te a nu ştiu câta oara

Când o citeşti cu buze murmurânde,
Imagini împletind într-o visare,
Tu nevoind să pieri fără izbândă,
Uitat în lumea-ţi rece, muritoare,

În poezie e lumină şi sunt ceruri
Iar punctul este limita unui departe,
Aici nu pot fi două adevăruri
Chiar virgulă pot pune, după "moarte"...

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotonda dăruirii

Când o femeie îmbraţişează un bărbat,
Se pierde ce a fost pe ce va fi urmat,
În puterea de a fi,
Facerea lumii, doar într-o secundă,
Se derulează şi inundă,
Hotarele puterii de-a iubi,

Când o femeie îmbrăţişează un bărbat,
Iertarea se coboară din păcat,
Ca binecuvantare,
Lutul curat ia formă-n infinit,
Renaşterea de lumi după sfârşit,
Porneşte galaxia rotitoare,

Picuri de viaţă strălucesc ca rouă,
Celula primordială se divide-n două,
Destinul din pustie-i evadat,
În magma trupului care iubeşte,
Mileniile arzând renasc dumnezeieşte,
Când o femeie-mbrăţişează un bărbat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecarea ce ucide

Poartă-ţi mâna peste trupul meu
Ca un Adam rănit la coastă,
Cel făurit de Dumnezeu
Şi care zbate să trăiască,

Rană îţi sunt, adâncă plagă
Şi numai timpul va decide
Dacă-ţi sunt rana cea întreagă
Sau vindecarea ce ucide

Ca o iubire fără soartă,
Intr-un regat al unui zeu,
Stăpân peste o lume moartă,
În care mai trăiesc doar eu

Şi mângâie-mă precum judec
Dezastrul din durerea-n sine
Şi mângâie-mă să mă vindec
De ruperea mea dintru tine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcirea în zadar

Cad picături de dor
Din cerul incolor,
Nori transparenţi în haos,
Al clipelor adaos
Măsoară calculat,
Tot ceea ce-am uitat
Revine,
Năpraznice destine
Fac legea nevorbită
Mă simt dezamăgită
De infinit,
De parcă l-am iubit,
Poate şi el se-ntreabă
De unde-atâta grabă
În oameni ce dispar,
De unde-atât zadar?

Durerile nefaste
Fac stelele albastre
Să pară împietrite,
Chiar proaspăt răsărite
Împart lumina trist
La singurul exist
Ce divizat mai arde
În proaspete miliarde,

Nu m-am născut să gem,
Cel necurat blestem
Mă face uneori
Să cad precum fiori
Peste durere,
Sunt trestiile prea grele
Să se frângă
Iar eu în izbucnirea mea nătângă
Iubesc
Cu nebunia celui omenesc.

Calm timpul încurcat în iţe
Îşi tunde dalbele şuviţe,
Se-ncurcă în gândiri astrale,
Direcţiile orizontale
Îl strâng cu mătura minciunii,
Gustul amar al mătrăgunii
Rămâne să salveze lumea,
Culpabilă, deşertăciunea
Îşi caută în mine vis,
Nu ştie ca ea l-a ucis...

Cerceii ploii strălucesc
În ochii tai când părăsesc
Împărăţia ta, în care,
Cresc pui nevinovaţi de soare,
Cuprinde-mă ca pe o lege,
Nu vor fi doi a înţelege
Ceea ce sunt
Iar umbrele de pe pămant
Se sting când tu ridici privirea,
Hai să ucidem nemurirea
Cea imposibil de atins,
Tot ce a fost de stins s-a stins,
Doar noi mai suntem felinar
Al rătăcirii în zadar.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce anume este de veacuri Aici? Frumuseţea întrebării: "Cine sunt eu?" este că nu există niciun răspuns. Mintea va încerca să te ajute, dar însăşi cuvintele "eu sunt" apar în ceea ce deja "Eu-Sunt". Liniştea este aceeaşi. Acest "Eu-Sunt" este cel care este la graniţa dintre "cu formă" şi "fără formă", percepţia pură, fără niciun perceptor. Dacă acum, în această clipă, există doar cuvintele şi doar auzul, dacă ele nu caută să se asocieze unui individ - "eu", care încearcă să înţeleagă ceva - ce mai rămâne? Pe Cel ce moare înainte de moarte, moartea nu-l mai poate atinge, pentru că este el însuşi moartea morţii. Îmi place să spun, şi chiar aşa este, că El a îngropat moartea în Inima Vieţii Veşnice. Noi nu realizăm că acest concept de naştere este o farsă la fel de mare ca şi conceptul de moarte, chiar le credem reale. Noi credem că suntem o formă înlănţuită în lumea formelor. Când eu scriam Biblia, tu jucai table cu Dumnezeu. Pe mine mă interesează, ce anume este de veacuri Aici? Sinele nu este un concept, toate conceptele vin şi pleacă din Prezenţă, dar Prezenţa rămâne. Ceea ce suntem noi este atât de evident, încât este inevitabil. Sinele este inevitabil!

Atmaji Maharaj în Când capul "eu-lui" este tăiat, ce mai rămâne?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina cea mare

Sublimă această bună vestire,
Că viaţa mai are deplină iubire
De dăruit;
În muguri, câte un infinit
Izbucneşte cu-aceeaşi putere,
Ca răspuns la propria-i durere

Şi fiece fir ce răsare
Pe câmpuri de iarbă, nu-i întâmplare,
Sunt fire puternice şi fire firave,
Vivace şi crude sunt fire bolnave
Pe toate le naşte spre vindecare
Puterea luminii din Lumina Cea Mare.

Sublimă această iubire de viaţă,
Răbdarea aceasta de-ai face faţă
Menirii...
Miracolul acesta pur al iubirii
Te poate renaşte din noapte şi ger,
Speră făptură! Cum însămi eu sper,
Că eşti la rându-ţi o primăvară,
Chiar dacă viaţa sublimă povară
Îţi pare,
Fără-nflorire şi fără scăpare.

Dar totuşi atâta frumos
Cade toamna tandru pe jos,
Ca un dar, ca zălog
Că şi cel care-i falnic şi acela olog
Merinde-or avea pentru gerul cumplit,
Care revine la infinit.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, dincolo de galaxia vieţii

Acolo, dincolo de galaxia
În care ani de-a rândul am trăit,
Vom fi un univers în noaptea de tăcere,
Particulă de vis în infinit.

Prin pulbere de artă, între spaţiul
De ani-lumină dintre două stele,
Ne vom continua viaţa şi visul
Trăirii noastre simple şi eterne.

Vom fi o dulce rază de lumină,
Mângâietoare-n suflete şi-n gând,
Acoperiţi de mantie divină,
În adâncimea nopţii luminând.

Căci lumea-ntreagă este guvernată
De-acelaşi soare şi trăind prin vers
Un ochi deschis vom fi... Azi, lumea toată
Îi dă vieţii, parcă, un alt sens...

Suntem aici doar pentru-a ne cunoaşte
Şi de-a-ndrepta greşala celor mulţi,
Însă egali vom fi în faţa morţii,
Singuri şi trişti, neîmpăcaţi, desculţi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singura unitate primordială înainte de tot şi de toate, care nu se poate diviza în veci dar care găzduieşte toate diviziunile de vis numite "forme" este CONŞTIINŢA/SINELE. Faptul tău de "A-Fi" şi faptul de "A-Fi" al unui vierme este exact una şi aceiaşi Conştiinţă, este Viaţa. Ceea ce nu are formă, ceea ce e Real, ceea ce nu se schimbă, nu se naşte şi nu moare, ceea ce e infinit, ceea ce e veşnic perfect, ca ce nu cunoaşte timpul, este atemporal ESTE CONŞTIINŢA! Tot ceea ce se schimbă, se naşte şi moare, involuează şi evoluează este efemerul, iluzia şi nu conştiinţa. Ceea ce eşti/suntem este CONŞTIINŢA şi nu forma efemeră ce apare în ea, aceasta este hrană, este iluzie.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încotro?

Încotro?
Din nimic, numai iubirea fu în stare să creeze,
O scânteie de lumină bezna să o penetreze,
Dintr-un simţământ curat, care-i pură energie,
Lumea toată s-a creat şi se mişcă şi e vie.
De iubirea-i la origini, de ni-i tată, de ni-i mamă,
Este şi în noi scânteia dragostei, de bună seamă.
Şi dacă suntem iubire şi scânteie de lumină,
Suntem copia fidelă din fiinţa cea divină.
Şi atunci mă-ntreb, retoric, dacă astea ne animă,
Unde ne-am pierdut pe cale, cum ne-am încărcat de vină,
Cum şi ce ne-a transformat, de parcă azi suntem monştri,
Oare ce ne-a-ntunecat de ne comportăm ca proştii?
Lăcomia şi orgoliul ne-a-ndobitocit, şi zău,
Parca ni s-a stins lumina, parcă am trai-ntr-un hău,
Într-o groapă cu mizerii, plină de putreziciuni,
Cu miasme-ngrozitoare, cu cazane şi tăciuni,
Unde ardem nevăzuţi, la o flacără ascunsă,
Intr-o veşnicie neagră, de lumină neajunsa.
Chiar nu mai avem nimic, chiar de tot ne-am lepădat
De iubire şi lumină, daca astea ne-au creat?
Chiar putem acum a spune cum ca omul e perdantul,
Că din lipsă de iubire vom cunoaşte, iar, neantul?
15.11.2020

poezie de Florentina Mitrică (15 noiembrie 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verona îmi spune

Ieri,
Pe peronul acela prăfuit,
Dorind să fac dragoste cu tine,
Te-am strigat:
"Vronsky!
Într-o viaţă trecută,
Eu am fost Karenina ta."

Nimeni nu mai inţelege iubirea ca tine,
Nimeni nu ştie, că frânele trenului
Nu sunt concepute înspre-a opri,
Ci doar spre-a ma lăsa a rămâne,
De neoprit,
Definitiv,
Întru tine.

Ană mă simt, dar nu pentru tine,
Ană mă simt precum te iubesc,
Ană mă simt, zidită-n ruine,
Cu pecete-n frunte de dumnezeiesc;

Iubirea-nţeleasă de noi, are gust de cianură, de osii de tren,
Verona îmi spune,
Aţi ajuns la destinaţie
Îmi spune
O voce care nu ştie ce zice,
Iubirea-nţeleasă de noi, este acea
Îmbinare de firi,
În numele, unicei, marii iubiri.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar unde mai exact este Dumnezeu? Nu este el Atotprezenţa din tot şi din toate? Atunci nu este şi în tine? De ce s-ar ruga degetele între ele, nu cumva le leagă aceiaşi mână? Ca să îl poţi orbi pe om cu religia trebuie mai întâi să îi creezi falsul şi acutul sentiment că e desprins de el. Tu unde şi când te-ai desprins de Dumnezeu? Fără separarea hipnotizantă autoindusă de gând care mai este rolul credinţei, religiei, dar al rugăciunii? Lasă gândul deoparte şi vei vedea că dintotdeauna şi pentru totdeauna doar Dumnezeu există, separarea indus de naştere şi moarte va muri odată ce gândul va sucomba. Încetează să îi mai dai crezare minţii şi când acesta va fi înghiţită de vid doar Dumnezeu va mai rămâne din tine.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prăbuşire

Se prăbuşesc secundele în noi
Şi timpul nu mai există.
A fost inventat doar pentru
A ne raporta la el.
Trece doar viaţa!
O simţim cum se prelinge prin noi
Ca un râu de puroi.
Dacă am exista între pământ
Şi nelimitat,
Tot la fel am trece spre infinit.
Timpul este doar unitatea de măsură
A vieţii şi-a morţii.
Reprezentat pe o axă
Este un punct mişcător,
Un ecou ce dispare-n eter,
Dar care provoacă un tsunami
Printre conglomeratele de celule
Ce compun universul...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzia unui destin

când dimineaţa tresare
pare că este prea târziu
pentru iluzia unui destin
timpul a început deja să bată
nervos cu degetele în masă

visele par tot mai sinucigaşe
şi gropile tot mai comune
nopţile sunt în stare de veghe
zilele oamenilor se petrec
între dimineţi precare
şi seri tot mai sinistre

amintiri îndepărtate îmi sunt
tot mai aproape
viitorul
mă întreb cât poate fi
de departe
un zbor este incredibil de scurt
într-un haos perfect plauzibil

cerul mi se pare uneori o prăpastie
foarte albastră
alteori
o chemare întunecată

viaţa este doar o o teorie abstractă
iluzia unei mari iubiri
o îndrăzneală care frizează absurdul
între speranţă
îndoială
şi certitudinea
unui destin

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Tu eşti iubirea însăşi atunci când nu te temi." – Nisargadatta Maharaj. În lipsa gândului, care e un veşnic nevoiaş de iubire, tot ceea ce mai rămâne este infinitul iubirii! I: Mi-ai spus tu mai demult că sunt dependentă de iubire şi de dorinţa de a fi apreciată, ai dreptate, nu pot să te contrazic. Oricum un lucru este cert: sunt mult prea sensibilă pentru lumea asta. A. M: Dacă "eu"-l se ascunde în spatele sensibilităţii, nu-l crede, doar vrea să te ia sub hipnoza lui de: "Vai, cât de sensibilă sunt eu pentru lumea asta!" Dar de fapt nu eşti chiar deloc, o fiinţă sensibilă nu aşteaptă iubire şi apreciere, ci doar se întâmplă să le ofere nestăvilit. Pentru ea astfel de fumuri efemere sunt exact ca şi jucăriile pentru copii; mai întâi şi le doresc iar imediat ce le au, le dau uitării. Tu eşti Iubirea, iar iubirea este nestăvilită apreciere pentru iubire, cea care cerşeşte astfel de limite în numele sensibilităţii. Uită că sensibilitatea simplă de "A-Fi" este însăşi inima iubirii!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

TURNUL PĂTRAT

Mamă iubită, să nu mai fi tristă,
Haotice umbre iar ea maiestuoasă,
Umila mea clipă, cu goluri în prispă,
Eu totuşi am avut o viaţă frumoasă,

Atâta iubire, atâta lumină,
Nu-i va fi firii nicicum în putere,
Să-ngroape, să uite, să umple de tină,
Această deplină şi blândă avere,

Căci n-or fi pe lume doar râuri cu visuri
Şi n-au fost să fie nici pentru cei drepţi,
Acele atât de visat' paradisuri,
Sunt doar făptuituiri pentru cei înţelepţi,

Căci poţi din ţărâna ce încă e moartă,
Lăsând doar lumina să cadă abrupt,
Viziuni sa creezi din propria soartă,
Chiar dacă mirajul deplin este rupt,

Poţi chiar să coşi, pe iia cu fluturi,
Pe fiece aripi, un infinit,
Să laşi în pământuri durerea din ciuturi,
Să înţelegi ca, de-ai fost iubit,

Nimic, niciodată nu mai are putinţa
De a te închide în turnul pătrat,
Aceasta îmi este mamă credinţa,
Aceasta în tine, eu am învăţat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singura unitate primordială înainte de tot şi de toate, care nu se poate diviza în veci dar care găzduieşte toate diviziunile de vis numite "forme" este CONŞTIINŢA/SINELE. Faptul tău de "A-Fi" şi faptul de "A-Fi" al unui vierme este exact una şi aceiaşi Conştiinţă, este Viaţa. Ceea ce nu are formă, ceea ce e Real, ceea ce nu se schimbă, nu se naşte şi nu moare, ceea ce e infinit, ceea ce e veşnic perfect, ca ce nu cunoaşte timpul, este atemporal ESTE CONŞTIINŢA!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definiţia dragostei

Dragostea e frumuseţe, este dăruire,
Este energia ce vine din iubire.
Şi urci cu ea prin moarte; atât îţi mai rămâne -
Lumina, fragedă lumină, te trece de genune.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Adolescentina
Adăugat de Alina Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infinitul ţării mele

Doar în ţara mea cea muribundă
Tăcerea trecerii este rotundă
Şi rotunjimea, nu e moarte, este timp,
La noi în gene arde focul viu ca nimb.

Aici în ţara mea şi-n a ei soartă
Sărutul nemuririi este poartă
Triumf al unei vieţi nepieritoare,
Asupra neputinţei morţii trecătoare.

Privind-o prin a inimii fereastră,
Zborul devine pasăre măiastră
Îngerii urcă şi apoi coboară
Fără bariera lumilor povara.

În ţara mea, încondeiatul ou
Fragil, născut din apa vie- a vieţii,
Primeşte nemurirea drept cadou,
Sublimă piedică în calea bătrâneţii.

Cuminţii mei, precum pământul din Carpaţi
În îngeri cred, balauri şi minune,
Sunt franti dar niciodata- ngenuncheaţi,
Pleaca toată fiinţa, doar în rugăciune.

Iar tu, când simţi române că totul ţi-a apus,
Ca trupul ţi-este stins ca trupul lui Iisus
Nu te lăsa învins, nu te lăsa răpus,
La noi duşmani..., de mii de ani...., şi infinitul curge înspre sus!

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!